www.profamilia.ro /cateheza.asp?b16=c026
 
 CATEHEZA 

Cateheze ale Papei Benedict
sursa: www.catholica.ro

Paul si Biserica
Cateheza Papei Benedict al XVI-lea
miercuri, 22 noiembrie 2006

Dragi frati si surori,

Astazi completam întâlnirile noastre cu apostolul Paul, dedicându-i o ultima reflectie. Nu putem de fapt sa ne luam ramas bun de la el fara sa luam în consideratie unul dintre aspectele decisive ale activitatii sale si una dintre temele cele mai importante ale gândirii sale: realitatea Bisericii. Trebuie înainte de toate sa constatam ca primul sau contact cu persoana lui Isus se realizeaza prin marturia comunitatii crestine din Ierusalim. A fost o întâlnire furtunoasa. Aflându-se despre noul grup al celor credinciosi, el devine imediat un persecutor acerb al acestora. O recunoaste el însusi de mai bine de trei ori în diferite Scrisori: «Am persecutat Biserica lui Dumnezeu» scrie (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6), ca si cum ar prezenta acest comportament al sau ca pe cea mai mare crima.

Bineînteles, pentru el a fost determinant ceea ce s-a întâmplat pe drumul Damascului, dar în realitate nu aceea a fost prima sa întâlnire cu Isus. Cartea Faptele Apostolilor aminteste prezenta sa la evenimentul delapidarii lui Stefan (7,58) si aprobarea data de el la condamanarea diaconului (8,1). Acest lucru ne permite sa facem cu usurinta o prima si importanta observatie: la Isus se ajunge în mod normal, pentru a-l primi sau a-l refuza, prin mijlocirea comunitatii credinciosilor. Acest lucru este atât de evident încât si cele consemnate despre Isus si oferite de catre autorii antici pagâni, precum Svetoniu, Tacitus, Pliniu cel Tânar, nu sunt rodul unui interes direct pe care acestia l-ar fi aratat fata de persoana lui Isus, ci provin din contactul acestora cu grupul celor care credeau în el. Asadar, viata Bisericii este aceea care suscita interesul sau cel putin întrebarea despre Isus, adica: la Isus se ajunge trecând în mod normal prin Biserica!

Într-un anumit sens, acest lucru s-a confirmat, spuneam, si pentru Paul, care a întâlnit Biserica mai înainte de a-l întâlni pe Isus. Acest contact, însa, în cazul sau, a fost neroditor, nu a generat adeziunea, ci o repulsie violenta. Pentru Paul, adeziunea la Biserica a fost favorizata de o întâlnire directa cu Cristos, care, aratându-i-se pe drumul Damascului, s-a identificat cu Biserica si l-a facut sa înteleaga ca persecutarea Bisericii era de fapt persecutarea Lui, Domnul. De fapt, Cel Înviat i-a zis lui Paul, persecutorul Bisericii: "Saul, Saul! De ce ma persecuti?" (Fap 9,4). Persecutând Biserica, îl persecuta pe Cristos. Paul, atunci, s-a convertit, în acelasi timp, atât la Cristos cât si la Biserica. De aici se întelege de ce Biserica a fost apoi atât de prezenta în gândurile, în inima si în activitatea lui Paul. În primul rând s-a observat prin faptul ca el a fondat câteva Biserici în diferitele orase în care a umblat ca si evanghelizator. Când vorbeste despre «grija sa pentru toate Bisericile» (2Cor 11,28), el se gândeste la diferitele comunitati crestine fondate din loc în loc în Galatia, în Ionia, în Macedonia si în Ahaia. Unele dintre acele Biserici i-au generat chiar si framântari si neplaceri, dupa cum s-a întâmplat spre exemplu în Bisericile din Galatia, pe care el le-a vazut "trecând la o alta evanghelie" (Gal 1,6), lucru împotriva caruia s-a opus cu mare hotarâre. Cu toate acestea el simtea legatura sa cu Bisericile fondate de el nu într-o maniera rece si birocratica, dar profunda si plina de pasiune. Astfel, spre exemplu, îi numeste pe filipeni «fratii mei iubiti si doriti, bucuria si coroana mea» (4,1). În alte situatii compara diferitele Comunitati cu o scrisoare de recomandare unica în felul ei: «voi sunteti scrisoarea noastra, scrisa în inimile noastre, cunoscuta si citita de toti oamenii» (2Cor 3,2). Alta data arata în dificultatile lor un adevarat si propriu sentiment nu doar de paternitate dar chiar de maternitate, ca atunci când se adreseaza destinatarilor sai numindu-i drept «copii mei, pentru care îndur din nou chinurile nasterii pâna când Cristos se va forma în voi» (Gal 4,19; si cfr. 1Cor 4,14-15; 1Tes 2,7-8).

În Scrisorile sale Paul ne face cunoscuta si doctrina sa despre Biserica. Astfel este foarte cunoscuta originala sa definitie a Bisericii ca si «trup al lui Cristos», pe care nu o gasim în alti autori crestini ai primului secol (cfr. 1Cor 12,27; Ef 4,12; 5,30; Col 1,24). Radacina cea mai profunda a acestei denumiri a Bisericii o gasim în Sacramentul trupului lui Cristos. Iata ce spune sfântul Paul: "Pentru ca este o singura pâine, noi, cei multi, suntem un singur trup" (1Cor 10,17). În aceeasi Euharistie Cristos ne da Trupul sau si ne face Trupul sau. În acest sens sfântul Paul spune Galatenilor: "Voi toti sunteti una în Cristos" (Gal 3,28). Prin toate acestea Paul ne face sa întelegem ca exista nu doar o apartenenta a Bisericii la Cristos, dar si o anumita forma de echivalare si de identificare a Bisericii cu Cristos însusi. Si tocmai de aici deriva maretia si nobletea Bisericii, adica a noastra a tuturor care facem parte din ea: a fi noi membre ale lui Cristos, ca si o extensie a prezentei sale personale în lume. Si de aici decurge, în mod firesc, datoria noastra de a trai cu adevarat în conformitate cu Cristos. De aici iau nastere si îndemnurile lui Paul referitoare la diferitele carisme care însufletesc si structureaza comunitatea crestina. Toate acestea provin dintr-un singur izvor, care este Duhului Tatalui si al Fiului, stiind bine ca în Biserica nu exista nimeni care sa fie îndepartat, întrucât, dupa cum scrie Apostolul, «fiecaruia îi este data manifestarea Duhului spre binele tuturor» (1Cor 12,7). Important, însa, este faptul ca toate carismele sa coopereze pentru edificarea comunitatii si sa nu devina, în mod contrar, motiv de dezbinare, ruptura. În aceasta privinta Paul se întreaba în mod retoric: «Oare a fost Cristos împartit?» (1Cor 1,13). El stie bine si ne învata ca este necesar sa mentinem «unitatea Duhului în legatura pacii pentru ca este un singur trup si un singur Duh, dupa cum ati si fost chemati la o singura speranta» (Ef 4,3-4).

În mod evident, a sublinia exigenta unitatii nu înseamna a sustine ca trebuie sa se recurga la uniformizarea si aplatizarea vietii bisericesti dupa un singur mod de operare. În alta parte Paul învata (chiar contrariul): «Nu stingeti Duhul» (1Tes 5,19), adica sa se faca cu generozitate loc dinamismului imprevizibil al manifestarilor carismatice ale Duhului, care este izvor de energie si vitalitate mereu noua. Dar daca exista un criteriu la care Paul tine mult, acesta este zidirea reciproca: "totul sa se faca spre edificare" (1Cor 14,26). Totul trebuie sa colaboreze la construirea ordonata a tesutului eclezial, nu doar fara oprire, dar si fara graba si ruptura. Exista apoi si o Scrisoare a sfântului Paul care ajunge sa prezinte Biserica drept mireasa a lui Cristos (cfr. Ef 5,21-33). Astfel se reia o metafora profetica veche, care facea din poporul lui Israel sotia Dumnezeului aliantei (cfr. Os 2,4.21; Is 54,5-8): aceasta pentru a exprima cât de inime sunt raporturile dintre Cristos si Biserica sa, atât în sensul ca ea este obiectul celei mai tandre iubiri din partea Domnului ei, cât si în sensul ca iubirea trebuie sa fie reciproca si ca asadar si noi, întrucât suntem membre ale Bisericii, trebuie sa demonstram o credinta plina de pasiune fata de El.

Prin urmare este în joc un raport de comuniune: asa-numita legatura verticala dintre Isus Cristos si noi toti, dar si aceea orizontala dintre toti cei care se disting în lume prin faptul ca "invoca numele Domnului nostru Isus Cristos" (1Cor 1,2). Aceasta este definitia noastra: noi facem parte dintre cei care invoca numele Domnului Isus Cristos. Se întelege asadar bine cât de dezirabila este realizarea a ceea ce Paul însusi le doreste corintenilor în scrierile sale: «Daca toti fac profetii si ar intra cineva fara credinta sau nestiutor, va fi denuntat de toti si judecat de toti. Cele ascunse ale inimii vor fi descoperite si, în felul acesta, cazând cu fata la pamânt, îl va adora pe Dumnezeu, marturisind: Într-adevar, Dumnezeu este în mijlocul vostru» (1Cor 14,24-25). La fel ar trebui sa fie si întâlnirile noastre liturgice. Un necrestin care intra într-o adunare de-a noastra ar trebui ca la sfârsit sa poata spune: "Într-adevar Dumnezeu este cu voi". Sa-l rugam pe Domnul sa traim astfel: în comuniune cu Cristos, si în comuniune între noi.

Traducere pr. Paul Butnaru

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/cateheza.asp?b16=c026
Vă rugăm să respectați drepturile de autor