pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior DESFRÂUL

2. Idealul castității

Într-un celebru discurs ținut în catedrala "Notre Dame" din Paris, marele predicator Lacordaire rostea aceste cuvinte memorabile:

Biserica e castă, ea naște castitatea, nu există moravuri fără castitate, castitatea produce familiile, rasele regale, geniul, popoarele mari și puternice. Acolo unde nu există această virtute, nu există decât noroi într-un mormânt. Ah, dacă sunt aici oameni care nu sunt frați cu mine prin credință, nu vreau să fac altceva decât să apelez la conștiința lor și să-i întreb: sunteți curați? Cum ați putea să credeți, dacă nu sunteți curați? Castitatea e sora mai mare a adevărului. Fiți curați timp de un an și eu răspund pentru voi în fața lui Dumnezeu. Noi suntem puternici fiindcă posedăm această virtute, iar cei care atacă celibatul bisericesc, această aureolă a preoției creștine, știu bine ce fac. Sectele eretice au abolit celibatul preoțesc; celibatul e termometrul ereziei. Fiecărui grad de eroare îi corespunde un grad, dacă nu de dispreț, cel puțin de diminuare a acestei virtuți cerești.

Biserica e castă. Ea naște castitatea. La drept vorbind, virtutea castității s-a născut în lume o dată cu Biserica. Având în vedere efectele dezastruoase pe care le are desfrâul în viața popoarelor, a societăților, desigur, desfrâul a fost interzis uneori prin legi foarte severe și sancționat prin pedepse foarte drastice, dar nu pentru că el ar fi un viciu care strigă răzbunare în fața lui Dumnezeu, ci din motive dictate de morala socială, dacă morală se poate numi aceasta.

Cunoaștem, de pildă, legile drastice pe care le-a dat August pentru a pune frâu dezmățului care se propaga devastator în Roma imperială. Însăși fiica lui August, Iulia și nepoata sa, cu același nume, Iulia, au simțit rigorile acestor legi: au fost trimise în exil fiindcă își înșelaseră bărbații. Aceeași condamnare pentru poetul Ovidiu, exilat la Tomis, în Dobrogea, pentru faptul că a contribuit la propagarea imoralității cu cartea sa Ars amandi, primul mare manual de erotism din literatura universală.

Desigur, cu legile sale represive, August nu a mai putut pune stavilă puhoiului de desfrâu care avea în cele din urmă să ducă Imperiul Roman la prăbușirea totală.

La vechii saxoni, pedepsele erau și mai cumplite. Dacă o fată își dezonora familia sau o femeie era prinsă în adulter, erau obligate să se ștranguleze cu mâinile lor, apoi cadavrele erau arse, în timp ce desfrânații cu care greșiseră erau spânzurați lângă rugul care le ardea cadavrele. În unele cazuri vinovata era târâtă pe drum de alte femei care o loveau cu vergi ori o împungeau cu vârfuri de cuțite până murea.

Împărații Constantin și fiii săi Constant și Constanțiu, convertiți mai mult sau mai puțin de la păgânism, au dat împotriva adulterilor un edict prin care le aplicau aceleași pedepse pe care le aplicau și ucigașilor de tată, adică erau cusuți într-un sac și aruncați în mare sau arși de vii.

Dar nici o lege nu a condamnat ceea ce se petrecea între pereții casei, în intimitate, păcatele solitare, gândurile și dorințele murdare. Greșeală era numai ceea ce devenea public cunoscut. De aceea, nu se poate vorbi de virtutea castității în afara creștinismului. Iar ceea ce se impune cu forța, de frica pedepsei, nici nu se poate numi virtute.

Castitatea este un ideal sublim pe care creștinismul îl propune nu unei elite de eroi, ci tuturor, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, toți pot să devină eroi. Uitați-vă ce se întâmplă când izbucnește un război: nu e încorporată sau mobilizată o elită de eroi, ci o masă de oameni în stare să țină o armă în mână: în marea lor majoritate oameni mediocri. Ei bine, dacă li se inoculează în suflet idealul măreț al salvării patriei, dacă sunt convinși că ei vor câștiga războiul, idealul acesta îi transformă într-o masă de eroi pe acești oameni din fire mediocri.

Dacă suntem însuflețiți de idealul frumos al castității, din iubire față de Cristos, cu toții putem și trebuie să fim eroi, putem și trebuie să ne cucerim pe noi înșine. Dar pentru aceasta trebuie să credem în victorie. Cine pornește la război fără a crede că sigur îl câștigă, sigur îl pierde.

Cunoscutul scriitor american Gerald Kelly, iezuit, într-o frumoasă carte dedicată tineretului, arată că neîncrederea în victorie, descurajarea, îi face, într-adevăr, pe mulți să capituleze în fața dificultăților, să eșueze în viața de castitate. Mai întâi, descurajarea vine din numeroasele statistici și sondaje care se fac în rândul tinerilor și al celor căsătoriți. Rezultatul e deprimant: se pare că toți sunt stăpâniți de viciul necurăției. Aceste sondaje dovedesc că în lume e multă decădere, imoralitate, și aceasta o știm și fără statistici. Dar aceste investigații sumbre nu trebuie să slăbească idealul curăției. Orice preot care stă la scaunul de spovadă poate să spună, fără a viola secretul spovezii, că există un mare număr de persoane care duc o viață castă în mijlocul unor tentații violente. Numai că această legiune de suflete curate nu fac publicitate și nu sunt întrebate la sondaje.

Și al doilea mare pericol este propaganda modernă trâmbițată pe toate căile care susține că e imposibil să fii cast. E propaganda celor care îl consideră pe om un simplu animal și repetă mereu: "castitatea e un mit".

De multe ori se spune în numele științei: "castitatea e împotriva naturii, instinctul sexual este glasul naturii, trebuie să i te supui, altfel crăpi". Care natură? Glasul cărei naturi? Glasul naturii pentru om e glasul naturii pe care i-a dat-o Dumnezeu, iar natura omului e cu totul diferită de a lui Grivei din curte. Specificul naturii umane este de a ști să-și stăpânească instinctele și de a nu se lăsa condusă orbește de ele. Și dacă totuși cineva se îmbolnăvește psihic, acest lucru nu se datorează disciplinei pe care și-a impus-o, ci altor cauze, în special frământărilor și tensiunilor interioare provenind din faptul că nu s-a hotărât cu toată inima să practice castitatea, umblă cu jumătăți de măsură, de pildă, caută să evite faptele de necurăție, dar nu și gândurile și dorințele rușinoase, sau se expune voit impulsurilor erotice din afară prin întâlniri, prietenii, priviri imprudente. Aici este explicația dezechilibrului psihic ce poate surveni.

Pr. Kelly aduce, în cartea amintită, numeroase mărturii ale adevăraților oameni de știință care demonstrează ceea ce demonstrează experiența și bunul simț: anume, că viciul necurăției, nu castitatea duce la îmbolnăvire. Printre altele amintește un document semnat de 370 de medici în care se spune:

Nu există nici o dovadă că înfrânarea, castitatea, ar fi incompatibilă cu o deplină sănătate fizică, mintală și morală; castitatea este unica siguranță a unei depline sănătăți în afară de căsătorie.

Dar dacă cineva a căzut, se mai poate reabilita? Mai poate recupera virtutea castității? Da. O luptă pierdută sau chiar mai multe, nu înseamnă un război pierdut. Trebuie să vrei. Citiți capitolul al XI-lea din Confesiunile sfântului Augustin. Spicuiesc din el:

Ceea ce mă reținea erau nimicurile nimicurilor, deșertăciunile deșertăciunilor, vechile mele prietene [vechile obișnuințe]: mă trăgeau de veșmântul cărnii șoptindu-mi: "Ne părăsești? Din momentul acesta nu vom mai fi niciodată cu tine? Din acest moment nu vei mai putea să faci cutare și cutare lucru, niciodată?" Ce murdării! Ce rușini, ce insinuări!... Obișnuința tiranică îmi zicea: "Crezi că vei putea trăi fără ele?" Dar alături... mi se înfățișa demnitatea castă a înfrânării: senină, veselă, ordonată... își întindea, spre a mă primi și a mă îmbrățișa, mâinile sale milostive, pline cu o mulțime de exemple bune. Atâția copii, tinere fete, o mulțime de tineret, toate vârstele, văduve respectabile, fecioare rămase astfel până la bătrânețe. Și în toate aceste suflete înfrânarea nu era sterilă: era ca o mamă rodnică în bucurii... care mi se părea că îmi spune: "Oare nu vei putea să faci și tu ce au făcut acești tineri și aceste femei?"

Practicarea castității, cultivarea ei, cere efort, dar nu un efort disperat, obsesiv, ci un efort plin de voie bună, de seninătate. Și cere multă înțelepciune, multă prudență în evitarea ocaziilor și pericolelor. Florile prețioase nu se plantează la marginea drumurilor unde trecătorii le pot călca în picioare, ci la o bună distanță de drum, și sunt îngrădite. O mamă nu-și lasă copilul pe marginea unei prăpăstii, chiar dacă e un copil cuminte, ci îl pune în pătuc. La fel, floarea prețioasă a castității se cultivă departe de pericole: de filme, cărți, imagini murdare, se împrejmuiește cu un gard de rugăciune, mortificație, viață sacramentală intensă, iar pământul în care crește e o viață activă, harnică, unde lenea nu-și găsește locul.

Și încă un lucru pe care nu trebuie să-l neglijăm: o puternică evlavie către Maria, Fecioara fără pată, pe care să o chemăm în ajutor mai ales în momentele de ispită.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire