pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior DESFRÂUL

1. Temple pustiite

Deoarece un pictor și un poet ne-au însoțit permanent în cursul acestor meditații, e vorba de Hieronymus Bosch și de Dante, să vedem cum reprezintă ei și ultimul viciu capital care este desfrâul sau luxuria.

În celebrul său tablou reprezentând cele șapte vicii capitale, Bosch reprezintă luxuria prin două perechi de amanți care se privesc insistent și se amuză la glumele a doi bufoni. Sunt îmbrăcați cuviincios iar cei care privesc tabloul se întreabă: de fapt unde e viciul? Unde e desfrâul? Răspunsul îl dă un obiect pictat în prim plan, aproape în centrul scenei. E vorba de o harpă pe care pictorul în mod voit o reprezintă ca fiind abandonată, nu servește nimănui, nici amanților, nici bufonilor. Personajele din tablou nu au timp să-și mai îndrepte ochii spre cer, spre acea iubire divină, care are drept instrument, spre a-i cânta laude, tocmai harpa.

Desfrâul, luxuria, este viciul omului care, renegându-l pe Dumnezeu, își face din propriul trup un idol căruia îi aduce cult exclusiv.

Dante îi găsește pe desfrânați în cercul al doilea al infernului, unde la intrare stă Minos, legendarul rege al Cretei, cu chip monstruos și grotesc, cel care îi judecă pe păcătoși, le stabilește pedeapsa și le fixează locul în infern. Așa cum în viață s-au lăsat târâți de furia patimii, tot astfel în infern sufletele desfrânaților sunt permanent purtate de ici, colo de o vijelie de vânt puternică.

Personajele prezentate în acest loc de supliciu, ilustrează ceea ce s-a știut din cele mai vechi timpuri, anume că Eros și Tanatos (moartea) sunt frați gemeni, nedespărțiți, că iubirea umană destinată de Dumnezeu să aprindă scânteia vieții și să conducă la Dumnezeu care este iubire, atunci când degenerează, se transformă în viciu, ucide. E ca o muzică fascinantă, atrăgătoare care ascunde tragedia și moartea.

Trupul idolatrizat, plăcerea căutată în ea însăși, neținând seama de planurile Creatorului, este anticamera infernului. Are dreptate Julien Green când scrie: "Dacă vrei să te convertești nu este nevoie să mergi în biserici. E de ajuns să mergi în așa-zisele locuri de plăcere. Eu nu le cunosc decât pe cele din Paris. Vă spun: nu e nimic mai trist pe lume".

Dar să revenim la Dante Alighieri. În locul de suferință destinat în infern luxurioșilor, poetul găsește doi celebri desfrânați, adulteri și incestuoși: pe Francesca de Ravenna și pe cumnatul ei, Paolo de Rimini. Surprinși de soțul Francescăi, sunt uciși amândoi, și soție și frate. Dante o mai găsește aici pe marea desfrânată Semiramida, regina Asiriei, ucisă de fiul ei de care se îndrăgostise; pe nu mai puțin celebra Cleopatra, regina Egiptului, amanta lui Cezar și a lui Antoniu care s-a sinucis ca să nu cadă în mâinile lui Octavian; pe Paris, care a răpit-o pe Elena din Troia, pe Ahile, pe Elena, toți uciși, victime ale dezmățului lor; pe Didona care și-a părăsit bărbatul pentru Enea și care s-a sinucis când Enea a abandonat-o.

Eros și Tanatos. Desfrâul care de când lumea duce la crime și sinucideri.

Desfrâul este un păcat condamnat categoric de Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Să ascultăm ce ne spune apostolul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni, capitolul al IX-lea:

Nu vă faceți socoteli greșite; nici desfrânații, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici moleșiții [afemeiații și cei care săvârșesc păcate solitare], nici sodomiții [homosexualii], nici tâlharii, nici avarii, nici bețivii, nici vorbitorii de rău, nici hrăpăreții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. Așa erați unii dintre voi, dar v-ați spălat, v-ați sfințit, v-ați îndreptat în numele Domnului nostru Isus Cristos și întru Duhul Dumnezeului nostru... Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul și Domnul este pentru trup. Deoarece Dumnezeu l-a înviat pe Domnul, și pe noi ne va învia prin puterea sa. Oare nu știți că trupurile noastre sunt mădularele lui Cristos? Voi lua, așadar, mădularele lui Cristos ca să fac din ele mădularele unei desfrânate? Ferească Domnul! Nu știți că cel ce-și dă trupul său unei desfrânate este un singur trup cu ea? Căci, spune Scriptura, cei doi vor fi un singur trup. Pe când cel ce se unește cu Domnul este un singur suflet cu el. Fugiți de desfrânare. Orice alt păcat pe care îl săvârșește omul este în afară de trup; cine se dă desfrânării păcătuiește în trupul său. Sau nu știți că trupul vostru e templul Sfântului Duh care locuiește în voi și pe care îl aveți de la Dumnezeu, și că nu mai sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu mare preț. Preamăriți-l deci pe Dumnezeu în trupul vostru.

Găsim în acest text o expunere completă a învățăturii creștine cu privire la castitate. Sunt enumerate toate păcatele împotriva curăției: desfrânarea (relațiile sexuale între persoane necăsătorite), adulterul (relațiile sexuale între o persoană necăsătorită și una căsătorită sau între doi căsătoriți care nu sunt soț și soție), moliciunea (satisfacerea solitară a plăcerii sexuale, masturbația sau onanismul în cazul celor căsătoriți), sodomia (perversități sexuale între persoane de același sex) și apoi condamnă, în general, orice poftă necurată. Nu vorbește Apostolul în mod explicit despre gândurile și dorințele murdare, întrucât acestea fuseseră condamnate în chip lămurit de porunca lui Dumnezeu "Să nu poftești femeia aproapelui tău" și de cuvintele lui Isus: "Oricine privește o femeie pentru a o dori, a și săvârșit adulter în inima sa" (Mt 5,28).

În al doilea rând, apostolul Paul ne învață că aceste fapte sunt păcate grave, păcate de moarte, de vreme ce ele îl exclud de la împărăția cerului pe cel care le săvârșește.

În al treilea rând, învățătura pe care o găsim în aceste cuvinte nu este o părere personală, o opinie teologică a sfântului Paul. Ceea ce ne învață el depășește autoritatea unui sfânt Augustin sau Toma de Aquino sau a oricărui teolog, oricât ar fi el de mare și de sfânt. E în joc autoritatea lui Dumnezeu: e cuvântul lui Dumnezeu, e cuvântul inspirat al lui Dumnezeu care nu se pune în discuție.

E un lucru știut: drumul cel mai sigur și cel mai bătut al necredinței e drumul desfrâului. Necurăția așterne patul necredinței. Ne-a spus-o sfântul Augustin: "Nemo incredulus, nisi impurus". Nu întâmplător, când în 135 împăratul Adrian a distrus complet Ierusalimul, păgânii, pe locul unde Cristos și-a vărsat sângele, deasupra Calvarului, au pus o statuie de marmoră a zeiței Venus, zeița desfrâului, care a rămas acolo timp de 180 de ani.

Găsim scris în literatura arabă că Mahomed a mers și la animalele pământului ca să le predice învățătura lui Alah. A convins și a convertit toate animalele, afară de două: bivolul și porcul. Bivolul, din cauza prostiei și a mândriei lui. E animal puternic, prea încrezut în forțele lui. La celălalt animal, cauza eșecului predicilor lui Mahomed e ușor de ghicit.

Desfrâul este arma cea mai puternică pe care au folosit-o și o folosesc în continuare în mod sistematic și organizat dușmanii lui Dumnezeu împotriva Bisericii și împotriva credinței. Într-un consemn al lojei masonice Haute Vente către toate lojele din lume din mai 1928, se spunea:

Religia nu se teme de pumnal, dar poate să se prăbușească sub povara corupției. Să nu obosim în a corupe: să ne folosim de pretextul sportului, al igienei, al curei climaterice. E necesar, pentru a produce corupție, ca băieții și fetele să practice nudismul etc.

Microbii corupției se pot infiltra foarte subtil chiar și în mințile seminariștilor, ale preoților, călugărilor și călugărițelor, prin cărți ale unor moraliști lași, ale unor falși maeștri de viață spirituală, care propun metode de realizare armonioasă a persoanei umane inspirându-se, nu din cuvântul lui Dumnezeu și din tradiția sănătoasă a Bisericii, ci din teoriile pansexuale ale psihanalizei lui Freud. Nu romanele murdare, pornografice sunt cele mai periculoase, ci aceste cărți ale unor lupi îmbrăcați în piei de oaie care propagă otrava în numele celei mai avansate psihologii și antropologii.

În sfârșit, apostolul Paul ne arată în textul de mai sus în ce constă necuviința și gravitatea deosebită a păcatului de necurăție la un creștin: cel ce săvârșește păcatul desfrânării, profanează, murdărește, înjosește demnitatea unui trup care prin botez este destinat învierii glorioase; face din mădularele lui Cristos mădularele unei prostituate; profanează templul viu al Duhului Sfânt; îl izgonește pe Dumnezeu din templul său.

Când fostul superior general al iezuiților, P. Roothan, celebru predicator, ținea misiuni într-o biserică, făcea întotdeauna o predică împotriva desfrâului. Dar înainte de a ține această predică făcea un lucru care îi impresiona profund pe ascultători. Scotea din biserică florile și tot ce înfrumuseța biserica, îndepărta fețele de altar, lumânările, lăsa tabernacolul gol, stingea lampa veșnică, ca și cum biserica ar fi fost profanată, devastată, părăsită. Și în această atmosferă tristă și apăsătoare le predica ascultătorilor: iată ce face din noi păcatul necurăției: temple, biserici, pustii, devastate, abandonate.

Sfântul Ieronim ne prezintă tabloul dezolant al unui suflet care se lasă stăpânit de viciul necurăției:

O, cât de urâte sunt roadele necurăției; e mai amară decât fierea, mai crudă decât sabia. O, necurăție, foc infernal, materia ta primă e necumpătarea în mâncare și băutură, flacăra ta e mândria, scânteia ta sunt discuțiile murdare, fumul tău e rușinea, cenușa ta e murdăria, sfârșitul tău este iadul!


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire