pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

2. Libido dominandi

Cea mai cunoscută definiție a omului este aceea de "animal rațional". Dar omul se poate defini și în alte feluri. Aristotel îl definea pe om "animal politic". La fel de bine ar putea fi definit "animal orgolios".

S-a spus pe bună dreptate că mândria trăiește mai mult decât omul: se naște înaintea lui și moare la trei zile după el, adică o dată cu înmormântarea. Dacă spune cineva că n-a cedat niciodată în viață ispitei de mândrie, că nu s-a complăcut nici o clipă în gânduri și sentimente de vanitate, minte și dă dovadă de mare mândrie. Dintre toate creaturile, singură preacurata Fecioară Maria a avut dreptul să spună cuvintele pe care le-a rostit în casa Elisabetei: "Căci Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale".

Mândria nu-i ocolește nici pe cei care sunt obligați, din oficiu, să vorbească, să predice împotriva mândriei. Și în acest caz, preoții sunt scutiți de a mai trata acest subiect? De a mai predica despre mândrie? Nu, dimpotrivă, învățându-i pe alții, au ocazia să învețe ei înșiși umilința. Sfântul Ioan Climac sau Ioan Scărarul, care a trăit timp de patruzeci de ani ca monah la Muntele Sinai, în celebrul său tratat, Scara spirituală sau a urcării la Dumnezeu, la treapta a douăzeci și șasea a Scării notează:

Dacă sunt unii dominați încă de obișnuințe rele din trecut și pot totuși să-i învețe pe alții despre ele numai prin cuvinte, lăsați-i să-i învețe... Fiindcă, rușinându-se poate de propriile lor cuvinte, vor începe, în sfârșit, să pună și ei în practică ce îi învață pe alții.

Sfântul Augustin ne spune clar care sunt hotarele mândriei și care sunt hotarele umilinței:

Mândria este iubirea de sine împinsă până la disprețul față de Dumnezeu; umilința este iubirea de Dumnezeu împinsă până la disprețul de sine. Umilința ucide mândria, așa cum David l-a ucis pe Goliat, așa cum Cristos l-a învins pe Satana.

Între acești parametri, mândria cunoaște o mulțime de nuanțe, de grade, de moduri de manifestare: de la vanitatea femeii care se dă în spectacol cu gătelile și machiajele sale, până la orgoliul luciferic al omului modern care încearcă să-l dea jos de pe tron pe Dumnezeu spre a se așeza în locul lui.

Mă opresc în această meditație asupra unei forme de mândrie care se face resimțită în mod cu totul special în lumea clericală: călugări, călugărițe, preoți, viitori preoți. E vorba de ceea ce sfântul Augustin numește libido dominandi, adică dorința de a fi deasupra altora, de a domina; e setea de putere, goana după funcții înalte, titluri, posturi de conducere, avansări, onoruri, poziții privilegiate de unde poți comanda, poți hotărî soarta altora sau măcar îi poți privi de sus pe alții. E ambiția de a fi cei dintâi de care erau obsedați ucenicii lui Isus și pentru care Mântuitorul nu o dată i-a certat. Practic însă, ucenicii, până la coborârea Duhului Sfânt, s-au dovedit a fi incorigibili. Toți evangheliștii scot în evidență această patimă dominantă la grupul de ucenici, patimă la care n-au fost în stare să renunțe, ei care renunțaseră la tot ce aveau, inclusiv la familiile și la femeile lor. Evanghelistul Matei scrie:

Atunci ucenicii s-au apropiat de Isus și l-au întrebat: "Cine este mai mare în împărăția cerurilor?" Isus a chemat la el un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: "Adevăr vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, în nici un chip nu veți intra în împărăția cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în împărăția cerurilor" (Mt 18, 1-4).

Evanghelistul Marcu, la rândul său, relatează:

Apoi au venit la Cafarnaum. Când era în casă, Isus i-a întrebat: "Despre ce vorbeați unul cu altul pe drum?" Dar ei tăceau, pentru că pe drum se certaseră între ei, ca să știe cine este cel mai mare. Atunci Isus a șezut jos, i-a chemat pe cei doisprezece și le-a zis: "Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor!" (Mc 9, 33-35).

Evanghelistul Luca:

Între apostoli s-a iscat o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare. Isus le-a zis: "Împărații neamurilor domnesc peste ele și celor care le stăpânesc li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și cel care cârmuiește ca cel care slujește" (Lc 22, 24-26).

După trei ani de învățătură, apostolii tot nu învățaseră nimic. La cina cea de taină încă se mai certau pentru șefie. Isus le dă o ultimă lecție înainte de a muri, o lecție practică: le spală picioarele. Este evanghelistul Ioan cel care relatează faptul.

După ce le-a spălat picioarele, și-a luat hainele, s-a așezat iarăși la masă și le-a zis: "Înțelegeți ce v-am făcut eu? Voi mă numiți «Domnul și Învățătorul», și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. V-am dat un exemplu ca și voi să faceți cum am făcut eu" (In 13, 12-15).

Cum se explică ambiția de a fi deasupra altora, pofta, apetitul de putere, de dominație la ucenicii lui Isus și la urmașii lor? Psihanaliștii moderni observă și scot în evidență trei impulsuri fundamentale cărora le este supus omul: banul, sexul și puterea. Trei droguri, am zice. Între aceste trei impulsuri este o conexiune, o lege a compensației organice, o interacțiune naturală: când unul este diminuat, celălalt crește. Exact ce se întâmplă în creierul omului când este distrus un organ de simț: zona din creier care controlează acel simț este preluată de zonele celorlalte simțuri și o folosesc în avantajul lor. Așa se explică faptul că orbii au foarte dezvoltat simțul tactil sau simțul auzului.

În cazul ucenicilor lui Isus, celibatul ține în frâu sexualitatea și o dată cu ea afectivitatea, intimitatea, emotivitatea, ceea ce produce o creștere bruscă a impulsului, a poftei de putere drept compensație. Acest impuls spre putere sfântul Augustin îl numește libido dominandi. Când cele două impulsuri: banul și sexualitatea scapă de sub control, efectele lor sunt ușor observate de toată lumea. În schimb, impulsul puterii poate fi ascuns cu grijă în inimă și trece neobservat în ochii oamenilor.

Sfântul Ignațiu de Loyola, supranumit "regele psihologilor", cunoștea foarte bine aceste lucruri despre care ne vorbește psihanaliza modernă. El știa că impulsul banului e ținut în frâu de votul sărăciei, impulsul sexualității de votul castității, dar conștient că fiii săi, călugării iezuiți, vor fi prin aceasta și mai încercați de impulsul puterii și că Satana îi poate duce la pieire "printr-un orgoliu nemăsurat", cum se exprimă el, pentru a ține în frâu acest impuls, prevede în Constituțiile sale, nu unul, ci trei voturi.

În primul vot, iezuitul promite să nu caute niciodată, nici în mod indirect, vreo funcție de conducere în cadrul Companiei lui Isus. Prin al doilea vot, se obligă să nu caute și să nu accepte o funcție de conducere, cum ar fi aceea de episcop, în afară de cazul că îi poruncește papa. Prin al treilea vot, iezuitul se obligă să-l denunțe pe confratele despre care află că râvnește la vreo funcție de conducere. În plus, a stabilit ca superiorul general să fie numit de papă pe viață, pentru ca cei care ar fi râvnit la funcția supremă să-și ia de-o grijă.

Revenind la cuvintele de la început, ne dăm seama câtă dreptate are sfântul Augustin când spune: mândria se naște din iubirea de sine, din egoism; umilința se naște din iubirea de Dumnezeu și de oameni. Mândria, egoismul, ucide iubirea de Dumnezeu și de oameni. Orgoliosul, ambițiosul care a râvnit o funcție și a pus mâna pe putere, devine un satrap, un despot: el taie legăturile de comunicare cu alții, nu are prieteni, are numai slugarnici, lingușitori interesați, profitori; se izolează, se închide în cazemata egoismului său. Împăratul Napoleon îi spunea secretarului său Bourrienne: "Prietenia nu-i decât o vorbă. Eu nu iubesc pe nimeni". Se iubea numai pe el însuși. Să ne gândim la istoria mai recentă "a celui mai iubit fiu al poporului" trădat de cei care au profitat de el.

În efortul de a ține sub control libido dominandi să avem permanent în fața ochilor învățătura și exemplul lui Cristos: "V-am dat exemplu ca și voi să faceți cum am făcut eu".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire