pregateste pagina pentru tiparire

































 
 PORUNCI 

Poruncile în credința catolică
achizitionare: 30.08.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice București

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 5. Să nu ucizi: să respecți viața omenească

«Iubesc viața!»

Porunca a cincea îl pune pe om în fața darului vieții, primit de la Dumnezeu, și în fața misiunii de a respecta și de a promova viața tuturor ființelor umane.

Omul nu acceptă decât treptat, zi după zi, viața pe care a primit-o. În ciuda tuturor necazurilor, imensa majoritate a oamenilor e fericită să trăiască, chiar când viața devine greu de acceptat. Totuși, unii trebuie mai întâi să se împace cu viața, ca să o poată accepta pe deplin. E, deci, adevărat că viața este o luptă: luptă cu sine, cu alții și cu condițiile de viață date. Această luptă nu trebuie, totuși, să degenereze într-un refuz față de viață, fie a noastră, fie a altuia.

Dumnezeu ne cheamă la viață pentru totdeauna. Iubirea față de viață este mai întâi iubire față de sine. Domnul ne cere să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Cât de săracă ar fi iubirea față de aproapele dacă nu ne-am iubi pe noi înșine! Numai cel care se iubește pe sine și se respectă îl poate iubi pe celălalt cu o dragoste deplină și împlinitoare.

 

«Gloria lui Dumnezeu este omul viu, ...»

Evanghelia aruncă o lumină nouă asupra vieții omului și asupra prețului ei. În Isus, Dumnezeu și-a asumat condiția umană, a redat viață unor oameni și a vindecat bolnavi. Prin viața nouă pe care ne-a oferit-o dăruindu-ni-se până la moarte, El ne-a făcut fii ai Tatălui, frați și surori. De îndată ce a existat om pe pământ, de îndată ce există om în sânul unei mame și atâta vreme cât va exista om care luptă pentru supraviețuire, Dumnezeu vrea ca el să aibă viață și să o aibă din belșug. Creștinul își însușește această voință a lui Dumnezeu. El vrea ca oamenii să trăiască și să trăiască bine.

 

«... dar viața omului este să-l vadă pe Dumnezeu» (Sf. Irineu).

Această iubire față de om implică respectarea vieții umane în tot ceea ce presupune ea. Pentru a trăi și pentru a trăi bine, omul are nevoie de o recunoaștere socială și de o reputație, care nu trebuie murdărită. Are dreptul la o viață morală și spirituală, la un climat de viață socială și culturală care să nu-l înăbușe ca om. Pentru a realiza acest lucru, credincioșii nu se mulțumesc cu o angajare pur individuală: își dau seama că toți trebuie să influențeze în mod solidar mediul și să-i comunice suflul vieții lui Dumnezeu.

Credincioșii sunt chemați să-și mărturisească credința favorizând ceea ce duce la o împlinire totală a vieții umane. Există structuri sociale care ucid, treptat, valorile morale și religioase și altele care, treptat, suscită asemenea valori. Creștinii sunt solidari cu toți oamenii, fie că aceștia le împărtășesc sau nu credința. Acolo unde oamenii se angajează pentru drepturile omului, și mai ales pentru drepturile celor mai neajutorați, există printre ei și creștini. Aceștia sunt chemați să favorizeze în societate sprijinul, respectul reciproc, colaborarea, înțelegerea dincolo de ceea ce dezbină și crearea condițiilor de viață materială, morală și spirituală.

Comunitatea creștină e recunoscătoare față de aceia care lucrează pentru a da valoare deplină omului muncitor, pentru o lume mai dreaptă și pentru pace.

 

Omul trebuie să aibă grijă de sine

Viața noastră iese din mâna lui Dumnezeu și trebuie să avem grijă de ea. Sănătatea este ceva minunat. Ea are nevoie de igienă, de sport, de odihnă la timpul potrivit și de îngrijiri medicale. Abuzul de alcool, de tutun și de medicamente, ca să nu mai vorbim de droguri, poate duce la intoxicare. A fi sănătoși și a ne îngriji ținuta este un dar pentru noi înșine, pentru cei din jur, pentru propria familie. În toate acestea creștinul trăiește iubirea față de sine și față de ceilalți.

 

Cult adus trupului sau cultivarea calităților umane?

Publicitatea difuzează imagini ale corpului ideal și ale unei fericiri depline, care nu se realizează niciodată. Adevărul omului este că trebuie să se accepte așa cum este, cu trupul pe care îl are. Departe de visul publicitar al tinereții veșnice, îmbătrânim. Nu e ușor să îmbătrânești cu seninătate și să accepți moartea. Totuși, între oamenii sănătoși și cei mai puțin sănătoși are loc un schimb de valori. Prietenia și relațiile calde umanizează viața. Singurătatea îl îmbătrânește pe om mai mult decât bătrânețea.

 

Viața umană este o valoare absolută?

Siguranța învierii îi dă creștinului curaj în fața epuizării fizice, căci «chiar dacă în noi omul cel din afară merge spre pieire, omul lăuntric se reînnoiește din zi în zi» (2 Cor 4, 16), spune sfântul Paul, care se istovea în munca apostolică.

Creștinul, care iubește viața, nu-și idolatrizează viața proprie; știe că e chemat să o dăruiască, după cum a primit-o, de dragul fraților și surorilor lui: «Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care-și dă viața pentru cei pe care îi iubește», spune Isus.

 

Dăruirea și respectarea vieții proprii

Isus a murit pentru noi. În lume există oameni care mor martiri pentru a da mărturie Evangheliei sau pentru a apăra demnitatea umană a fraților lor sau a lor proprie. E un lucru frumos și bun.

Alții se hotărăsc să-și suprime viața, căci pentru ei ea nu mai merită trăită. Porunca «Să nu ucizi» ni se adresează în primul rând nouă înșine: «Să nu te sinucizi». În ochii credinței, orice viață umană merită trăită chiar dacă e schilodită fizic sau psihic. Desigur, creștinul nu are cultul suferinței, și ceea ce fac medicii pentru a ușura chinul bolnavilor este o binefacere pentru omenire.

 

Eutanasie, sinucidere, avort

În fața morții, creștinul poate să accepte sărăcia totală și să renunțe la «îndârjirea terapeutică»: «Tată, în mâinile tale îmi încredințez sufletul!» Totuși nu are dreptul să-și ia singur viața. Eutanasia activă este un atentat la viața umană - proprie sau a altuia - și de aceea e incompatibilă cu credința creștină.

În societatea noastră, unii, chiar foarte tineri, își pierd orice încredere în viață și se sinucid. A lupta împotriva sinuciderii înseamnă în primul rând a oferi motive de a trăi. Motive creștine de a trăi! Biserica osândește sinuciderea ca și eutanasia. Osândește, la fel, și avortul. Orice creștin și orice om trebuie să se lupte pentru a aduce remedii cauzelor psihologice, familiale, economice sau sociale care pot împinge o ființă umană să-și ia viața sau pot împinge o mamă, niște părinți, să ia viața copilului ce urmează să se nască. Biserica face apel la conștiința fiecăruia și vrea să dea mărturie speranței creștine chiar în mijlocul suferinței.

 

«Scoală-te tu, ca să mă așez eu!» Rivalitățile și mânia

Uneori nerespectarea vieții izvorăște din rivalități, din angoasă, din mânie. Isus ne cere să nu lăsăm invidia și furia să ne macine inima. Nu trebuie să-i provocăm pe alții și nici să ne lăsăm provocați. Domnul ne cere chiar să ne împăcăm cu aproapele îndată ce acesta are ceva împotriva noastră, și chiar înainte de a ne îndrepta către Dumnezeu în rugăciune (Mt 5, 21-26). Isus ne invită la o atitudine evanghelică de încurajare, și dă și regula de aur: «Toți ceea ce voiți să facă alții pentru voi faceți și voi pentru alții» (Mt 7, 12).

 

Escaladarea violenței și împăcarea

Urmându-l pe Isus, creștinul spune «nu» violenței, acțiunilor de represalii care răspund la violență cu o violență și mai mare. În mijlocul urii, el trăiește iertarea după modelul lui Isus. Atârnând pe cruce, Domnul s-a rugat pentru dușmanii săi: «Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac» (Le 23, 34). Această putere de a ierta ne-a dat-o și nouă, dăruindu-ni-l pe Duhul Sfânt. De aceea sfântul Ștefan, primul martir creștin, spune, plin de Duhul Sfânt: «Doamne, nu le socoti păcatul acesta!» (Fapte 7, 60).

 

Creștinul trebuie oare să rabde orice? Războiul și pedeapsa cu moartea

Se poate ajunge și la o psihoză a fricii de celălalt, care conduce la supraînarmare și dă naștere unui climat de neîncredere care nu mai îngăduie negocierea. Orice om, orice colectivitate, orice națiune are dreptul sa-și apere existența și interesele legitime, materiale și spirituale. Se poate întâmpla ca această legitimă apărare să nu aibă altă cale decât armele, dar e vorba numai de o ultimă instanță. Omenirea are datoria să negocieze pacea. A negocia înseamnă și a renunța la o parte din ceea ce crezi că ai putea dobândi prin forță: dacă părțile în conflict pretind neapărat tot ceea ce revendică, se ajunge la război...

Creștinul trebuie să fie un om al păcii, care, în orice împrejurare, ajută la construirea unei lumi mai drepte, în dialog și negociere. După recomandarea Conciliului Vatican II, el este chemat să «întreprindă cu perseverență și să ducă la capăt cu curaj această lucrare de înaltă iubire față de oameni care este construirea energică a păcii» (Gaudium et spes,82, 2). Trebuie să-l rugăm stăruitor pe Dumnezeu să ne dea putere pentru aceasta, căci numai harul poate înmuia inima omului. Numai Dumnezeu ne poate dărui pacea adevărată. Cristos a făcut-o, nimicind orice ură, pe cruce.

Desființarea pedepsei cu moartea este un progres al .omenirii. Biserica susține că orice om, oricât ar fi de vinovat, are dreptul la un proces corect și orice deținut are dreptul la condiții umane de detenție. Viața omului, chiar și aceea a unui ucigaș, este sacră. Există totuși instanțe care pot, în anumite cazuri limită, să pronunțe o condamnare la moarte pentru a extirpa răul din societate și a-i proteja astfel pe membrii ei. Orice societate trebuie să creeze condiții de viață sociale și morale în care o asemenea pedeapsă să nu-și mai găsească locul.

 

Băgați de seamă ce faceți unuia dintre aceștia mici! Xenofobia, sminteala, indiferența...

Violența caută adeseori să se justifice prin frică. Acest lucru este adevărat mai ales în ce privește frica de străin. Străinul ne derutează printr-o comportare culturală și religioasă diferită de a noastră. Dar oricare ar fi diferența, pentru creștin orice străin este în primul rând un frate, un fiu al lui Dumnezeu ca și noi.

Orice ființă umană este profund vulnerabilă. Voința de a-l distruge pe celălalt din punct de vedere psihologic, de a-i face viața de nesuportat sau de a-l îndemna la păcat este incompatibilă cu credința în Acela care a murit pentru ca oamenii să trăiască și să aibă viață din Viața lui. Evanghelia ne învață în ce măsură Isus este solidar cu omul flămând și însetat, cu cel străin, bolnav și prizonier: «Adevăr vă spun, ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre aceștia mici, care sunt frații mei, mie mi-ați făcut!» (Mt 25, 40).

 

«Iubiți și veți fi vii!»

Indiferența «ucide» pe cei care suferă și slăbește curajul celor care luptă pentru frații lor în societatea noastră, în țările lumii a treia sau în mediile cele mai dezmoștenite. De aceea comunitatea creștină are datoria să participe din punct de vedere material, moral și spiritual la acest efort, căci dacă n-ar face-o și-ar pune în primejdie propria vitalitate creștină.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire