www.profamilia.ro /cateheza.asp?b16=c069
 
 CATEHEZA 

Cateheze ale Papei Benedict
sursa: www.catholica.ro

miercuri, 28 ianuarie 2009

Sfântul Paul (19)

Viziunea teologica a Scrisorilor pastorale

Iubiti frati si surori,

Ultimele Scrisori din epistolarul paulin, despre care as vrea sa vorbesc astazi, sunt numite Scrisori pastorale, pentru ca au fost trimise unor figuri de pastori ai Bisericii: doua catre Timotei si una catre Tit, colaboratori foarte apropiati ai sfântului Paul. În Timotei, apostolul vedea aproape un alter ego; de fapt, i-a încredintat misiuni importante (în Macedonia: cf. Fap 19,22; la Tesalonic: cf. 1Tes 3,6-7; la Corint: cf. 1Cor 4,17; 16,10-11), si apoi a scris despre el un elogiu magulitor: "Eu nu am pe nimeni atât de apropiat sufleteste care sa se îngrijeasca cu atâta sinceritate de problemele voastre" (Fil 2,20). Conform Istoriei ecleziastice a lui Eusebiu din Cezareea, din secolul al IV-lea, Timotei a fost apoi primul episcop de Efes (cf. 3,4). Cât priveste Tit, si el i-a fost foarte drag apostolului, care-l defineste în mod explicit "cuprins de un zel si mai mare... însotitorul si colaboratorul meu" (2Cor 8,17.23), ba chiar "adevarat fiu dupa credinta comuna" (Tit 1,4). El a primit mandat pentru câteva misiuni foarte delicate în Biserica din Corint, al caror rezultat l-a îmbarbatat pe Paul (cf. 2Cor 7,6-7.13; 8,6). Dupa aceea, din ceea ce ne este transmis, Tit a ajuns la Paul la Nicopole în Epir, în Grecia (cf. Tit 3,12), si a fost trimis apoi de el în Dalmatia (cf. 2Tim 4,10). Conform scrisorii adresate lui, el a fost apoi episcop de Creta (cf. Tit 1,5).

Scrisorile adresate acestor doi pastori ocupa un loc cu totul deosebit în cadrul Noului Testament. Majoritatea exegetilor sunt de parere astazi ca aceste scrisori nu ar fi fost scrise chiar de Paul, ci originea lor ar fi în "scoala lui Paul" si ar reflecta mostenirea sa pentru o noua generatie, probabil integrând vreo scurta scriere sau cuvânt al apostolului însusi. De exemplu, câteva cuvinte din a doua Scrisoare catre Timotei apar asa de autentice încât pot sa vina numai din inima si din gura apostolului.

Fara îndoiala situatia ecleziala care reiese din aceste scrisori este diferita de aceea din anii centrali ai vietii lui Paul. Acum el, în retrospectiva, se autodefineste "vestitor, apostol si învatator" al pagânilor în credinta si în adevar (cf. 1Tim 2,7; 2Tim 1,11); se prezinta ca unul care a dobândit milostivire, pentru ca Isus Cristos - asa scrie el - "sa-si arate mai întâi în mine toata îndelunga lui rabdare, facând din mine un model pentru cei care vor crede în el spre viata vesnica" (1Tim 1,16). Deci, esential este ca realmente în Paul, persecutor convertit de prezenta celui înviat, apare îndelunga rabdare a Domnului ca încurajare pentru noi, pentru a ne induce sa speram si sa avem încredere în milostivirea Domnului care, în pofida micimii noastre, poate sa faca lucruri mari. Dincolo de anii centrali ai vietii lui Paul sunt si noile contexte culturale presupuse aici. De fapt, se face aluzie la aparitia unor învataturi care trebuie considerate complet gresite si false (cf. 1Tim 4,1-2; 2Tim 3,1-5), cum ar fi cele ale aceluia care pretindea ca nu ar fi buna casatoria (cf. 1Tim 4,3a). Vedem cât de moderna este aceasta preocupare, pentru ca si astazi se citeste uneori Scriptura ca obiect de curiozitate istorica si nu ca si cuvânt al Duhului Sfânt, în care putem sa auzim însusi glasul Domnului si sa cunoastem prezenta sa în istorie. Am putea spune ca, prin aceasta scurta lista de erori prezente în cele trei scrisori, apar anticipate câteva caracteristici ale acelei ulterioare orientari eronate care poarta numele de gnosticism (cf. 1Tim 2,5-6; 2Tim 3,6-8).

Acestor învataturi autorul le face fata cu doua referinte de fond. Una consta în trimiterea la o lectura spirituala a Sfintei Scripturi (cf. 2Tim 3,14-17, adica la o lectura care-o considera realmente ca "inspirata" si care provine de la Duhul Sfânt, asa încât de ea putem fi "instruiti pentru mântuire". Se citeste Scriptura pe buna dreptate punându-ne în colocviu cu Duhul Sfânt, asa încât sa scoatem din ea lumina "pentru a învata, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate" (2Tim 3,17). În acest sens, scrisoarea adauga: "pentru ca omului lui Dumnezeu sa fie desavârsit, pe deplin pregatit pentru orice lucrare buna" (2Tim 3,17). Cealalta referinta consta în aluzia la "depozitul" (paratheke) bun: este un cuvânt special din scrisorile pastorale cu care se indica traditia credintei apostolice care trebuie pazita cu ajutorul Duhului Sfânt care locuieste în noi. Deci asa-numitul "depozit" trebuie considerat ca totalitatea traditiei apostolice si ca si criteriu de fidelitate fata de vestirea evangheliei. Si aici trebuie sa tinem cont de faptul ca în scrisorile pastorale, ca în tot Noul Testament, termenul "Scripturi" înseamna în mod explicit Vechiul Testament, deoarece scrierile din Noul Testament ori înca nu existau ori înca nu faceau parte dintr-un canon al Scripturilor. Deci traditia vestirii apostolice, acest "depozit", este cheia de lectura pentru a întelege Scriptura, Noul Testament. În acest sens, Scriptura si traditia, Scriptura si vestirea apostolica precum cheie de lectura, sunt apropiate si aproape ca se amesteca, pentru a forma împreuna "temelia solida a lui Dumnezeu" (2Tim 2,19). Vestirea apostolica, adica traditia, este necesara pentru a ne introduce în întelegerea Scripturii si a percepe în ea glasul lui Cristos. De fapt, trebuie "sa tinem la cuvântul adevarat conform doctrinei" (Tit 1,9). La baza este întocmai credinta în revelatia istorica a bunatatii lui Dumnezeu, care în Isus Cristos a manifestat în mod concret "iubirea sa fata de oameni", o iubire care în textul original grec este calificat în mod semnificativ ca filanthropia (Tit 3,4; cf. 2Tim 1,9-10); Dumnezeu iubeste omenirea.

În ansamblu, se vede bine ca se configureaza în termeni foarte clari comunitatea crestina, dupa o identitate care nu numai ca se distanteaza de interpretari nepotrivite, ci mai ales afirma propria ancorare în punctele esentiale ale credintei, care aici este sinonima cu "adevarul" (1Tim 2,4.7; 4,3; 6,5; 2Tim 2,15.18.25; 3,7.8; 4,4; Tit 1,1.14). În credinta apare adevarul esential despre cine suntem noi, cine este Dumnezeu, cum trebuie sa traim. Si Biserica este definita "coloana si temelie" (1Tim 3,15) a acestui adevar (adevarul credintei). În orice caz, ea ramâne o comunitate deschisa, cu respiratie universala, care se roaga pentru toti oamenii de orice ordin si grad, pentru ca sa ajunga la cunoasterea adevarului: "Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mântuiasca si sa ajunga la cunoasterea adevarului", pentru ca "Isus Cristos s-a dat pe sine însusi ca pret de rascumparare pentru toti" (1Tim 2,4-5). Deci sensul universalitatii, chiar daca înca sunt mici comunitatile, este puternic si determinant pentru aceste scrisori. În afara de asta, aceasta comunitate crestina "nu defaimeaza pe nimeni" si "arata blândete desavârsita fata de toti oamenii" (Tit 3,2). Aceasta este o prima componenta importanta a acestor scrisori: universalitatea si credinta ca adevar, ca si cheie de lectura a Sfintei Scripturi, a Vechiului Testament si astfel se schiteaza o unitate de vestire si de Scriptura si o credinta vie deschisa tuturor si martora a iubirii lui Dumnezeu fata de toti.

O alta componenta tipica a acestor scrisori este reflectia lor asupra structurii ministeriale a Bisericii. Ele prezinta pentru prima data tripla subîmpartire în episcopi, preoti si diaconi (cf. 1Tim 3,1-13; 4,13; 2Tim 1,6; Tit 1,5-9). Putem observa în scrisorile pastorale confluenta a doua structuri ministeriale diferite si astfel constituirea formei definitive a ministeriului în Biserica. În scrisorile pauline din anii centrali ai vietii sale, Paul vorbeste despre "episcopi" (Fil 1,1) si despre "diaconi": aceasta este structura tipica a Bisericii formata în acea vreme în lumea pagâna. Prin urmare ramâne dominanta figura apostolului însusi de aceea numai treptat se dezvolta celelalte slujiri.

Daca, asa cum s-a spus, în Bisericile formate în lumea pagâna avem episcopi si diaconi, si nu preoti, în Bisericile formate în lumea iudeo-crestina preotii sunt structura dominanta. Pâna la urma, în scrisorile pastorale, cele doua structuri se unesc: apare acum "episcopul" (cf. 1Tim 3,2; Tit 1,7), mereu la singular, însotit de articolul determinativ "episcopul". Si alaturi de "episcopul" îi gasim pe preoti si pe diaconi. Înca este tot determinanta figura apostolului, dar cele trei scrisori, asa cum am spus deja, nu mai sunt adresate comunitatilor, ci persoanelor: Timotei si Tit, care pe de o parte apar ca episcopi, pe de alta parte încep sa stea în locul apostolului.

Astfel se observa initial realitatea care mai târziu se va numi "succesiune apostolica". Paul îi spune lui Timotei cu ton de mare solemnitate: "Nu neglija darul care este în tine si care ti-a fost dat prin profetie împreuna cu impunerea mâinilor prezbiterilor" (1Tim 4,14). Putem spune ca în aceste cuvinte apare initial si caracterul sacramental al slujirii. Si astfel avem esentialul structurii catolice: Scriptura si traditia, Scriptura si vestirea, formeaza un ansamblu, dar acestei structuri, pentru a spune asa doctrinare, trebuie sa se adauge structura personala, succesorii apostolilor, ca martori ai vestirii apostolice.

În sfârsit, este important de notat ca în aceste scrisori Biserica se întelege pe sine însasi în termeni foarte umani, în analogie cu casa si familia. Îndeosebi în 1Tim 3,2-7 se citesc instructiuni foarte detaliate despre episcop, ca acestea: el trebuie sa fie "fara repros, barbatul unei singure sotii, sobru, întelept, cuviincios, ospitalier, capabil sa-i învete pe altii. Sa nu fie betiv, nici violent, ci sa fie blând, necertaret, dezlipit de bani. Sa-si organizeze bine casa proprie, tinându-si copiii sub ascultare cu toata cuviinta, caci daca cineva nu stie sa-si organizeze propria casa, cum se va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?... Trebuie sa aiba o buna marturie si de la cei din afara". Trebuie sa se observe aici mai ales importanta aptitudine la învatamânt (cf. si 1Tim 5,17), despre care se gasesc ecouri si în alte texte (cf. 1Tim 6,2c; 2Tim 3,10; Tit 2,1), si apoi o caracteristica personala speciala, aceea a "paternitatii". De fapt, episcopul este considerat tata al comunitatii crestine (cf. si 1Tim 3,15). De altfel, ideea de Biserica precum "casa a lui Dumnezeu" îsi are radacinile în Vechiul Testament (cf. Num 12,7) si se gaseste reformulata în Evr 3,2.6, în timp ce în alta parte se citeste ca toti crestinii nu mai sunt straini, nici oaspeti, ci concetateni ai sfintilor si familiari ai casei lui Dumnezeu (cf. Ef 2,19).

Sa-l rugam pe Domnul si pe sfântul Paul pentru ca si noi, ca si crestini, sa putem sa ne caracterizam tot mai mult, în raport cu societatea în care traim, ca membri ai "familiei lui Dumnezeu". Si sa ne rugam si pentru ca pastorii Bisericii sa dobândeasca tot mai mult sentimente paterne, în acelasi timp gingase si puternice, în formarea casei lui Dumnezeu, a comunitatii, a Bisericii.

Traducere de pr. Mihai Patrascu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?b16=c069
Vă rugăm să respectați drepturile de autor