www.profamilia.ro /cateheza.asp?b16=c033
 
 CATEHEZA 

Cateheze ale Papei Benedict
sursa: www.catholica.ro

Sfântul Ignatiu, Episcop de Antiohia
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 14 martie 2007

Dragi frati si surori,

Dupa cum am început deja de miercurea trecuta, vorbim despre personalitatile Bisericii de la începuturi. Saptamâna trecuta am vorbit despre Papa Clement I, al treilea succesor al Sfântului Petru. Astazi vorbim despre Sfântul Ignatiu, care a fost al treilea Episcop de Antiohia, din 70 pâna în 107, data martiriului sau. În acel timp Roma, Alexandria si Antiohia erau cele trei mari metropole ale imperiului roman. Conciliul din Nicea vorbeste despre trei "primate": acela al Romei, dar si Alexandria si Antiohia participau, într-un anumit sens, la un "primat". Sfântul Ignatiu era Episcop de Antiohia, care astazi se afla în Turcia de astazi. Aici, la Antiohia, dupa cum stim din Faptele Apostolilor, a aparut o comunitate crestina înfloritoare: primul Episcop al ei a fost apostolul Petru - asa ne spune traditia - si aici, pentru prima data ucenicii au fost numiti crestini (Fap 11,26). Eusebiu din Cezarea, un istoric din secolul al IV-lea, dedica un întreg capitol al lucrarii sale Istoria Ecleziastica vietii si lucrarii literare a lui Ignatiu (3,36). "Din Siria", scrie el, "Ignatiu a fost trimis la Roma pentru a fi dat ca hrana animalelor salbatice, datorita marturiei date de el pentru Cristos. Calatorind prin Asia, sub paza severa a garzilor" (pe care el le numeste "zece leoparzi" în a sa Scrisoare catre Romani 5,1), "în fiecare din orasele în care se oprea, prin predici si dojane, întarea Bisericile; mai ales îndemna, cu caldura cea mai vie, sa se pazeasca de erezii, care atunci începeau sa misune, si recomanda sa nu se rupa de traditia apostolica". Prima oprire în calatoria lui Ignatiu spre martiriu a fost în orasul Smirna, unde era Episcop Policarp, ucenic al lui Ioan. Aici Ignatiu a scris patru scrisori, catre Bisericile din Efes, Magnezia, Tralle si Roma. "Plecat de la Smirna", continua Eusebiu, "Ignatiu a ajuns la Troade, si de acolo a trimis alte scrisori": doua catre Bisericile din Filadelfia si Smirna, si una catre Episcopul Policarp. Eusebiu completeaza astfel lista scrisorilor, care ne-au ramas de la Biserica primului secol ca si un pretios tezaur. Citind aceste texte se simte prospetimea credintei generatiei care înca îi mai cunoscuse pe Apostoli. Se simte totodata în aceste scrisori iubirea înflacarata a unui sfânt. În sfârsit, de la Troade martirul a ajuns la Roma, unde, în Amfiteatrul lui Flavius, a fost dat ca hrana crudelor animalelor salbatice.

Nici un parinte al Bisericii nu a exprimat cu intensitatea lui Ignatiu dorinta arzatoare dupa unirea cu Cristos si dupa viata în el. De aceea am citit fragmentul evanghelic despre vita-de-vie, care, dupa evanghelia lui Ioan este Isus. În realitate, în Ignatiu se întrepatrund doua "curente" spirituale: acela al lui Paul, orientat întru totul spre unirea cu Cristos, si cel al lui Ioan, concentrat asupra vietii în El. La rândul lor, aceste curente se unesc în imitarea lui Cristos, de mai multe ori proclamat de Ignatiu drept "Dumnezeul meu" sau "al nostru". Astfel Ignatiu îi implora pe crestinii din Roma sa nu împiedice martiriul sau, pentru ca este nerabdator sa se "uneasca cu Isus Cristos". Si explica "Este frumos pentru mine sa mor mergând spre (eis) Isus Cristos, mai degraba decât sa domnesc pe tot pamântul. Îl caut pe el, care a murit pentru mine, îl vreau pe el, care a înviat pentru noi... Lasati-ma sa fiu imitatorul Patimirii Dumnezeului meu!" (Scrisoarea catre Romani 5-6). Se poate observa în aceste expresii arzatoare de iubire deosebitul "realism" cristologic tipic Bisericii din Antiohia, atent mai ales la întruparea Fiului lui Dumnezeu si la adevarata si concreta sa umanitate: Isus Cristos, scrie Ignatiu celor din Smirna, "este cu adevarat din neamul lui David", "cu adevarat s-a nascut dintr-o fecioara". "Cu adevarat a fost rastignit pentru noi" (1,1).

Nazuinta irezistibila a lui Ignatiu spre unirea cu Cristos pune bazele unei adevarate si proprii "mistice a unitatii". El însusi se defineste "un om caruia i-a fost încredintata datoria unitatii" (Scrisoarea catre cei din Filadelfia 8,1). Pentru Ignatiu unitatea este înainte de toate o prerogativa a lui Dumnezeu, care, existând în trei Persoane, este Unul în unitate absoluta. El repeta adesea ca Dumnezeu este unitate si ca doar în Dumnezeu ea se gaseste în starea pura si originara. Unitatea ce trebuie realizata pe acest pamânt de catre crestini nu este altceva decât o imitare, cât mai mult posibil conforma cu arhetipul divin. În acest mod Ignatiu ajunge sa elaboreze o viziune a Bisericii, care aminteste foarte bine de unele expresii din Scrisoarea catre Corinteni a lui Clement Romanul. "Este bine pentru voi", scrie spre exemplu crestinilor din Efes, "sa înaintati împreuna în acord cu gândul episcopului, lucru pe care deja îl faceti. De fapt, colegiul vostru de preoti, pe buna dreptate renumit, demn de Dumnezeu, este atât de armonios unit cu episcopul asemenea corzilor lirei. De aceea în unirea si în iubirea voastra armonioasa este cântat Isus Cristos. Si astfel voi, unul câte unul, deveniti un cor, pentru ca în simfonia armoniei, dupa ce ati luat tonul lui Dumnezeu, în unitate, sa cântati într-un glas" (4,1-2). Si dupa ce le-a recomandat celor din Smirna sa nu "faca nimic din ceea ce priveste Biserica fara episcop" (8,1), marturiseste lui Policarp: "Eu îmi ofer viata pentru cei care sunt supusi episcopului, preotilor si diaconilor. Sa pot avea si eu împreuna cu ei parte cu Dumnezeu. Lucrati împreuna unii pentru altii, luptati împreuna, alergati împreuna, suferiti împreuna, dormiti împreuna si vegheati împreuna ca si administratori ai lui Dumnezeu, colaboratorii si slujitorii sai. Cautati sa placeti Celui pentru care luptati si de la care primiti rasplata. Nimeni dintre voi sa nu fie gasit dezertor. Botezul vostru sa ramâna ca si un scut, credinta ca un coif, caritatea ca o sulita, rabdarea ca o armura" (6,1-2).

În general se poate observa în Scrisorile lui Ignatiu un fel de tensiune constanta si fecunda între doua aspecte caracteristice ale vietii crestine: pe de o parte structura ierarhica a comunitatii ecleziale, iar pe de alta parte unitatea fundamentala care îi leaga între ei pe toti cei care cred în Cristos. În consecinta, rolurile nu pot fi contrapuse. Ba dimpotriva, insistenta în favoarea comuniunii credinciosilor între ei si cu pastorii lor este în mod continuu reformulata prin elocvente imagini si analogii: lira, corzile, intonatia, concertul, simfonia. Este evidenta responsabilitatea specifica episcopilor, preotilor si diaconilor în zidirea comunitatii. Este valabila pentru ei înainte de toate invitatia la iubire si la unitate. "Fiti una", scrie Ignatiu celor din Magnezia, reluând rugaciunea lui Isus de la Cina de Taina: "O unica ruga, o unica minte, o unica speranta în iubire... Alergati toti la Isus Cristos ca spre unicul templu al lui Dumnezeu, ca spre unicul altar: el este unul, si purcezând de la unicul Tata, a ramas unit cu El, si la el s-a reîntors în unitate" (7,1-2). Ignatiu este primul în literatura crestina care atribuie Bisericii adjectivul de "catolica", adica "universala": "Unde este Isus Cristos", spune el, "acolo este Biserica catolica" (Scrisoarea catre cei din Smirna 8,2). Si tocmai pentru slujirea unitatii Bisericii catolice, comunitatea crestina din Roma exercita un fel de primat în iubire: "În Biserica din Roma ea prezideaza demna de Dumnezeu, venerabila, vrednica de a fi numita fericita... Prezideaza în caritate, care are legea lui Cristos si poarta numele Tatalui" (Romani, prologul).

Dupa cum se vedea, Ignatiu este într-adevar "doctorul unitatii": al unitatii lui Dumnezeu si al unitatii lui Cristos (spre deosebire de diferitele erezii care începusera sa circule si care separau omul si pe Dumnezeu în Cristos), al unitatii Bisericii, al unitatii credinciosilor "în credinta si în caritate, care sunt mai presus de toate (Scrisoare catre cei din Smirna 6,1). În concluzie, "realismul" lui Ignatiu îi invita pe credinciosii de ieri si de astazi, ne invita pe noi toti la o sinteza progresiva între raportarea la Cristos (unirea cu el, viata în el) si devotament fata de Biserica sa (unitate cu Episcopul, slujire generoasa a comunitatii si a lumii). Asadar, este necesar sa se ajunga la o sinteza între comuniunea Bisericii în interiorul ei si misiunea de proclamare a Evangheliei fata de ceilalti, pâna într-acolo încât printr-o forma sa se exprime cealalta, si credinciosii sa fie mereu mai mult "în posesia acelui duh nedespartit, care este Isus Cristos însusi" (Scrisoarea catre cei din Magnezia, 15). Implorând de la Domnul acest "har de unitate", si având convingerea ca prezidez în caritate întreaga Biserica (cfr. Scrisoarea catre romani, prolog), va adresez aceeasi urare care încheie scrisoarea lui Ignatiu catre crestinii din Tralle: "Iubiti-va unul pe altul cu o inima neîmpartita. Duhul meu se ofera ca jertfa pentru voi, nu doar acum, dar si atunci când va veni Dumnezeu... În Cristos sa puteti fi gasiti fara pata" (13). Si sa ne rugam ca Domnul sa ne ajute sa ajungem la aceasta unitate si sa fim gasiti în final fara pata, pentru ca iubirea este aceea care purifica inimile.

Traducere pr. Paul Butnaru

Traducere pr. Paul Butnaru

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?b16=c033
Vă rugăm să respectați drepturile de autor