www.profamilia.ro /cateheza.asp?b16=c070
 
 CATEHEZA 

Cateheze ale Papei Benedict
sursa: www.catholica.ro

miercuri, 4 februarie 2009

Sfântul Paul (20)

Mare speranta pentru ecumenism

Iubiti frati si surori,

Seria catehezelor noastre despre figura sfântului Paul a ajuns la încheierea ei: vrem sa vorbim astazi despre sfârsitul vietii sale pamântesti. Traditia crestina antica da marturie în mod unanim ca moartea lui Paul a avut loc ca urmare a martiriului îndurat aici la Roma. Scrierile din Noul Testament nu ne prezinta acest fapt. Faptele Apostolilor termina relatarea facând aluzie la starea de întemnitare a apostolului, care, totusi, putea sa-i primeasca pe toti cei care mergeau la el (cf. Fap 28,30-31). Numai în a doua Scrisoare catre Timotei gasim aceste cuvinte prevestitoare ale lui: "Eu de acum sunt oferit ca jertfa si timpul plecarii mele a sosit" (2Tim 4,6; cf. Fil 2,17) [N.t.: a se vedea notele b si c din traducerea Noului Testament, Editura Sapientia, Iasi 2002, pag. 493)]. Sunt folosite aici doua imagini, cea cultuala a sacrificiului, pe care o folosise deja în Scrisoarea catre Filipeni interpretând martiriul ca parte a sacrificiului lui Cristos, si cea marinareasca a dezlegarii corabiei si a ridicarii pânzelor: doua imagini care împreuna fac aluzie în mod discret la evenimentul mortii, si înca al unei morti sângeroase.

Prima marturie explicita cu privire la moartea sfântului Paul ne vine din jumatatea anilor 90 din secolul I, deci la mai putin de trei decenii dupa moartea sa efectiva. E vorba mai precis despre Scrisoarea pe care Biserica din Roma, cu episcopul sau Clement I, a scris-o Bisericii din Corint. În acel text epistolar este invitatia de a tine în fata ochilor exemplul apostolilor si, imediat dupa ce a mentionat martiriul lui Petru, se citeste astfel: "Din cauza geloziei si a discordiei Paul a fost obligat sa ne arate cum se obtine rasplata rabdarii. Arestat de sapte ori, exilat, batut cu pietre, a fost mesagerul lui Cristos în orient si în occident, si datorita credintei sale a dobândit o glorie curata. Dupa ce a predicat lumii întregi dreptatea si dupa ce a ajuns pâna la capatul occidentului, a îndurat martiriul în fata guvernantilor; astfel a plecat din aceasta lume si a ajuns în locul sfânt, devenit cu asta cel mai mare model de rabdare" (1Clem 5,2). Rabdarea despre care vorbeste este expresie a comuniunii sale cu patimirea lui Cristos, a generozitatii si statorniciei cu care a acceptat drumul lung de suferinta, asa încât sa poata spune: "Eu port în trupul meu semnele [stigmatele] lui Isus" (Gal 6,17). Am auzit în textul sfântului Clement ca Paul ar fi ajuns pâna la "capatul occidentului". Se discuta daca asta ar fi o aluzie la o calatorie în Spania pe care sfântul Paul ar fi facut-o. Nu exista certitudine despre asta, dar este adevarat ca sfântul Paul în Scrisoarea catre Romani exprima intentia sa de a merge în Spania (cf. Rom 15,24).

În schimb, este foarte interesant în scrisoarea lui Clement succesiunea celor doua nume a lui Petru si a lui Paul, chiar daca ele vor fi inversate în marturia lui Eusebiu din Cezareea din secolul al IV-lea, care vorbind despre împaratul Nero va scrie: "În timpul domniei sale, Paul a fost decapitat chiar la Roma si Petru a fost rastignit acolo. Relatarea este confirmata de numele lui Petru si a lui Paul, care este pastrat si astazi pe mormintele lor în acel oras" (Hist. eccl. 2,25,5). Eusebiu continua apoi prezentând declaratia antecedenta a unui preot roman cu numele Gaius, care provine de la începuturile secolului al II-lea: "Eu pot sa-ti arat trofeele apostolilor: daca vei merge în Vatican sau pe Via Ostiense, acolo vei gasi trofeele întemeietorilor Bisericii" (ibid. 2,25,6-7). "Trofeele" sunt monumentele funerare si e vorba chiar de mormintele lui Petru si al lui Paul, pe care si astazi noi le veneram dupa doua mii de ani în aceleasi locuri: fie aici în Vatican în ceea ce-l priveste pe Petru, fie în bazilica sfântului Paul din afara zidurilor pe Via Ostiense în ceea ce-l priveste pe apostolul neamurilor.

Este interesat ne a spune ca cei doi mari apostoli sunt mentionati împreuna. Chiar daca nici un izvor antic nu vorbeste despre o slujire contemporana a lor la Roma, constiinta crestina ulterioara, pe baza înmormântarii lor comune în capitala imperiului, îi va asocia si ca întemeietori ai Bisericii din Roma. De fapt, asa se citeste în Irineu din Lyon: "Pentru ca ar fi prea lung sa prezentam succesiunile tuturor Bisericilor, vom lua Biserica cea mai mare si cea mai veche si cunoscuta de noi toti, Biserica întemeiata si stabila la Roma de cei doi preagloriosi apostoli Petru si Paul" (Adv. haer. 3,3,2).

Însa sa lasam deoparte acum figura lui Petru si sa ne concentram asupra figurii lui Paul. Martiriul sau este relatat pentru prima data de Faptele lui Paul, scrise pe la sfârsitul secolului al II-lea. Ele prezinta ca Nero l-a condamnat la moarte prin decapitare, realizata imediat dupa aceea (cf. 9,5). Data mortii variaza deja în izvoarele antice, care o pun între persecutia dezlantuita de Nero însusi dupa incendierea Romei în iulie 64 si ultimul an al domniei sale, adica anul 68 (cf. Ieronim, De viris ill., 5,8). Calculul depinde mult de cronologia sosirii lui Paul la Roma, o discutie în care nu putem intra aici. Traditii care au urmat vor preciza alte doua elemente. Unul, cel mai legendar, este ca martiriul a avut loc la Acquae Salviae, pe Via Laurentina, cu o tripla saritura a capului, provocând fiecare dintre ele iesirea unui izvor de apa, motiv pentru care locul a fost numit pâna astazi "Trei fântâni" (Faptele lui Petru si Paul de Pseudo Marcel, din secolul al V-lea). Celalalt, în consonanta cu marturia antica, mentionata deja, a preotului Gaius, este ca înmormântarea sa a avut loc nu numai "în afara orasului... la a doua mila pe Via Ostiense", dar mai precis "în ferma lui Lucina", care era o matroana crestina (Patimirea lui Paul de Pseudo Abdia, din secolul al VI-lea). Aici, în secolul al IV-lea, împaratul Constantin a ridicat o prima biserica, apoi marita mult între secolele IV si V de împaratii Valentinian al II-lea, Teodosiu si Arcadiu. Dupa incendiul din anul 1800, a fost ridicata aici actuala bazilica a sfântului Paul din afara zidurilor.

În orice caz, figura sfântului Paul domina cu mult dincolo de viata sa pamânteasca si de moartea sa; de fapt, el a lasat o mostenire spirituala extraordinara. Si el, ca adevarat discipol al lui Isus, a devenit semn de contradictie. În timp ce printre asa-numitii "ebioniti" - un curent iudeo-crestin - era considerat ca apostat de la legea mozaica, deja în cartea Faptele Apostolilor apare o mare veneratie fata de apostolul Paul. As vrea sa fac abstractie acum de literatura apocrifa, cum sunt Faptele lui Paul si Tecla si un epistolar apocrif dintre apostolul Paul si filozoful Seneca. Important este sa constatam mai ales ca foarte repede scrisorile sfântului Paul intra în liturgie, unde structura profet-apostol-evanghelie este determinanta pentru forma liturgiei cuvântului. Astfel, gratie acestei "prezente" în liturgia Bisericii, gândirea apostolului devine imediat hrana spirituala a credinciosilor din toate timpurile.

Este clar ca parintii Bisericii si apoi toti teologii s-au hranit din scrisorile sfântului Paul si din spiritualitatea sa. El a ramas astfel de-a lungul secolelor, pâna astazi, adevaratul învatator si apostol al neamurilor. Primul comentariu patristic, care a ajuns la noi, despre o scriere din Noul Testament este cel al marelui teolog alexandrin Origene, care comenteaza Scrisoarea lui Paul catre Romani. Din pacate, acest comentariu este pastrat numai în parte. Sfântul Ioan Gura de Aur, în afara de a comenta scrisorile sale, a scris despre el sapte Panegirice memorabile. Sfântul Augustin îi va datora lui pasul decisiv al convertirii sale, si la Paul se va întoarce în timpul întregii sale vieti. Din acest dialog permanent cu apostolul deriva marea sa teologie catolica si chiar pentru cea protestanta din toate timpurile. Sfântul Toma de Aquino ne-a lasat un frumos comentariu la scrisorile pauline, care reprezinta rodul cel mai matur al exegezei medievale. O adevarata cotitura a avut loc în secolul al XVI-lea cu reforma protestanta. Momentul decisiv în viata lui Luther a fost asa-numitul "Turmerlebnis" (1517) în care într-o clipa el a gasit o noua interpretare a doctrinei pauline a justificarii. O interpretare care l-a eliberat de scrupulele si de nelinistile vietii sale precedente si i-a dat o noua, radicala încredere în bunatatea lui Dumnezeu care iarta totul fara conditie. Din acel moment Luther a identificat legalismul iudeo-crestin, condamnat de apostol, cu ordinea de viata a Bisericii catolice. Si atunci Biserica i-a aparut ca expresie a sclaviei legii careia i-a opus libertatea evangheliei. Conciliul Tridentin (1545-1563) a interpretat în mod profund chestiunea justificarii si a gasit în linia întregii traditii catolice sinteza dintre lege si evanghelie, în conformitate cu mesajul Sfintei Scripturi citita în totalitatea si unitatea sa.

Secolul al XIX-lea, adunând mostenirea cea mai buna a Iluminismului, a cunoscut o noua reînviere a paulinismului acum mai ales pe planul muncii stiintifice desfasurata de interpretarea istorico-critica a Sfintei Scripturi. Aici facem abstractie de faptul ca si în acel secol, apoi si în secolul al douazecilea, a aparut o adevarata denigrare a sfântului Paul. Ma gândesc mai ales la Nietzsche care lua în râs teologia umilintei a sfântului Paul, opunându-i teologia sa a omului tare si puternic. Însa sa facem abstractie de asta si sa vedem curentul esential al noii interpretari stiintifice a Sfintei Scripturi si al noului paulinism din acest secol. Aici a fost subliniat mai ales ca si central în gândirea paulina conceptul de libertate: în el s-a vazut inima gândirii pauline, asa cum de altfel intuise deja Luther. Însa acum conceptul de libertate era reinterpretat în contextul liberalismului modern. Si apoi este subliniata puternic diferentierea dintre vestirea sfântului Paul si vestirea lui Isus. Si sfântul Paul apare aproape ca un nou întemeietor al crestinismului. Este adevarat ca în sfântul Paul centralitatea împaratiei lui Dumnezeu, determinanta pentru vestirea lui Isus, este transformata în centralitatea cristologiei, al carei punct determinant este misterul pascal. Si din misterul pascal rezulta sacramentele Botezului si Euharistiei, ca prezenta permanenta a acestui mister, din care creste trupul lui Cristos, se construieste Biserica. Dar as spune, fara a intra acum în detalii, ca tocmai în noua centralitate a cristologiei si a misterului pascal se realizeaza împaratia lui Dumnezeu, devine concreta, prezenta, activa vestirea autentica a lui Isus. Am vazut în catehezele precedente ca tocmai aceasta noutate paulina este fidelitatea cea mai profunda fata de vestirea lui Isus. În progresul exegezei, mai ales în ultimii doua sute de ani, cresc si convergentele între exegeza catolica si exegeza protestanta realizând astfel un important consens chiar în punctul care a fost la originea celei mai mari disensiuni istorice. Deci o mare speranta pentru cauza ecumenismului, atât de centrala pentru Conciliul al II-lea din Vatican.

Pe scurt, as vrea la sfârsit sa mai amintesc de diferitele miscari religioase, aparute în perioada moderna în interiorul Bisericii catolice, care fac referinta la numele sfântului Paul. Asa s-a întâmplat în secolul al XVI-lea cu "Congregatia sfântului Paul" numita a Barnabitilor, în secolul al XIX-lea cu "Misionarii sfântului Paul" sau "Paulistii", si în secolul al XX-lea cu poliedrica "Familie Paulina" întemeiata de fericitul Giacomo Alberione, ca sa nu mai vorbim despre Institutul Secular al "Societatii sfântului Paul". În substanta, ramâne luminoasa în fata noastra figura unui apostol si a unui gânditor crestin extrem de fecund si profund, de care daca se apropie cineva poate sa scoata mult profit. Într-unul din panegiricele sale, sfântul Ioan Gura de Aur a instaurat o asemanare originala între Paul si Noe, exprimându-se astfel: "Paul nu a pus împreuna bârne pentru a fabrica o arca; mai degraba, în loc sa uneasca tablele de lemn, a compus scrisorile si astfel a smuls din mijlocul valurilor, nu doi, trei sau cinci membri ai familiei sale, ci întreaga ecumene care era pe punctul de a pieri" (Paneg. 1,5). Tocmai asta poate înca si întotdeauna sa faca apostolul Paul. A ne inspira din el, atât din exemplul sau apostolic cât si din învatatura sa, va fi deci un stimulent, daca nu o garantie, pentru consolidarea identitatii crestine a fiecaruia dintre noi si pentru întinerirea întregii Biserici.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?b16=c070
Vă rugăm să respectați drepturile de autor