www.profamilia.ro /cateheza.asp?catehezediverse=z12
 
 CATEHEZA 

Cateheze diverse
sursa: www.ercis.ro

CATEHEZA: CE IUBIRE?

Ce gândesc oamenii cu privire la iubire?

* Virgiliu afirma, pe buna dreptate, în Bucolice: "iubirea învinge totul" ("Omnia vincit amor"), si adauga: "et nos cedamus amori" "sa cedam si noi iubirii".

* Dante, în Divina comedie, afirma ca "iubirea misca soarele si celelalte stele" (Paradisul, XXXIII, v. 145). În Dante, lumina si iubirea sunt un singur lucru: sunt potenta creatoare primordiala care misca universul.

* Termenul iubire astazi a devenit unul din cuvintele cele mai folosite si, de asemenea, unul dintre cele mai degradate, un cuvânt caruia noi îi dam întelesuri complet diferite: se vorbeste despre iubirea patriei, despre iubirea meseriei, despre iubirea dintre prieteni, de iubirea muncii, despre iubirea dintre parinti si copii, dintre frati si rude, despre iubirea fata de aproapele si despre iubirea fata de Dumnezeu.

* Desi are semnificatii si interpretari multiple si diferite:

- cuvântul iubire este "un cuvânt primordial, expresie a realitatii primordiale; nu se poate abandona simplu, ci trebuie reluat, purificat si readus la stralucirea sa originara, pentru ca sa poata lumina viata umana si sa o duca pe calea cea dreapta";

- iubirea dintre barbat si femeie iese în evidenta ca arhetip al iubirii prin excelenta, în fata careia palesc, la prima vedere, toate celelalte tipuri de iubire.

Ce obiectii se aduc Bisericii cu privire la iubire?

* Cineva obiecteaza: Biserica;

- cu poruncile si interdictiile sale oare nu face amar lucrul cel mai frumos al vietii, adica iubirea?

- oare nu condamna "erosul" (iubirea de atractie) pentru a accepta numai "agape" (iubirea de daruire dezinteresata)?

- nu este adversara corporalitatii, a sexualitatii umane?

- nu prezinta un mesaj, cel al iubirii, care astazi este neactual si ineficace? De fapt, traim într-o perioada în care:

§ ostilitatea si aviditatea par ca au devenit superputeri;

§ se asista la apoteoza urii si a razbunarii, ajungând uneori sa se asocieze la ele numele lui Dumnezeu însusi.

* La aceste obiectii papa raspunde în diferite pagini din enciclica, dezvoltând tema iubirii.

De unde provine iubirea?

În conceptia crestina, iubirea provine de la Dumnezeu, mai mult însusi Dumnezeu este Iubirea: "Dumnezeu este iubire si cine ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu ramâne în el" (1In 4,16). A spune ca "Dumnezeu este iubire" este la fel cu a afirma ca Dumnezeu iubeste.

Care sunt dimensiunile iubirii?

"Iubirea" are trei dimensiuni, manifestari: eros, philia, agape (caritas).

Care sunt caracteristicile erosului?

* Erosul are aceste caracteristici principale:

- semnifica iubirea "lumeasca";

- este ca înradacinata în însasi natura omului;

- în Biblie, îsi are originea în bunatatea Creatorului;

- vrea sa ne ridice "în extaz" spre divin, sa ne conduca dincolo de noi însine;

- poate sa fie degradata la pur "sex", marfa, un simplu "lucru" care se poate cumpara si vinde. În acest caz:

§ exista o degradare a trupului uman, care nu mai este integrat în întregul libertatii existentei noastre, nu mai este expresie vie a totalitatii fiintei noastre, ci este ca respins în domeniul pur biologic;

§ omul însusi devine marfa, este privat de demnitatea sa, dezumanizat.

* Erosul cere un drum de asceza, de renuntari, de purificari si de vindecari. Are nevoie de disciplina, de purificare pentru a darui omului nu placerea de o clipa, ci o anumita pregustare a culmii existentei, a acelei fericiri la care tinde toata fiinta noastra.

* Numai asa erosul poate sa se transforme în agape: în felul acesta iubirea fata de celalalt nu se mai cauta pe sine, ci devine grija pentru celalalt, dispozitie la sacrificiu pentru el si deschidere si spre darul unei noi vieti umane.

Ce se întelege prin philia?

Prin philia se întelege iubirea de prietenie. Ea este reluata si aprofundata în Evanghelia dupa Ioan pentru a exprima raportul dintre Isus si discipolii sai.

Ce caracteristici are iubirea înteleasa ca agape (caritas)?

Iubirea înteleasa ca agape:

* este o iubire oblativa: iubirea devine îngrijirea celuilalt si pentru celalalt. Nu se mai cauta pe sine, cufundarea în betia fericirii; în schimb cauta binele celui iubit: devine renuntare, este gata pentru sacrificiu, ba chiar îl cauta. Fericirea celuilalt devine mai importanta decât a mea. Atunci nu mai vreau numai sa iau, ci sa daruiesc, si tocmai în aceasta eliberarea de eu omul se gaseste pe sine însusi si devine plin de bucurie;

* este "extaz", nu în sensul de un moment de betie, ci extaz ca drum, ca exod permanent din eu-l închis în sine însusi spre eliberarea sa prin daruirea de sine, si tocmai asa spre regasirea de sine, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu: "Daca cineva va încerca sa-si salveze viata, o va pierde; iar daca cineva o va pierde, o va pastra" (Lc 17,33), spune Isus;

* nu este numai un sentiment. Sentimentele pleaca si vin. Este si sentiment, dar nu numai: implica toate dimensiunile si manifestarile persoanei. Iubirea implica si vointa si inteligenta. Cu cuvântul sau, Dumnezeu se adreseaza inteligentei noastre, vointei noastre si sentimentului nostru în asa fel încât putem sa învatam sa-l iubim "din toate inima si din tot sufletul";

* cauta aspectul definitiv si aceasta într-un sens dublu: în sensul exclusivitatii ("numai aceasta unica persoana"), si în sensul acelui "pentru totdeauna". Iubirea cuprinde totalitatea existentei în orice dimensiune a sa, si în aceea a timpului. Nu ar putea sa fie altfel, deoarece promisiunea sa tinde spre definitiv: iubirea tinde spre vesnicie;

* nu este ceva strain, pus alaturi sau chiar împotriva erosului, ci eros si agape sunt unite între ele.

Cum sunt unite între ele eros si agape?

* "Iubirea" este unica realitate, chiar daca are diferite dimensiuni; din când în când, una si cealalta dimensiune pot sa iasa mai mult în evidenta. În realitate, eros si agape nu se lasa niciodata separate complet una de cealalta. Eros si agape nu se opun, ci se armonizeaza între ele. Cer sa nu fie niciodata separate complet una de alta, dimpotriva cu cât ambele, desi în dimensiuni diferite, gasesc echilibrul lor just, cu atât se realizeaza adevarata natura a iubirii.

* Chiar daca initial erosul este mai ales doritor, ascendent - fascinatie pentru marea promisiune de fericire - apropiindu-se apoi de cealalta va pune tot mai putin întrebari despre sine, va cauta tot mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji tot mai mult de el, se va darui si va dari "sa fie pentru" celalalt. Astfel, momentul lui agape se insereaza în eros; altminteri, erosul decade si pierde si însasi natura sa. Pe de alta parte, omul nu poate nici sa traiasca exclusiv în iubirea oblativa, descendenta. Nu poate mereu numai sa daruiasca, trebuie si sa primeasca. Cine vrea sa daruiasca iubire, el însusi trebuie sa o primeasca în dar.

* Parintii Bisericii au vazut simbolizata, în relatarea despre scara lui Iacob, aceasta conexiune inseparabila dintre urcare si coborâre, dintre erosul care îl cauta pe Dumnezeu si agape care transmite darul primit (cf. Gen 28,12; In 1,51).

* Asadar, iubirea, care initial apare mai ales ca eros între barbat si femeie, trebuie apoi sa se transforme interior în agape, în daruire de sine pentru celalalt, si aceasta tocmai pentru a raspunde la adevarata natura a erosului.

* În casatoria monogamica, ce corespunde imaginii lui Dumnezeu monoteist, straluceste întâlnirea erosului cu agape. Casatoria bazata pe o iubire exclusiva si definitiva devine icoana raportului lui Dumnezeu cu poporul sau si invers: modul de a iubi al lui Dumnezeu devine masura iubirii umane. Aceasta legatura strânsa între eros, agape si casatorie în Biblie aproape ca nu are texte paralele în literatura din afara ei.

Ce loc ocupa agape în crestinism?

Este fundamentul si centrul credintei crestine. De fapt:

* Dumnezeu creeaza totul din iubire.

* Omul mai ales este creat de Dumnezeu-iubire, este creat pentru a iubi si este creat cu capacitatea de a iubi. A spune ca suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu înseamna ca ne asemanam cu Dumnezeu în iubire.

* Dumnezeu îl iubeste gratuit pe om si îl iubeste în moduri infinite. De fapt, Dumnezeu:

- este mai intim pentru mine decât sunt eu însumi, ma cunoaste mai bine decât ma cunosc eu pe mine însumi;

- iarta pacatul omului;

- devine el însusi om în Isus Cristos, pentru ca omul sa devina fiu al lui Dumnezeu.

* Isus Cristos:

- este cel în care Dumnezeu a luat un chip omenesc si o inima omeneasca;

- este iubirea care se daruieste pâna la moarte: moare si învie din moarte pentru a-l mântui pe om;

- devine chiar hrana noastra, în Euharistie: ceea ce era faptul de a sta în fata lui Dumnezeu devine acum, prin participarea la daruirea lui Isus, împartasire cu trupul sau si cu sângele sau, devine unire intima si profunda cu el;

- în timp ce ne leaga de el ne uneste între noi, constituindu-ne într-o singura mare familie: Biserica: "Pentru ca este o singura pâine, noi, cei multi, suntem un singur trup, caci toti ne împartasim din aceeasi unica pâine" (1Cor 10,17).

* Agape în crestinism:

- este realitatea cea mai mare: "Dar mai mare decât toate este iubirea" (1Cor 13,13);

- "este la începutul existentei crestine. De fapt, la baza existentei crestine nu exista o decizie etica sau o mare idee abstracta, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoana, cu Iubirea, care da vietii un nou orizont si directia justa, definitiva;

- are incidenta la nivel personal, social, cultural, propunând un stil de viata care frânge cercul de efemer si de egoist în care suntem închisi;

- ne face sa-l consideram pe om mereu ca fiinta uni-duala, în care spiritul si materia se întrepatrund reciproc, experimentând tocmai asa ambele o noua noblete;

- nu anuleaza diferentele legitime, ci le armonizeaza într-o unitate superioara, care nu este impusa din exterior, ci care din interior da forma, pentru a spune asa, întregului;

- uneste împreuna Iubirea lui Dumnezeu si iubirea aproapelui: în cel mai mic îl întâlnim pe însusi Isus si în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu. Eu iubesc, în Dumnezeu si cu Dumnezeu, chiar si persoana pe care nu o plac sau nici macar nu o cunosc. El vrea ca noi sa devenim prieteni ai prietenilor sai. În "cultul" însusi, în împartasania euharistica este continut faptul de a fi iubiti si de a iubi la rândul nostru pe ceilalti. O Euharistie care nu se traduce în iubire practicata concret este în ea însasi fragmentata".

* Omul poate realiza agape, deoarece:

- este creata dupa imaginea lui Dumnezeu-iubire si este iubit de Dumnezeu, asadar, iubeste în aspectul complet al potentialitatilor sale;

- îl primeste în dar pe Duhul Sfânt, prin Botez si Mir.

* "Agape comporta un drum de crestere care nu este niciodata încheiat si completat; se transforma în decursul vietii, se maturizeaza si tocmai pentru aceasta ramâne fidela fata de sine însusi. De fapt, iubirea nu se gaseste deja frumoasa si pregatita, ci creste; pentru a spune asa, noi putem sa o învatam lent în asa fel încât ea sa cuprinda tot mai mult toate fortele noastre si sa ne deschida calea pentru o viata corecta".

* La întrebarea lui Dostoevski: ce frumusete va salva lumea? Raspunsul este: frumusetea exploziva a iubirii lui Dumnezeu.

Iubirea se poate porunci?

"De vreme ce Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi (cf. 1In 4,10), iubirea acum nu mai este doar o "porunca", ci este raspunsul la darul iubirii, cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. "Porunca" iubirii devine posibila numai pentru ca nu este doar exigenta: iubirea poate sa fie "poruncita", deoarece mai înainte este daruita.

Iubirea nu poate fi poruncita. Dumnezeu nu ne porunceste un sentiment, ci ne face sa experimentam iubirea sa. Si din aceasta, ca raspuns, poate sa apara iubirea si în noi. În crestinism iubirea nu este o impunere, ci o propunere, un exemplu. Un dar se poate primi, sau respinge. Însa maretia lui Cristos este: eu sunt pentru cel care ma vrea.

A da presupune deci a obtine: ceea ce ne permite sa iubim este faptul ca am fost iubiti. Iubirea noastra este raspunsul la darul iubirii cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Asa cum un copil ca adult va sti sa iubeasca daca de mic a fost iubit de mama si de tata, tot asa omul stie sa daruiasca pentru ca mai înainte a primit, a experimentat iubirea lui Dumnezeu".

Este posibil cu adevarat sa-l iubim pe Dumnezeu desi nu-l vedem?

* "Într-adevar, nimeni nu l-a vazut vreodata pe Dumnezeu asa cum este el în sine însusi. Totusi Dumnezeu nu este pentru noi complet invizibil, nu a ramas pentru noi pur si simplu inaccesibil. Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, spune Scrisoarea lui Ioan (cf. 4,10) si aceasta iubire a lui Dumnezeu s-a manifestat printre noi, s-a aratat caci el "l-a trimis în lume pe Fiul sau, unul-nascut, ca sa traim prin el" (1In 4,9). Dumnezeu s-a aratat: în Isus noi am putut sa-l vedem pe Tatal (cf. In 14,9).

* Putem sa-l iubim pe Dumnezeu, dat fiind faptul ca el nu a ramas la o distanta la care nu se poate ajunge, ci a intrat si intra în viata noastra. Vine spre noi, spre fiecare dintre noi:

- cu cuvântul sau, continut în Sfânta Scriptura;

- în sacramente prin care lucreaza în existenta noastra, în special în Euharistie

- în liturgia Bisericii, în rugaciunea sa;

- în comunitatea vie a credinciosilor: în ea noi experimentam iubirea lui Dumnezeu, percepem prezenta sa si învatam în acest fel si sa o recunoaste în viata zilnica;

- în întâlnirea cu aproapele nostru, îndeosebi cu persoane care sunt atinse de el si transmit lumina sa;

- în evenimentele prin care el intervine în viata noastra;

- în semnele creatiei, pe care ni le-a daruit.

* Dumnezeu nu numai ca ne-a oferit iubirea, ci a trait-o el cel dintâi si în mod deplin si bate în atâtea moduri la usa inimii noastre pentru a trezi iubirea noastra de raspuns".

Credinta diminueaza capacitatea omului de a iubi?

Nicidecum. Dimpotriva o intensifica: credinta ne educa sa iubim dincolo de limitele pe care istoria, politica, cultura, caracterul le impun în raportul cu ceilalti. Gratie credintei învatam sa nu mai privim cealalta persoana numai cu proprii ochi si cu propriile sentimente, ci conform perspectivei lui Isus Cristos. Toti cei care cred în Cristos pot sa iubeasca mai bine si mai mult. Cel care merge spre Dumnezeu nu se îndeparteaza de oameni, ci în schimb devine cu adevarat aproapele lor.

Ce model de agape avem?

Isus Cristos este modelul prin excelenta.

* "De fapt el este Iubirea întrupata a lui Dumnezeu. În el eros-agape ajunge la forma sa cea mai radicala. În moartea pe cruce, Isus, daruindu-se pentru a-l ridica si mântui pe om, exprima iubirea în forma cea mai sublima, deoarece se împlineste acea îndreptare a lui Dumnezeu împotriva siesi în care el se daruieste pentru a-l ridica pe om si a-l mântui.

* Acestui act de oferire Isus i-a asigurat o prezenta durabila prin instituirea Euharistiei, în care sub speciile pâinii si vinului se daruieste pe sine însusi ca mana noua care ne uneste cu el. Participând la Euharistie, si noi suntem implicati în dinamica daruirii sale. Ne unim cu el si în acelasi timp ne unim cu toti ceilalti carora el se daruieste; astfel devenim toti "un singur trup". În felul acesta iubirea fata de Dumnezeu si iubire fata de aproapele sunt cu adevarat unite împreuna.

De ce Biserica realizeaza slujirea de iubire?

* "Slujirea de iubire apartine esentei Bisericii, ca si slujirea sacramentelor si slujirea vestirii evangheliei. Aceste trei slujiri se presupun reciproc si nu pot fi separate una de alta.

* Biserica nu poate fi dispensata niciodata de exercitarea iubirii ca activitate organizata a credinciosilor si, pe de alta parte, nu va fi niciodata o situatie în care sa nu fie nevoie de iubirea fiecarui crestin, deoarece omul, dincolo de dreptate, va avea mereu nevoie de iubire.

* Organizarea ecleziala a caritatii nu este o forma de asistenta sociala care se adauga întâmplator la realitatea Bisericii, o initiativa care s-ar putea lasa si altora. În schimb ea face parte din natura Bisericii. Dupa cum Logosului divin îi corespunde vestirea umana, cuvântul credintei, tot asa lui Agape, care este Dumnezeu, trebuie sa-i corespunda agape a Bisericii, activitatea sa caritativa.

* Iubirea aproapelui este datoria oricarui credincios, ca si a întregii comunitati ecleziale la toate nivelurile: comunitate locala (parohie), Biserica particulara (dieceza), Biserica universala. Actul totalmente personal al lui agape nu poate sa ramâna niciodata un lucru doar individual, ci trebuie sa devina în schimb si un act esential al Bisericii ca si comunitate: adica are nevoie si de forma institutionala care se exprima în actiunea comunitara a Bisericii.

* Constiinta acestei îndatoriri caritative a avut relevanta constitutiva în Biserica înca de la începuturile sale (cf. Fap 2,44-45) si foarte repede s-a manifestat si necesitatea unei anumite organizari ca baza pentru a îndeplinire mai eficienta a ei. Astfel, în structura fundamentala a Bisericii a aparut "diaconia" ca slujire a iubirii fata de aproapele, exercitata în mod comunitar si în mod ordonat, o slujire concreta, dar în acelasi timp si spirituala (cf. Fap 6,1-6). Cu raspândirea progresiva a Bisericii, aceasta exercitare a caritatii s-a confirmat ca unul din domeniile sale esentiale".

Activitatea caritativa a Bisericii este contrara dreptatii?

Înca din secolul al XIX-lea, împotriva activitatii caritative a Bisericii s-a adus o obiectie fundamentala: ea ar fi în opozitie - s-a spus - cu dreptatea si ar ajunge sa actioneze ca sistem de conservare a status quoului. Cu realizarea fiecarei opere de caritate Biserica ar favoriza mentinerea sistemului nedrept existent, facându-l într-un fel suportabil si frânând astfel razvratirea si potentiala îndreptare spre o lume mai buna".

Voind sa raspundem la aceasta obiectie, trebuie spus ca:

* trebuie lucrat constant pentru ca fiecare sa aiba necesarul si nimeni sa nu sufere de lipsuri;

* egoismul persoanelor, grupurilor, statelor este mereu la pânda, si de aceea trebuie luptat mereu împotriva lui;

* dincolo de dreptate, omul va avea mereu nevoie de iubire, care singura da un suflet dreptatii.

Biserica nu poate lasa aceasta slujire altor organizatii filantropice?

Raspunsul este: nu, Biserica nu poate face aceasta. "Ea trebuie sa practice iubirea fata de aproapele si ca si comunitate, altminteri îl vesteste pe Dumnezeul iubirii în mod incomplet si insuficient. Angajarea caritativa are un sens care merge mult dincolo de simpla filantropie. Însusi Dumnezeu ne stimuleaza în interiorul nostru sa alinam lipsurile. Astfel, în definitiv, noi îl ducem pe el însusi în lumea suferinda. Cu cât îl ducem în mod constient si clar ca dar, cu atât iubirea noastra va schimba mai eficient lumea si va trezi speranta, o speranta care merge dincolo de moarte" (Benedict al XVI-lea, Scrisoare catre cititorii revistei Famiglia cristiana, februarie 2006).

Ce caracteristici are activitatea caritativa a Bisericii?

Activitatea caritativa a Bisericii, pentru a fi autentica si eficace:

* salvgardeaza propria identitate: de fapt, ea, "în afara de prima semnificatie foarte concreta a ajutarii aproapelui, are în mod esential si aceea de a comunica tuturor celorlalti iubirea lui Dumnezeu, pe care noi însine am primit-o. Ea trebuie sa-l faca într-un fel vizibil pe Dumnezeul cel viu. (...) Dumnezeu si Cristos în organizarea caritativa nu trebuie sa fie cuvinte straine; ele în realitate indica izvorul originar al caritatii ecleziale. Forta Caritas-ului depinde de forta credintei tuturor membrilor si colaboratorilor";

* pe lânga competenta profesionala, se bazeaza "pe experienta unei întâlniri personale cu Cristos, a carui iubire a atins inima credinciosului trezind în el iubirea fata de aproapele. Programul crestinului este programul lui Isus: o inima care vede. Aceasta inima vede unde este nevoie de iubire si actioneaza în mod corespunzator";

* are ca magna charta imnul adus iubirii de sfântul Paul (cf. 1Cor 13 si urm.), care o face sa evite riscul de a se degrada în pur activism;

* este însotita în mod necesar de rugaciune. "Contactul viu cu Cristos evita ca experienta imensitatii necesitatii si a limitelor a propriei activitati sa-l poata duce, pe de o parte, pe lucrator în ideologia care pretinde sa faca acum ceea ce Dumnezeu, dupa cât se pare, nu reuseste sau, pe de alta parte, sa poata deveni ispita de a ceda inertiei si resemnarii. Cel care se roaga nu-si iroseste timpul, chiar daca situatia pare sa stimuleze numai la actiune, nici nu pretinde sa schimbe sau sa corecteze planurile lui Dumnezeu, ci cauta - dupa exemplul Mariei si al sfintilor - sa scoata din Dumnezeu lumina si forta iubirii care învinge orice întuneric si egoism prezente în lume";

* se realizeaza în comuniune cu episcopii: fara aceasta legatura, marile agentii ecleziale de caritate ar putea fi amenintate, în practica, sa se disocieze de Biserica si sa se identifice cu organisme neguvernamentale, ca o oarecare organizatie obisnuita de asistenta: în aceste cazuri, filozofia lor nu s-ar deosebi de Crucea Rosie sau de agentiile Organizatiei Natiunilor Unite;

* este independenta de partide si ideologii. Activitatea caritativa a Bisericii "nu este un mijloc pentru a schimba lumea în mod ideologic si nu este în slujba strategiilor lumesti, ci este pusa în act aici si acum de iubirea de care omul are mereu nevoie";

* cultiva o colaborare fructuoasa cu multiplele organizatii caritative si filantropice, cu structurile statului si asociatiile umanitare care însotesc în diferite moduri solidaritatea exprimata de societatea civila;

* evita sa faca prozelitism. "Iubirea este gratuita. Nu se foloseste pentru a atinge alte scopuri. Dar lucrul acesta nu înseamna ca actiunea caritativa trebuie sa-l lase deoparte, ca sa spunem asa, pe Dumnezeu si pe Cristos. Crestinul stie când a venit timpul sa vorbeasca despre Dumnezeu si când este potrivit sa nu-l pomeneasca si sa lase sa vorbeasca doar iubirea. El stie ca Dumnezeu este Iubire si se face prezent tocmai în momentele în care nu s-a facut nimic altceva decât iubire".

Mons. Raffaello Martinelli,
primatul bazilicii "Sfintii Ambrozie si Carol" din Roma

NB: Pentru a aprofunda tema, a se citi enciclica papei Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 2006.

Traducere de pe Zenit: pr. Mihai Patrascu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?catehezediverse=z12
Vă rugăm să respectați drepturile de autor