pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

3. Alte forme de manifestare a mândriei

Încep această meditație tot cu un cuvânt al sfântului Augustin:

Dacă mă întrebi care este drumul cel mai scurt pentru a ajunge la cunoașterea adevărului, dacă mă întrebi care este lucrul cel mai esențial în religia și în școala lui Cristos, îți răspund: în primul rând e umilința, în al doilea rând umilința, în al treilea rând umilința, și dacă de o sută de ori mă vei întreba, de o sută de ori îți voi da același răspuns. Căci nimeni nu se apropie de măreția lui Dumnezeu pe altă cale, decât pe calea umilinței; cel umil se apropie de Dumnezeu, cel mândru se îndepărtează de el (Sent. 88).

Vorbeam în meditația precedentă despre libido dominandi, impulsul fundamental, instinctul înnăscut omului de a domina, de a fi deasupra, instinct care, scăpat de sub control, se transformă în goană după funcții și poziții dătătoare de putere. Dar și în preoție poate intra cineva împins de instinctul puterii. Preoția înseamnă putere. Într-o parohie cine este mai puternic, cine e mai presus de preot? El are o poziție socială privilegiată: numai lui i se sărută mâna, pe el îl salută toată lumea descoperindu-și capul. El deține puterea cheilor, puterea de a lega și a dezlega păcatele, puterea de a spune lumii ce e bine și ce e rău, puterea de a intra și a decide în familiile și în conștiințele oamenilor, puterea de a excomunica și de a readmite la sacramente, puterea de a accepta sau a refuza înmormântarea etc. Nu este preotul un "alter Christus"? Nu-l reprezintă el pe Cristos, preot, profet și rege? Nu este el omul cu puteri pe care nu le au nici regii pământului, nici îngerii și nici măcar sfânta Fecioară Maria, cum ne spun predicatorii la primiții? Și iată că, dacă intră în preoție împins de orgoliu, de instinctul puterii, preotul, micul rege, se poate comporta ca un despot care taie și spânzură și nimeni nu are dreptul nici măcar să-l critice în micul său regat care este parohia.

De fapt, toate păcatele de mândrie se trag, ca dintr-o rădăcină otrăvită, din libido dominandi, din dorința de a te ridica deasupra celorlalți, din instinctul de a-i domina într-un fel sau altul, de a fi cel dintâi.

Din libido dominandi se naște vanitatea, mărirea deșartă, dorința de a fi văzut, de a impresiona, de a te impune, de a-ți afișa personalitatea, de a-ți face publicitate, de a fi luat în considerație și apreciat. E încercarea de a fi deasupra altora cu frumusețea, cochetăria, îmbrăcămintea, calitățile reale sau închipuite.

Din libido dominandi se naște pofta de bani, de avere, luxul, grandomania, huzurul, căci banul înseamnă putere. Ai bani, ești cineva. Nu ai bani, nu ești nimic. Ai o casă cum nu mai are nimeni, ai mașină cum nu mai are nimeni, ai lux pe tine și în casă cum nu mai are nimeni, ești deasupra tuturor, îi domini pe toți. Poți să te uiți de sus la toți.

Sfântul Clement de Alexandria îi ridiculiza astfel pe bogații care se lefăiau în lux pe vremea lui:

Când folosiți un plug pentru a ara, arați mai bine cu un plug de aur decât cu unul de fier? Și când vă spălați picioarele într-un vas de aur, vă sunt mai curate picioarele decât dacă le-ați spăla într-un vas de lut? Spuneți-mi, opaițul acesta pe care îl cumpărați de la bijutier, dă mai multă lumină decât opaițul din argilă? Și în acest pat fastuos din aur și purpură, dormiți mai bine decât într-un pat simplu și modest? E mândria care vă stăpânește.

Din libido dominandi se naște încercarea de a te impune în fața altora, de a-i domina prin reputația de sfințenie, de om virtuos câștigată prin faptele bune făcute în acest scop. E atitudinea fariseilor de pe vremea lui Isus, care posteau, dădeau zeciuială la templu mai mult decât cerea Legea, se rugau în piețele publice ca să le vadă oamenii evlavia, trâmbițau când dădeau de pomană, adică izbeau monedele de metal ca să facă zgomot și să atragă atenția atunci când le aruncau în cele treisprezece vase de lut de la templu care se numeau trâmbițe, fiindcă aveau formă de trâmbiță. Fariseii erau liderii, conducătorii spirituali ai poporului evreu, îl dominau datorită poziției câștigate prin reputația lor de sfințenie. Dar în afară de admirația și aplauzele oamenilor, ne spune Isus, nu mai aveau de așteptat o altă răsplată.

Virtutea, sfințenia practicată chiar în mod eroic, nu e sfințenie și nu valorează nimic în ochii lui Dumnezeu, dacă pornește din mândrie, din dorința de a fi văzut și admirat. Ascultați cu atenție cuvintele papei Grigore cel Mare:

Vrednică de laudă e fecioria, dar mai necesară e umilința. Fecioria e sfătuită, dar umilința e poruncită. La feciorie te cheamă o invitație, la umilință te cheamă o obligație. Te poți mântui fără cea dintâi, dar e imposibil să te mântuiești fără cea de a doua. Poate să-i placă lui Dumnezeu cel care regretă și plânge fecioria pierdută, dar fără umilință, îndrăznesc să spun că nici fecioria Mariei nu i-ar fi plăcut Fiului lui Dumnezeu (Hom 1 super Missus).

Cei care săvârșesc faptele de sfințenie ca să câștige reputație și să domine prin reputația lor, la judecata lui Dumnezeu vor auzi cuvintele profetului Aggeu: "Ați semănat mult și ați cules puțin, ați mâncat și nu v-ați săturat, ați băut și nu v-ați potolit setea, v-ați îmbrăcat și nu vă este cald, ați câștigat o leafă și ați pus-o într-un sac fără fund" (Ag 1, 6).

Literatura monastică ne povestește cum a înțeles sfântul Macariu că niciodată un ascet lipsit de umilință nu poate să ajungă la perfecțiunea ascezei pe care o practică Satana.

Într-o zi i-a apărut Diavolul cu un bici în mână gata să-l pocnească și i-a zis: "Tot ce faci tu, fac și eu, ba fac mai mult decât tine. Tu postești, eu postesc și mai mult, nu pun niciodată nimic în gură; tu veghezi petrecând nopțile în rugăciune, eu veghez mai mult decât tine căci nu închid un ochi nici ziua, nici noaptea. Tu te biciuiești, îți torturezi trupul, eu suport torturi și mai cumplite. E un singur lucru pe care îl faci tu și eu nu-l pot face?" "Care anume?" "Să mă umilesc", a răspuns Diavolul și a dispărut.

Satana îl întrece în sfințenie pe ascetul stăpânit de mândrie.

Noi, cei chemați la sfânta Preoție suntem expuși unui mare pericol: putem cădea în păcatul fariseilor și păcătuim mai greu decât ei atunci când facem din celebrările liturgice ocazie de spectacol, de fanfaronadă, când punem Liturghia în slujba megalomaniei noastre, participăm sau celebrăm tainele dumnezeiești ca să fim văzuți, cântăm ca să provocăm admirație cu vocile și cântările noastre, ne etalăm talentele noastre oratorice la predică. Astfel, ne celebrăm pe noi înșine, nu pe Dumnezeu; ne predicăm pe noi înșine, nu pe Cristos. În acest caz, de vreme ce lucrurile cele mai sfinte sunt utilizate în scopuri păcătoase, ne putem gândi la păcatul blasfemiei, al sacrilegiului.

Sfântul Vincențiu de Paul îi îndemna pe preoții congregației sale, lazariștii, să se pună în slujba cuvântului lui Cristos și să nu pună cuvântul lui Cristos în slujba vanității lor.

Altminteri, le spunea el, ar însemna să te predici pe tine însuți, nu pe Isus Cristos. O persoană care predică pentru a se face aplaudată, lăudată, stimată, pentru a face să se vorbească despre ea, ce face o asemenea persoană? Un sacrilegiu; da, un sacrilegiu. Căci a te servi de cuvântul lui Dumnezeu și de lucrurile divine pentru a obține onoare și reputație, da, e un sacrilegiu.

Dacă citim Evangheliile și ne întrebăm care este cazul cel mai frapant de mândrie, de mărire deșartă povestit de evangheliști, desigur, ne gândim imediat la fariseul din parabola lui Isus. Fariseul care în rugăciune - dacă rugăciune era ce făcea el - se lăuda cu faptele lui bune, putea merge mai departe cu rugăciunea și să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru umilința lui. Culmea fariseismului ar fi fost ca fariseul să se dea drept vameș, să stea la intrarea în templu, să-și bată pieptul cu putere și să spună cu glas tare astfel încât să-l audă toată lumea și să-i admire umilința:

Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul. E drept că sunt cam hoț, bag mâna în buzunarul altora, dar nu-mi lipsește umilința. Îți mulțumesc că nu sunt ca toți oamenii: vanitoși, orgolioși, îngâmfați, mândri sau chiar ca fariseul acela care s-a dus în față ca să-l vadă toată lumea că se roagă!

Aceasta este cea mai subtilă și cea mai respingătoare formă de mândrie: prin atitudinea ta, prin modul de a te îmbrăca, prin alegerea ostentativă a ultimului loc, prin cuvintele tale, să-ți etalezi umilința și să încerci să câștigi admirația altora. De pildă, unul care spune la tot pasul: "Eu nu valorez nimic. Eu nu cunosc nimic. Eu n-am făcut nimic în viață. Eu n-am talente, calități ca alții, nu sunt capabil de nimic", așteptând ca cei care îl ascultă să-i spună: "Ei, lasă, nu te mai umili atâta că știm noi că nu-i chiar așa!" Acesta e ultimul grad la care poate ajunge mândria.

Dar nu sunt pline viețile sfinților cu exemple de umilință? Nu căutau sfinții pe toate căile să fie disprețuiți și înjosiți de lume? Sfântul Alexiu a trăit necunoscut zeci de ani sub scările casei tatălui său ca cerșetor. Se considera binecuvântat de Dumnezeu când servitorii îi aruncau în cap găleata cu zoi. Sfântul Iosif Labre a trăit din cerșit. Sfânta Roza de Lima o ruga pe servitoarea sa să o scuipe și să o batjocorască în fel și chip.

Răspunsul ni-l dă sfântul Francisc de Sales:

Au fost slujitori ai lui Dumnezeu care s-au prefăcut nebuni ca să se înjosească și mai mult în ochii lumii. Au avut motive cu totul speciale și extraordinare pentru atari excese. Ei trebuie admirați, dar nu imitați.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire