pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Poruncile în credința catolică
achizitionare: 30.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 8. Mărturia ta să fie adevărată; vorbește-l de bine pe aproapele tău

Porunca a opta vrea să nimicească în inima omului minciuna și răutatea care se răspândesc prin cuvânt. Ea ne face să pătrundem în domeniul adevărului la nivelul de profunzime în care «iubirea și adevărul se îmbrățișează» (Ps 85,11) și ucenicul devine ca învățătorul său, «Martorul credincios și adevărat» (Ap 3, 14).

 

Ce este adevărul?

După Biblie, adevărul nu este în primul rând faptul de a spune fără menajamente realitatea: adevărul ca lipsă de disimulare. Este faptul de a se putea sprijini pe cineva ca pe o stâncă; adevărul este fiabilitate. Isus este Adevărul pentru că ne putem baza pe El. El este Calea adevărată și Viața adevărată. Acest fel de adevăr ni se cere și nouă. Problema deci nu este ce să facem cu realitatea - să o facem cunoscută sau nu - ci să știm ce să facem cu aproapele: să-i fim sprijin așa cum Dumnezeu îi este sprijin!

 

Pe cine se poate baza cel osândit?

«Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău»: această poruncă biblică era aplicată mai ales cazurilor de mărturie în justiție. Soarta omului în sânul poporului evreu depindea adesea de o mărturie bună sau rea. Acuzatul trebuia să-și dovedească nevinovăția. Dacă două persoane dădeau mărturie împotriva lui, cauza era încheiată. Totul depindea de martori: onoarea, libertatea, viața. De aceea martorii mincinoși erau pedepsiți cu severitate: li se aplica pedeapsa prevăzută pentru greșeala de care îl acuzaseră pe semenul lor. Și astăzi mărturia mincinoasă este o greșeală deosebit de gravă. Ea subminează fiabilitatea justiției și-și bate joc de viața omului și a familiei sale.

 

Oare nu am ucis Adevărul?

Primejdia ca diferiți oameni să fie judecați în mod expeditiv, nerespectuos sau anonim există mereu. Pretutindeni în lume există oameni condamnați pentru fapte mai mult sau mai puțin grave, cu sau fără proces. Justiția e oarbă când judecă superficial, «din auzite» (Is 11, 3). Oare Isus n-a fost condamnat la moarte pe baza unor mărturii mincinoase, El care este Adevărul?

 

Ce se spune despre mine?

Duhul pe care ni l-a dat Domnul este izvor de adevăr și de curaj. Lumea are nevoie de martori care să dea mărturie adevărului unei ființe omenești și această nevoie nu se limitează la tribunale, întreaga noastră viață este un apel să dăm mărturie cinstit unii pentru alții. Actualmente oamenii sunt foarte sensibili la efectul favorabil sau nefavorabil pe care îl produc. Ei doresc să întâlnească pe cineva care să-i cunoască și să-i înțeleagă, care să le vadă punctele slabe dar și părțile bune. Care este martorul care mă va apăra cu respect?

 

Ca un incendiu în pădure!

Nu trebuie, oare, mai mult ca oricând, să luăm seama la cuvintele și la tăcerile noastre? Cuvântul este cel mai minunat lucru pe care ni l-a dat Dumnezeu. El ne dezvăluie pe unii altora, ne îngăduie să ne facem înțeleși în profunzime, dar poate deveni și o armă ucigașă. «Iată - spune Apostolul Iacob - puțin foc câtă pădure aprinde! Și limba este un foc. Nimeni nu o poate potoli. Cu ea binecuvântăm pe Domnul și Părintele nostru; tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt după chipul lui Dumnezeu» (Iac 3, 6. 8. 9). În câteva clipe putem preface în cenușă numele și reputația cuiva. De câți ani va fi nevoie pentru ca pădurea să înfrunzească din nou?... Acest avertisment e valabil pentru clevetire (colportarea răului adevărat) și cu atât mai mult pentru calomnie (răspândirea de minciuni despre cineva). E valabil pentru cel care colportează răul, dar și pentru acela care îl încurajează, aplecându-și urechea la cuvântul răuvoitor. Minciuna, prejudecățile, vorbirea de rău și calomnia sunt cu atât mai grave cu cât îl rănesc pe aproapele și nimicesc comuniunea frățească. Ele amenință unitatea Bisericii, introducând neîncrederea între membrii ei.

 

Cuvântul să ne apropie unii de alții

Fiecare cuvânt al nostru se situează între adevăr și minciună. Prin cuvintele și faptele noastre dovedim că suntem frați și că suntem aproape de cei despre care vorbim. Apostolul Paul cere «să lăsăm la o parte minciuna; fiecare să spună aproapelui său adevărul, căci suntem mădulare unii altora» (cf. Ef 4, 25). A fi mădular înseamnă a fi aproape. Purtarea mincinoasă ține de viața precreștină a credinciosului: prin ea dovedește că încă nu s-a împlinit convertirea lui. A fi adevărat, a vorbi de bine despre aproapele și a o face pe față, a voi să repari răul colportat și să cultivi atitudinea interioară de bunăvoință înseamnă a contribui la edificarea comunității creștine, al cărui climat este iubirea.

 

Să învățăm să spunem adevărul

Exigența poruncii a opta nu se reduce la «spunerea adevărului»; trebuie să-l spunem și în așa fel încât fratele nostru să trăiască. Într-adevăr, nu există armă mai tăioasă decât adevărul. Cu cât adevărul e mai copleșitor, cu atât poate fi mai ucigaș. Creștinul care spune fratelui său adevărul trebuie și să fie primul care să-l ajute să-l poarte.

«A-i trânti cuiva adevărul în față» înseamnă de fapt a-l umili. Numai adevărul spus cu bunăvoință este «adevărat». Căci nu este același lucru să spui adevărul din iubire sau din răutate. Deci nu trebuie să spun adevărul care ucide și care îl împinge pe celălalt la disperare: nu sunt judecătorul fratelui meu.

Să înveți să-ți spui ție însuți adevărul înseamnă să înveți să te iubești pe tine însuți sub privirea întotdeauna iubitoare a lui Dumnezeu. Când Petru l-a renegat pe învățătorul său, Isus s-a întors spre el și... Petru a plâns. Când Iuda a trădat, s-a judecat pe sine cu o luciditate de gheață care l-a împins la disperare: s-a spânzurat! Când, într-un moment de adevăr și îndemnați de har, ne mărturisim păcatul, știm că Duhul Adevărului, care lucrează în noi, este deja pe cale să ne împace cu Dumnezeu; El este acela care ne susține. «Tată, am săvârșit ceea ce e rău înaintea ta!» în acest caz luciditatea se referă la, iubirea de neclintit a Tatălui. Departe de a se prăbuși în întuneric, «cel care face adevărul vine la lumină» (In 3, 21), pentru că o primește de la iubirea Tatălui.

 

Și tăcerea vorbește

În căutarea adevărului și a iubirii, tăcerea este un limbaj. Poate fi o slăbiciune. Adeseori este o putere. Uneori cere eroism. Păstrarea secretului contribuie la încrederea reciprocă. Fiecare om are dreptul la discreție în domeniile care țin de viața sa privată. Acela care prin profesia lui (de exemplu medicul) pătrunde în viața privată a oamenilor este dator să păstreze secretul profesional. Un preot nu poate comunica nimănui ceea ce află în spovadă, nici măcar cu îngăduința penitentului. Pentru ca preotul să poată folosi informația dobândită în spovadă acolo unde este necesar și unde cel interesat o dorește, trebuie ca acesta să repete în afara spovezii informația pe care o vrea comunicată. Într-adevăr, natura sacramentului pretinde ca aceia care vor să ceară iertare lui Dumnezeu și Bisericii să poată avea încredere totală în preot. Această încredere este legată de secretul absolut la care este obligat preotul.

 

E îngăduit să «minți» în anumite împrejurări?

Nu e îngăduit niciodată să minți. Dar ce înseamnă să minți? Înseamnă să videzi relațiile umane printr-un cuvânt sau printr-o comportare care înșeală încrederea. Nu e îngăduit niciodată să minți, pentru că orice ființă umană are dreptul la încrederea frățească. Să ascunzi cuiva adevărul, total sau parțial, pentru că acest adevăr îi e prea greu de purtat nu înseamnă să-l minți, ci să-l cruți. Ceea ce importă în primul rând este să acționezi cu egală delicatețe pentru binele celuilalt și al relației de încredere.

A nu comunica anumite fapte aceluia care nu are dreptul să le cunoască nu înseamnă a minți. Principiul creștin este dublu: adevărul nu trebuie spus decât aceluia care are dreptul să-l cunoască și puterea să-l poarte; și nu trebuie spus decât în așa fel încât să poată fi purtat.

A rosti un contra-adevăr pentru a proteja pe cineva din punct de vedere moral sau fizic nu înseamnă a minți: «Nu, tatăl meu nu e bețiv. Nu, nu e nimeni ascuns aici...» Pentru a garanta încrederea, putem evita o întrebare tăcând; putem învălui ceea ce știm; putem îndulci adevărul prea crud pentru o persoană angoasată, dar o și putem încuraja dezvăluindu-i adevăruri parțiale: «Am întâlnit oameni care apreciază mult ceea ce faceți».

 

Există situații în care ești obligat să spui ceea ce știi?

Trecerea sub tăcere sau îndulcirea unui adevăr nu trebuie săvârșite fără motiv serios. Deschiderea față de adevăr este o chemare constantă. Există împrejurări în care trebuie mărturisite fără ocol anumite adevăruri sau denunțate altele. Avem întotdeauna nevoie de profeți care să-și ia cu îndrăzneală riscul de a striga cu glas tare adevărul.

Este uneori necesar, pentru binele tuturor, să semnalezi unor persoane competente un rău ascuns. Aceasta nu are nici o legătură cu gustul pentru senzațional sau cu dezvăluirile nesănătoase din care se dobândește o satisfacție facilă și ridicolă: «Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca aceștia...» De aceea presa și mijloacele de informație au de jucat un rol pozitiv pentru binele public, dând dovadă de vigilență și de cinste. Adevărul purcede de la Duhul Domnului și nu de la duhul celui rău.

Există oameni care mor pentru adevăr. E lucru vrednic de admirație. Există oameni care luptă pentru ca învelișul de tăcere care apasă asupra fraților lor torturați să nu fie învelișul minciunii și indiferenței noastre.

 

A da mărturie pentru adevăr înseamnă și a da mărturie pentru Domnul

Prima mărturie ce trebuie dată este a spiritului frățesc: nu e de ajuns să spunem că suntem toți copiii aceluiași Tată; mai trebuie și ca această afirmație să fie credibilă.

Mărturia prin fapte nu ne dispensează de mărturia prin cuvânt. A-fi creștin cu adevărat înseamnă a da mărturie pentru credința care ne însuflețește. Orice tăcere lașă umbrește mărturia comunității. Respectul uman îl face pe creștin mincinos față de frații săi și față de sine însuși. Îl face să se rușineze de Cristos... Iată de ce comunitatea creștină se hrănește din mărturia acelora care și-au dat viața mărturisindu-și credința în fața oamenilor de dragul fraților lor. Biserica îi numește martiri, adică martori.

Cel rău lucrează neobosit. Neștiința indolentă și inima ce se închide schimonosesc exigența Evangheliei și a învățăturii Bisericii. Trebuie să ne vindecăm de aceste înclinații, prin rugăciune și prin preocuparea curajoasă de a ne educa propria conștiință. Pentru a spune și a-și spune adevărul credinței, trebuie mai întâi să-l poți asculta cu o inimă de sărac: «Dacă rămâneți în cuvântul meu, spune Isus sunteți cu adevărat ucenicii mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi» (In 8, 32).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire