pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

5. Antidotul mândriei

Dacă orice păcat capital se combate prin virtutea contrară, evident că nu este alt leac împotriva mândriei decât umilința.

Umilința: cuvântul provine din două cuvinte latinești: humi și halitus și tradus exact îl indică pe omul care stă cu gura în țărână, care respiră țărână. Unul poate să fie cu fața în țărână fiindcă îl pune altul cu forța să stea în această poziție; în acest caz umilința e o pedeapsă. Altul poate să stea din proprie inițiativă în această poziție, precum Abraham care s-a aruncat cu fața la pământ zicând: "Iată, îndrăznesc să vorbesc Domnului meu eu, care nu sunt decât praf și cenușă" (Gen 18, 27); în acest caz umilința e virtute.

După învățătura sfântului Toma de Aquino, umilința are o dublă temelie: adevărul și dreptatea.

Adevărul ne obligă să ne analizăm, să ne cunoaștem bine, să vedem ce aparține lui Dumnezeu în noi și ce ne aparține nouă. Dreptatea ne obligă să dăm fiecăruia ce este al său: să atribuim numai lui Dumnezeu toată cinstea și mărirea, după cuvântul sfântului Pavel: "Regelui veacurilor nemuritor, nevăzut, singurului Dumnezeu, cinste și mărire" (1Tim 1, 17). Când ne atribuim nouă înșine chiar și numai un dram de cinste și mărire, comitem un furt, o nedreptate; îi furăm lui Dumnezeu ceea ce îi aparține numai lui.

Analizându-ne cu atenție, care-i adevărul pe care îl descoperim cu privire la noi înșine? Adevărul este acesta: de la noi înșine suntem neant, mizerie și păcat. Condiția noastră de creaturi ne obligă să recunoaștem acest adevăr și să spunem cu dreptul Iob: "Eu spun mormântului: «Tu ești tatăl meu». Și viermilor: «Voi sunteți mama mea și sora mea»" (Iob 17, 14-15).

Comentând Evanghelia după sfântul Matei, sfântul Ieronim zice:

Cine e adânc convins că nu e altceva decât țărână și că în curând se va preface în cenușă, nu va fi niciodată mândru. Și cine se gândește cât de scurt este timpul vieții și cât de lungă este veșnicia, și cine are mereu în fața ochilor gândul la moarte și la neantul său, va fi smerit.

Unul dintre personajele cele mai celebre ale Italiei a fost principele de Roccarotonda, bărbatul cel mai frumos și cel mai bogat din tot ținutul în care trăia. Conștient de aceste lucruri, devenise de o mândrie și de o vanitate fără margini. Privea pe toată lumea de sus și nu dădea mâna decât cu principii de viță regală. Pasionat de vânătoare, mergea la vânat întotdeauna cu îmbrăcăminte splendidă și cu arme strălucitoare, de mare preț.

Într-o zi, în pădure, s-a afundat mai mult decât de obicei și a ajuns la o peșteră la intrarea căreia un bătrân eremit ținea în mână un craniu de om pe care îl contempla îndelung. Principele oprește calul și îl întreabă pe un ton arogant:

- Om bun, ce privești cu atâta atenție la craniul acela? Ce vrei să descoperi?

- Aș vrea să știu, răspunde bătrânul, dacă e craniul unui principe sau al unui cerșetor.

A murit acum câtva timp în urmă (1998) una dintre cele mai cunoscute personalități ale Iașului, profesorul Marțian Cotrău. Acum vreo 15-20 de ani în urmă, pe când predam anatomia, l-am rugat să-mi procure de la Facultatea de Medicină un schelet uman ca să explic mai bine elevilor în clasă sistemul osos. M-a servit. Când m-am dus la el, grămada de oase era pe pervazul geamului în cabinetul său de la U.M.F. A luat un sac de nailon și a început să pună în el oasele unul câte unul, începând cu craniul. Și la fiecare os aruncat, făcea un mic comentariu: "Iată o ființă umană ca și noi. Cum s-o fi chemat? Unde o fi trăit? Era bărbat sau femeie? Cât o fi trăit? O fi fost fericit sau nefericit? Ce-o fi fost în viață? A fost bogat sau sărac? O fi fost frumos sau urât? Dumnezeu știe" etc. A fost cea mai impresionantă și mai convingătoare predică despre umilință pe care am ascultat-o în viață. Venind acasă cu sacul cu oase în spinare, m-am lecuit, cel puțin pentru un timp, de orice ispită de mândrie.

Dragostea de adevăr ne obligă să stăm cu fruntea în țărână și pentru un alt motiv: sunt propriile noastre păcate. Pe bună dreptate înțeleptul se întreabă în Cartea Proverbelor: "Unde e omul care să poată zice: «Mi-e inima curată? Sunt fără vină?»... Sunt o scârbă înaintea Domnului" (19, 9-10).

Nu mândria, ci scârba trebuie să ne stăpânească și aceasta nu numai pentru păcatele pe care le-am făcut, ci și pentru cele pe care nu le-am făcut. Scrie sfântul Augustin în tratatul său De caritate: "Nu există nelegiuire, oricât ar fi ea de mare, comisă de un om, pe care să nu o poată comite un alt om, dacă i-ar lipsi sprijinul din partea celui care l-a creat". Tot sfântul Augustin, în cartea sa Confessiones, îi înalță lui Dumnezeu această admirabilă rugăciune:

Îți voi aduce mulțumiri, Doamne, și voi mărturisi numele tău pentru că mi-ai iertat atâtea fapte rele și nelegiuite. Dacă păcatele mele s-au topit ca gheața, o datorez harului și îndurării tale. Tot harului tău îi datorez tot răul pe care nu l-am făcut. Ce n-aș fi putut face eu care iubeam păcatul pentru el însuși? Mărturisesc că mi-ai iertat toate păcatele: cele pe care le-am comis din vina mea și cele pe care nu le-am comis datorită harului tău.

Scrie Oscar Wilde, poetul păcătos, homosexual, dar care se recunoștea păcătos, în De profundis: "Momentul suprem pentru un om, nu mă voi putea îndoi niciodată de acest lucru, e acela în care îngenunchează în praf, își bate pieptul și își mărturisește toate păcatele vieții sale".

Dar dacă cunoașterea de noi înșine se oprește aici, adică la recunoașterea nimicului, a mizeriei și a păcătoșeniei noastre, încă nu putem vorbi de umilință. Această umilință ar fi tot mândrie. E falsa umilință a unor persoane care au impresia că sunt mistici, confundând umilința creștină cu nimicirea de sine budistă, cu Nirvana, cu prăbușirea în neființă predicată de Buddha. Aceștia nu sunt mistici, ci narcisiști, care se văd numai pe ei înșiși, care își admiră propriul neant și îl fac să crească în ochii lor. Sunt îndrăgostiți și atașați de propriul neant. Rămân blocați în egoismul lor, în amorul lor propriu, adică în mândria lor. Umilința începe în momentul în care, după ce am descoperit nimicul din noi, fără a ne opri la el, trecem mai departe și îl descoperim pe Dumnezeu, recunoscând că el este totul.

Omul este cu adevărat umil atunci când se poate ruga cu sfântul Augustin: "Isuse al meu, ceea ce mă umple de bucurie este faptul că tu ești totul, iar eu nu sunt nimic, fiindcă, dacă eu nu aș fi nimic, cum ai putea să fii tu totul?"

Avea dreptate Blaise Pascal când spunea în Cugetările sale:

E la fel de periculos pentru om să-l cunoască pe Dumnezeu, fără să-și cunoască propria mizerie, și să-și cunoască propria mizerie, fără să-l cunoască pe Mântuitorul care îl poate vindeca. Una singură dintre aceste cunoașteri produce sau orgoliul filozofilor - care l-au cunoscut pe Dumnezeu, dar nu propria mizerie -, sau disperarea ateilor care își cunosc mizeria, dar nu pe Mântuitorul lor.

Când Maria spune în casa Elisabetei: "Căci a privit la umilința slujitoarei sale", accentul nu cade pe "umilință", ci pe "a privit". Fără acel "a privit", fără preamărirea adusă lui Dumnezeu, care a privit spre ea și a făcut lucruri mari într-însa, umilința Mariei ar fi fost narcisism, adică mândrie, amor propriu.

Desigur, nu tot ce este în noi e rău; avem în noi daruri naturale și mai ales daruri supranaturale: harul, chipul lui Dumnezeu, demnitatea de fii ai lui Dumnezeu etc. Adevărul ne obligă să-i descoperim în noi pe cei doi oameni, cum se exprimă episcopul Bossuet: omul păcatului și omul harului, să descoperim în noi ce este de la noi și ce este de la Dumnezeu. Iar dreptatea ne obligă să dăm fiecăruia ce i se cuvine: nouă dispreț, lui Dumnezeu laudă și preamărire, asemenea Mariei, pentru tot ce a pus frumos în noi, în jurul nostru, în semenii noștri.

Umilința nu ne împiedică să privim și să admirăm lucrurile frumoase pe care Dumnezeu le-a pus în noi, dar să le privim și să le admirăm așa cum privim și admirăm un tablou, aducând elogii nu pânzei pictate, ci artistului care a pictat tabloul.

Din cunoașterea de sine și din cunoașterea de Dumnezeu se naște așadar umilința. Cu sfântul Francisc de Assisi să punem mereu întrebarea: "Dumnezeul meu, cine ești tu? Cine sunt eu?" Iar cu sfântul Augustin să ne rugăm: "Doamne, fă să te cunosc pe tine, fă să mă cunosc pe mine!"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire