pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

6. Umilință nu înseamnă slăbiciune

Virtutea umilinței nu mai e virtute, ci se transformă în viciu, în păcat, atunci când umilința e sinonimă cu slăbiciunea, cu lașitatea, cu lipsa de curaj, cu pierderea coloanei vertebrale. Nimeni nu a practicat umilința cum a practicat-o Cristos care, Dumnezeu fiind, a luat chip de sclav: "Învățați de la mine, căci sunt blând și smerit cu inima". Dar ne uimește la Cristos curajul, fermitatea, forța de care dă dovadă în orice împrejurare; când e nevoie, pune mâna pe bici și lovește în cine trebuie.

E limpede că orice autoritate vine de la Dumnezeu. Dumnezeu încredințează autoritatea unor persoane în viața socială și în Biserică și vrea ca autoritatea să fie un serviciu pentru binele comunității, iar serviciu înseamnă umilință, înseamnă spălarea picioarelor. Se ridică o problemă, o falsă problemă. Se pune întrebarea: autoritatea, dacă e putere, nu distruge serviciul? Iar serviciul, dacă e umilință, nu distruge autoritatea? Nu. Am spus că e vorba de o falsă problemă. Fiindcă nu umilința, ci mândria distruge și compromite autoritatea, în timp ce umilința o întărește.

Iar mândria poate distruge și compromite autoritatea în două feluri diametral opuse. Mai întâi, deținătorii de putere își pot exercita autoritatea în mod despotic, subordonând-o orgoliului, ambițiilor, măririi lor deșarte. Sau atitudinea contrară: din dorința de a nu-și pierde popularitatea, de a nu fi văzut rău, de a nu fi criticat și vorbit de rău, de a fi admirat de toată lumea, de a atrage simpatia, de a nu avea dușmani, de a avea voturi la avansare, nu-și exercită autoritatea, serviciul, tac, închid ochii, se fac că nu văd. O atitudine care se naște tot din mândrie, dar o mândrie mult mai meschină și mai respingătoare: prima formă de mândrie are un merit: curajul de a-ți face dușmani. A doua formă e mândrie plus lașitate.

Sfinții care au primit de la Dumnezeu o autoritate în sânul Bisericii au fost de o umilință uimitoare. Dar, o dată ce au înțeles că voința lui Dumnezeu este să o accepte ca pe un serviciu spre binele poporului lui Dumnezeu, au dat dovadă de un curaj, de o energie, de o forță la fel de uimitoare. O forță descătușată tocmai din umilință. Căci umilința înseamnă o eliberare de complexul popularității și al prestigiului cu orice preț, de sclavia opiniei altora: ce o să spună lumea? Cum o să fiu privit? Cum o să se comenteze dacă iau măsurile care se impun?

Iată, în acest sens, câteva exemple foarte cunoscute din istoria Bisericii. Sfântul Augustin în ziua în care a fost ales episcop a făcut o adevărată criză ce l-a împins până la pragul disperării: era tulburat, torturat de gândul că Dumnezeu l-a părăsit. Își zicea:

Astăzi de-abia îmi dau seama că Dumnezeu m-a respins. Dumnezeu îmi oferă această onoare ca pe o răsplată aici pe pământ pentru puținul bine pe care îl voi fi făcut în viață, căci pe lumea cealaltă nu mă mai așteaptă nici o răsplată.

Acceptând, mai mult obligat, această funcție, ca episcop a rămas omul umilinței desăvârșite. El a fost cel dintâi care s-a iscălit în scrisorile sale: "Servus Dei" și "Servus servorum Dei". Cu accente de profundă umilință, mereu în predicile sale îi implora pe credincioși să se roage pentru el.

În muncile mele atât de grele și numeroase, ajutați-mă cu rugăciunea și cu ascultarea voastră... Căci după cum este folositor pentru voi ca eu să mă consacru cu însuflețire în a cere îndurarea lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, la fel este necesar ca și voi să înălțați la Domnul rugăciuni pentru mine (Sermo 340, 1-2).

Dar tocmai umilința lui i-a dat forță, curaj în a-și exercita autoritatea primită, fără șovăire, așa cum voia Dumnezeu. De pildă, pe preotul Abundanțiu, care avea o comportare nu numaidecât scandaloasă, dar nedemnă de un preot, l-a suspendat, l-a exclus din preoție și l-a trimis să-și câștige pâinea în lume, muncind cu mâinile lui.

Sfântul Augustin își dădea seama că pericolul pentru păstori nu era atât ca păstorii să se comporte ca niște zbiri cu turma, căci pe asemenea păstori poporul ajuns la exasperare reușește până la urmă să-i izgonească. În schimb, era celălalt pericol - provenind tot din mândrie - ca păstorii, de dragul popularității, să închidă ochii: creștinii sunt bucuroși în general de asemenea păstori care nu-i deranjează, le tolerează păcatele. Aceștia, zice sfântul Augustin, nu sunt păstori, ci năimiți. Comentând cuvintele sfântului Paul din Fil 2, 19-21: "Toți umblă după foloasele lor, nu după ale lui Isus Cristos", sfântul Augustin spune:

Cine caută interesele sale și nu pe ale lui Isus Cristos, pentru a nu pierde ceea ce îi stă la inimă, adică spre a nu pierde prietenia oamenilor, pentru a evita neplăcerea dușmăniei lor, tace, nu intervine. Iată, lupul și-a înfipt colții în beregata oii, Diavolul l-a împins pe un credincios la adulter, iar tu taci, nu-ți ridici glasul. Năimit ce ești! Ai văzut că vine lupul și ai fugit. Vei spune poate: "Iată-mă aici, n-am fugit!" Ba ai fugit, pentru că ai tăcut, și ai tăcut fiindcă ți-a fost frică. Frica e fuga sufletului. Cu trupul ai rămas, dar cu sufletul ai fugit.

Un alt exemplu de păstor umil și curajos: sfântul Ioan Gură de Aur. Când află că se pune la cale alegerea lui ca episcop de Constantinopol, fuge în pustiu și se ascunde în peșteri. Găsit și adus pe scaunul episcopal, din înălțimea amvonului tună și fulgeră împotriva viciilor și abuzurilor clerului, călugărilor, ale magistraților, ale miniștrilor. Nici curtea imperială nu e cruțată. Nu-i este frică de ura și răzbunarea celor loviți de cuvântul său necruțător; de fapt avea să-și termine viața în exil.

Mai vreți un exemplu? Sfântul Ambroziu, chemat de Dumnezeu la episcopat prin gura unui copil care, de altfel, încă nu știa să vorbească. Copilul a început să strige: "Ambroziu episcop, Ambroziu episcop!" Ambroziu, înaltul funcționar de stat, fuge în timpul nopții, se ascunde într-un cavou. Găsit, se străduiește să explice mulțimii că e cel mai ticălos dintre toți oamenii, să nu se încurce cu el.

Obligat să urce pe scaunul episcopal de Milano, curajul său a rămas proverbial. Învinge puternicul senat roman care la cererea prefectului păgân al Romei, Aurelius Simmacus, vrea să reintroducă statuia zeiței Victoria în aula senatului. Înfruntă cu curaj curtea imperială, lansând celebra vorbă: "Împăratul poruncește în palatele sale, episcopul în bisericile sale". Ocupă cu forța, mobilizând credincioșii, o biserică pe care împărăteasa o dăduse arianilor. Pe marele împărat Teodosiu îl dă afară din biserică: îl obligă să facă pocăință grea și publică după masacrul înfăptuit la Tesalonic și îl constrânge să retragă un decret nedrept dat împotriva episcopului Calinic din Mesopotania.

Blând și smerit și nerâvnitor de episcopat a fost și sfântul Atanasiu, dar cu cât curaj și neînfricare și-a făcut datoria! De cinci ori puternicii lumii și slugarnicii săi confrați întru episcopat l-au trimis în exil.

Dar avem un exemplu și mai frapant, mai recent, la de curând proclamata învățător al Bisericii, sfânta Tereza cea Mică, numită de Pius al XI-lea cel mai mare sfânt al timpurilor moderne, tocmai pentru faptul că a trăit în mod eroic virtutea evanghelică a umilinței. Se numea pe sine "un petit rien", un mic nimic, ceva mai puțin decât nimic. Ascultați câteva rânduri din paginile scrise superioarei sale, Marie de Gonzague, ca să vă dați seama cum știa să-și exercite acest "petit rien" autoritatea după ce a fost numită maestră de novice:

Știu bine că mă consideră severă. Ele [novicele] pot să spună tot ce vor, în fond, ele simt că le iubesc cu o dragoste adevărată și că niciodată nu voi face precum năimitul care, văzând lupul venind, lasă turma și fuge. Sunt gata să-mi dau viața pentru ele, dar iubirea mea este atât de dezinteresată încât nu doresc ca ele să știe acest lucru. Niciodată, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-am încercat să le cuceresc inimile. Am înțeles că misiunea mea este să le conduc la Dumnezeu... Mi-am dat seama că trebuie să fii foarte hotărâtă cu unele dintre ele, spre binele lor, și să nu revin asupra unui lucru pe care l-am hotărât. A ceda, în acest caz, nu ar fi umilință, ci slăbiciune. Bunul Dumnezeu mi-a dat harul să nu mă tem de război; trebuie să-mi fac datoria cu orice preț. Nu o dată am auzit spunându-se: "Dacă vrei să obții ceva de la mine, trebuie să mă iei cu binișorul; cu forța nu obții nimic". Dar se știe că nimeni nu e bun judecător în propria cauză și a doua zi vine să-mi spună: "Ai avut dreptate ieri că ai fost severă. La început m-am revoltat, dar apoi am cântărit totul și mi-am dat seama că ai fost dreaptă".

Tereza exprimă, cu alte cuvinte, exact ce gândea apostolul Paul când le scria corintenilor:

Cât despre mine, prea puțin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de vreun tribunal omenesc... Cel care mă judecă este Domnul... Când va veni, Domnul va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va primi lauda de la Dumnezeu (1Cor 4, 3-5).

Cine primește de la Dumnezeu o autoritate, nu o primește pentru propriul avantaj, spre a se umfla în pene, ci pentru binele altora. Cele două picioare ale autorității sunt curajul și umilința. Pentru ca autoritatea să nu degenereze nici în despotism, nici în slăbiciune, e bine să reținem sfatul înțelept al sfântului Francisc de Sales: "Curajul vostru să fie umil, iar umilința voastră să fie curajoasă".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire