pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LENEA

4. Bucuria și munca

Când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, și la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deșertăciune și goană după vânt și că nu este nimic trainic sub soare (Qoh 2,11).
Ce folos are cel ce muncește din truda lui? (Qoh 3,9).
Am văzut că orice muncă și orice iscusință la lucru își are temeiul numai în invidia unuia asupra altuia. Și aceasta este deșertăciune și goană după vânt (Qoh 4,4).
Omul cum a ieșit gol din pântecele mamei sale, din care a venit, așa se întoarce și nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui. Și acesta este un mare rău, anume că se duce cum a venit; și ce folos are el că s-a trudit în vânt? (Qoh 5,15-16).
Am găsit că morții, care au murit mai înainte sunt mai fericiți decât cei vii care sunt încă în viață. Dar mai fericit decât amândoi l-am găsit pe cel care nu s-a născut încă (Qoh 4,2-3).

Cuvinte mai pesimiste, mai deprimante decât acestea pe care le-a scris Ecleziastul nu puteau să scrie nici Eminescu, nici J.-P. Sartre, nici vreun alt filozof existențialist din zilele noastre scârbit în ultimul grad de inutilitatea și zădărnicia vieții și de tot ce agonisește omul în viață prin munca sa.

Desigur, nu aceasta este concepția Bibliei despre muncă. Am dat aceste citate din cartea Ecleziastului pentru a semnala o altă urmare gravă a lenei: plictiseala, melancolia, pesimismul. Chiar în primul verset al cărții sale, autorul, Ecleziastul, se prezintă ca fiind împăratul Solomon: "Cuvintele Ecleziastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului". "Când m-am uitat cu băgare de seamă, zice el, la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la truda cu care le făcusem".

Nu putem crede că împăratul Solomon avea bătături la mâini. Nu era salahor. Era împărat. De când e lumea nu s-a pomenit ca regii și împărații să muncească cu mâinile lor și să trudească. Având de toate pe nemuncite, trăind în trândăvie, melancolia, depresia nervoasă, e boala care îi amenință frecvent pe regi. De aceea, cel puțin în trecut, era nelipsit de la curtea regală un personaj extrem de important: bufonul, măscăriciul, care avea misiunea de a-l distra pe rege cu glumele sale, de a-i însenina fața, de a-i izgoni gândurile negre, melancolia. Era normal ca și împăratul Solomon, cu viața lui de trândăvie și lux, să cunoască cele două urmări ale lenei: desfrâul și pesimismul. E ceea ce exprimă foarte bine o zicală italiană: "l'ozio ha per moglie la noia e per figli i vizi" (lenea are de nevastă plictiseala, iar drept copii viciile).

Că lenea îl face pe om să-și piardă gustul, plăcerea, bucuria de a trăi, că îl împinge la melancolie, la tristețe, la depresie nervoasă și chiar la sinucidere, ne-o arată clar statisticile.

Statisticile spun că foarte mulți muncitori sau salariați mor în primul an de după pensionare, adică atunci când încetează de a munci, când se simt inutili, când din punct de vedere social se simt deja înmormântați. Și tot statisticile arată că cele mai multe sinucideri se înregistrează în țările nordice, în special în Suedia, unde asigurările sociale au atins perfecțiunea: statul asigură omului totul: de la leagăn, până la mormânt.

"O viață trândavă e o moarte anticipată", spunea Goethe.

Munca este izvor de bucurie, de optimism, de satisfacție. E satisfacția că viața ta are un sens, că prin muncă realizezi un scop, atingi un ideal, și astfel, prin muncă și numai prin muncă, te realizezi ca persoană umană. "Numai munca și beția creatoare dau gust vieții", obișnuia să spună Michelangelo. Deosebit de frumoase sunt versurile poetului Rabindranath Tagore:

Dormeam, și am visat că viața este bucurie.
M-am trezit și am văzut că viața e muncă.
Am pornit cu toate forțele la muncă
și am văzut că munca este bucurie.

Unul dintre cele mai neînțelese texte din Evanghelie este cel cu viticultorul care angajează muncitori în via sa la diferite ore ale zilei și seara le dă la toți aceeași plată. Unde este dreptatea lui Dumnezeu dacă și cel care muncește de dimineață și cel care începe munca în ceasul al unsprezecelea primește aceeași răsplată?

Răspunsul îl dă scriitorul Bruce Marshal în romanul său Fiecărui om un bănuț. Părintele Gaston, eroul principal al cărții, e un om care muncește foarte mult. La sfârșitul vieții este străfulgerat de o intuiție. Își dă seama că viața sa laborioasă, plină de inițiative și de preocupări apostolice, departe de a fi fost nefericită, dimpotrivă, a fost o viață împlinită și fericită. Și în același moment înțelege de ce lucrătorii din parabola evanghelică, atât cei de la prima oră, cât și cei de la ora a unsprezecea, au primit cu toții aceeași plată: cei dintâi au fost răsplătiți cu bucuria izvorâtă din propria lor muncă, astfel încât nu au fost nedreptățiți.

Concluzia: dorești fericirea? Iubește viața și bătăliile sale și vei primi drept răsplată o bucurie fără margini. Indiferent cum este vremea afară, indiferent ce se întâmplă în jurul tău, dacă muncești cu toată dăruirea, în inima ta va fi veșnic sărbătoare: vei cunoaște ce este euforia, entuziasmul, îți vei trăi cu adevărat viața, nu vei vegeta într-o stare permanentă de letargie sau semiletargie.

Desigur, nu aduce nici o bucurie munca de sclav, impusă cu biciul, de ochii șefilor, de frica examenelor, ci numai aceea care pornește din convingerea interioară, conștientă, că o viață fără muncă e o viață ratată. De aici, nevoia de autodisciplină, punctualitatea, programul, tăcerea, formarea unor reflexe, a unor deprinderi de muncă ce cunosc un ritm regulat, prețuirea timpului, disponibilitatea la efort, curajul de a înfrunta lucruri care în primul moment ți se par imposibil de realizat. Ne îndeamnă un înțelept: "Când gândești că un lucru este imposibil de făcut, fă-l imediat căci s-ar putea să te trezești a doua zi dimineața și să constați că l-au făcut deja alții înaintea ta". Și mai presus de toate se cere statornicie și răbdare în muncă; nu să te apuci în fiecare zi de o sută de lucruri și să nu duce nimic la capăt.

Marile personalități ale omenirii nu sunt rodul geniului, ci rodul unei munci perseverente. Goethe a muncit șaizeci de ani ca să ducă la desăvârșire capodopera sa, Faust. Într-o seară, după un concert, Beethoven era copleșit de aplauze și felicitări. O doamnă, mai entuziasmată decât toți, îi zice:

- Ah, dacă Dumnezeu mi-ar fi dat și mie geniul dumneavoastră și magia dumneavoastră muzicală!

- Nu e nici un geniu, doamnă, și nici o magie muzicală, îi răspunde Beethoven, e doar rodul a opt ore de muncă zilnică, timp de patruzeci de ani, și de exersare constantă și răbdătoare la pian.

Cum ar arăta fața lumii și a Bisericii dacă toți oamenii ar munci atât cât muncesc sportivii, artiștii, actorii de circ, care nu apar pe stadion, pe scenă, în arenă decât după antrenamente îndelungate și istovitoare pentru a putea smulge aplauzele spectatorilor! Dar e o lege: cine nu s-a obișnuit cu munca intensă în tinerețe, în anii de școală, va fi mai târziu un parazit preocupat doar de ce să facă, cum să facă, spre a-și omorî timpul și plictiseala.

Scriitorul Carlos Valles, iezuit, profesor la Universitatea iezuiților din Sunday Gujarati (India), avea printre studenții săi pe unul foarte dotat, inteligent, dar leneș. Nu că acest student rămânea corigent sau repetent, dar toți profesorii își dădeau seama că notele la examene nu erau pe măsura capacității sale. Într-o zi îl întreabă profesorul:

- Cât muncești?

Studentul răspunse cu toată sinceritatea:

- Ca să fiu cinstit, nu muncesc nici jumătate din cât aș putea.

- Câți ani ai?, îl întreabă profesorul.

- Douăzeci.

- Ceea ce înseamnă că nu ai decât zece, având în vedere că nu folosești decât jumătate din viața ta. Ai doi ochi, două urechi, două mâini, două picioare, dar în realitate ești olog, handicapat, orb de un ochi, de vreme ce folosești numai jumătate din capacitățile tale.

Cuvintele profesorului au provocat o adevărată criză personală la studentul care în acel moment și-a dat seama că își irosește anii cei mai frumoși ai vieții și a luat munca în serios.

"Aș avea senzația că săvârșesc un furt, dacă aș petrece o zi fără să muncesc", spunea Louis Pasteur. Ce bucurie, ce mulțumire sufletească putem simți noi seara, la examinarea conștiinței, constatând că, dacă am pierdut timpul, nu am muncit, în ziua aceea am trăit din munca și sudoarea altora, a părinților, a binefăcătorilor, adică din furt?

În antichitate, cel care cerea cetățenie romană, trebuia să arate consulilor palmele. Numai cine avea bătături în palmă primea cetățenia; trândavii erau excluși. În clipa morții, același lucru se întâmplă cu fiecare om. Scrie Renzo Pezzani:

Zice Domnul celui care bate
la porțile împărăției sale:
"Arată-mi mâinile
ca să știu dacă ești vrednic să intri!"
Muncitorul îi arată
mâinile sale dure, pline de bătături;
care toată viața au atins fierul, focul, metalele.
Sunt lipsite de orice bogăție,
sunt negre, obosite, grele.
Zice Domnul: "Ce frumusețe!
Așa sunt mâinile sfinților".


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire