pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

7. Umilința, sfințenia și eroismul

Ar fi o tragică greșeală a considera că, o dată descoperit nimicul din tine, ești îndreptățit să-ți irosești timpul și viața cu nimicuri. Ar fi o tragică greșeală ca, sub pretextul umilinței - că nu vrei să atragi atenția și laudele oamenilor - să te târăști în viață, să te scalzi într-o jalnică mediocritate. Umilința nu înseamnă o automutilare, o distrugere a personalității umane, o înăbușire a aspirațiilor spre lucrurile mărețe, sublime, ci dimpotrivă, e o eliberare, înseamnă aripi cu care te înalți spre cel care este totul, spre Dumnezeu, izvorul a toată măreția. Sfânta Tereza de Avila ne oferă o imagine foarte grăitoare:

Uitați-vă la albină. Sufletul angajat în cunoașterea de sine va face la fel... din când în când își va lua zborul, va ieși din stupul său interior, spre a contempla măreția și maiestatea Dumnezeului său. Acolo el va descoperi mult mai bine decât în el însuși propria sa nimicnicie. Credeți-mă, noi am practica mult mai bine virtuțile alipindu-ne de virtuțile lui Dumnezeu decât rămânând lipiți de țărâna noastră, de puținul nostru noroi personal. Nu știu dacă m-am explicat suficient; atâta timp cât suntem pe acest pământ, nimic nu ne este mai folositor decât umilința. Dar contemplând mărețiile lui Dumnezeu, noi vom descoperi micimea noastră; privind puritatea lui, considerând umilința lui, noi vom vedea murdăriile noastre, ne vom da seama cât de departe suntem de a fi umili.

Umilința nu este virtutea sufletelor meschine, mediocre. Dimpotrivă, e virtutea sufletelor mari și nobile care aspiră cu adevărat spre lucruri mărețe. Exemplul cel mai frapant îl găsim la sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ascultați ce scrie Tereza, acest "petit rien":

M-am născut pentru glorie și mi se pare că Dumnezeu m-a chemat la lucruri mari. Întotdeauna am iubit ceea ce este mare, frumos... În copilărie am visat să lupt pe câmpul de bătălie. Când am început să învăț istoria Franței, povestirea faptelor de vitejie ale Ioanei d'Arc mă fascina; simțeam în inima mea dorința de a o imita.

O inimă de foc, un suflet de războinic, voia să fie Ioana d'Arc și, în același timp, Iudita din Vechiul Testament. Era cuprinsă, după propria expresie, "de o ambiție nebună", voia să fie cea dintâi; ambiție în înțelesul bun al cuvântului, cea dintâi în înțelesul evanghelic al cuvântului, adică alegând ultimul loc.

Cu umilința ei, Tereza ne arată că a fi nimic nu înseamnă a fi o nulitate. De altfel e un lucru pe care îl constatăm în viața tuturor sfinților. Sfinții sunt persoanele umane cele mai perfect realizate; adevărați titani care au înfăptuit lucruri mărețe și durabile în lume. Umilința la ei este singura explicație a rodniciei și realizărilor lor extraordinare.

Lucrurile se explică foarte ușor. Cel stăpânit de mândrie trăiește în iluzie. El își cultivă propriul eu, adică propriul nimic, micul idol din el însuși. E preocupat de propria mască, de propria imagine. Dacă a spus o minciună pentru a nu-și strica imaginea în ochii altora, e nevoit să mai inventeze o sută de minciuni ca să o acopere pe cea dintâi. Își consumă, își epuizează toate forțele în a-și face și a-și menține imaginea falsă. E veșnic neliniștit, tulburat, obsedat de gândul, de teama de a nu fi demascat, de a nu i se smulge masca de pe chip și a apărea așa cum este în realitate. Iar această teamă, această obsesie, o proiectează și asupra celor din jur. În ce fel? Prin critici, bârfe, calomnii; încearcă să abată atenția de la el, îndreptând-o spre greșelile, adevărate sau inventate, ale altora. Tactica diversiunii nu este practicată numai în politică.

În schimb, cine are umilința e un om liber: cel umil se recunoaște așa cum este, cere iertare cu sinceritate când greșește, acceptă cu dragă inimă observațiile și chiar îi roagă pe alții să-i atragă atenția când greșește, nu încearcă să-l înșele nici pe Dumnezeu, nici pe oameni; nu-l interesează defectele și păcatele altora: e senin, e calm, e liniștit, e fericit, e mulțumit, nu se teme că i se smulge masca fiindcă nu are mască. Ce să i se smulgă? Mărturisește sfântul Ioan Vianney:

Într-o zi am primit două scrisori la fel de teribile: în una mi se spunea că sunt un mare sfânt, în cealaltă că sunt un ipocrit și un șarlatan. Prima nu mi-a dat nimic, a doua nu mi-a luat nimic: în fața lui Dumnezeu ești ceea ce ești și nimic mai mult.

Și apoi, cine se golește pe sine de orgoliu, de egoism, face loc harului ca să lucreze în el, să înfăptuiască lucruri mari. În schimb, mândria obturează, închide harului toate orificiile, toate intrările. Prin masca mândriei și a ipocriziei nu poate pătrunde harul. "Dumnezeu se împotrivește celor mândri, iar celor smeriți le dă harul său". Aceasta e lecția cea mare pe care ne-o dau sfinții. Ne îndeamnă sfânta Tereza de Avila:

Iată ce vă spun: trebuie să ne fixăm privirea asupra lui Isus Cristos, comoara noastră, și asupra sfinților. De la ei vom învăța umilința adevărată. Pe această cale inteligența noastră se va înnobila, iar cunoașterea de noi înșine, cunoașterea mizeriei noastre va izgoni teama și vom înceta să ne târâm pe pământ.

Sfânta Tereza de Avila, mare expertă în discernerea duhurilor, ca și sfântul Ignațiu de Loyola, adică expertă în arta de a deosebi ceea ce vine de la Duhul lui Dumnezeu de ceea ce vine de la duhul cel rău, ne atrage atenția că Satana se poate folosi de aspirațiile și dorințele noastre legitime de a realiza lucruri mărețe, pentru a ne smulge dintr-un realism sănătos și a ne face să trăim în iluzii și visuri sterile. Mai exact, ne poate împinge la un pesimism paralizant, la imobilism, la mediocritate absolută, inspirându-ne idealuri înalte, dar realizabile într-o altă lume, o lume imaginară, alta decât cea în care trăim: cum m-aș realiza, la ce piscuri de sfințenie m-aș ridica, ce lucruri mărețe aș înfăptui, dacă aș trăi în alte timpuri, nu în timpurile acestea mizerabile, dacă aș trăi într-o altă societate, nu în societatea aceasta nenorocită, dacă aș avea în jurul meu alți oameni, altă lume, nu aceasta în care sunt condamnat să trăiesc și unde nu e nimic de făcut!

Satana, spune sfânta Tereza, ne inspiră uneori dorințe sublime pentru ca, lăsând la o parte lucrurile posibile în care îi putem sluji Domnului, să ne mulțumim cu faptul că am aspirat la lucruri imposibile!... Îți spun: nu aspira să fii binefăcătorul întregii omeniri, ci mulțumește-te să faci bine persoanelor în mijlocul cărora trăiești.

Visezi să transformi omenirea și nu ești în stare să-ți stăpânești limba un sfert de ceas!

Între cele patru ziduri ale mănăstirii, într-o comunitate cu destulă lume meschină a realizat sfânta Tereza de Lisieux, sufletul acesta de războinic, însetat de fapte de vitejie, idealurile cele mai înalte și mai eroice la care a aspirat. Acest eroism al faptelor mici, de fiecare zi, acest realism sănătos l-a scos bine în evidență papa Paul al VI-lea la sfânta Tereza a Pruncului Isus într-un discurs în care spunea aceste cuvinte:

Măreția sfintei Tereza a fost integrarea ei în comunitatea creștină în care a fost chemată să trăiască în momentul de față. Această integrare pe care a trăit-o Tereza ne apare ca un har excepțional pe care îl dorim pentru timpul nostru. Mulți creștini nu înțeleg cum se poate împăca, concret, realizarea persoanei cu exigențele ascultării religioase sau ale vieții comunitare, libertatea cu autoritatea, sfințenia cu instituția..., diversitatea carismelor cu unitatea, realismul de fiecare zi cu contestarea "profetică" a prezentului. Sfânta Tereza s-a confruntat permanent cu asemenea probleme. Desigur, ar fi zadarnic să căutăm la ea o formulare modernă a acestor probleme și, cu atât mai puțin, soluții sistematice. Dar nu se pot nega intuițiile luminoase care au călăuzit-o în raporturile zilnice cu surorile sale și în integrarea ei în cadrul îngust al vieții de mănăstire...

Pentru a începe să lucreze, ea nu a așteptat câtuși de puțin un mod de viață ideal, un anturaj mai perfect, ci mai curând trebuie să spunem că ea a contribuit din interior la schimbarea anturajului. Umilința e spațiul în care lucrează iubirea.

Umilința este spațiul în care lucrează iubirea, după cum mândria e spațiul în care lucrează egoismul.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire