pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LENEA

3. Hărnicia

Ca oricare alt viciu, lenea nu poate avea alt leac decât virtutea contrară, adică munca asiduă, hărnicia.

Pe cât de caustice și necruțătoare sunt cuvintele Sfintei Scripturi la adresa leneșilor, pe atât de frumoase și elogioase sunt cuvintele ei la adresa celor harnici. De pildă, în cartea lui Ben-Sirah (38,26-46), găsim un adevărat imn închinat muncii. Sunt descrise și elogiate diferitele munci: cea a cărturarului care agonisește cu trudă și încetul cu încetul înțelepciunea; a plugarului care brăzdează pământul; a dulgherului și zidarului care petrec ziua și noaptea muncind, a fierarului care lângă nicovală își pune la treabă mușchii lovind cu ciocanul; a olarului care, lucrând la roata sa, plămădește lutul. Fără de aceștia, spune autorul sacru, nu se zidește cetatea.

Sau admirabilul elogiu pe care îl face femeii harnice cartea Proverbelor (31,10-31). Ea, femeia harnică, lucrează voioasă cu mâinile ei lâna și cânepa. Se scoală dis-de-dimineață și își rânduiește treburile casei. Fără să lucreze ea nu mănâncă. Hărnicia ei trebuie dată ca pildă la porțile cetății.

Munca nu este facultativă. Ea ține de însăși structura ontologică a omului. Munca nu este urmarea păcatului strămoșesc, căci deja înainte de a cădea în păcat, omul a primit porunca de a munci. "Domnul Dumnezeu l-a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului ca să o lucreze și să o păzească" (Gen 2,15). Că după căderea în păcat munca a devenit chin și pedeapsă, asta e altceva. Dar și aici e valabilă vorba sfântului Augustin: Dumnezeu și dintr-un rău poate să scoată un bine.

Munca, devenită chin și pedeapsă, oferită lui Dumnezeu, capătă valoare de ispășire pentru păcate. Găsim scris în literatura iudaică veche că, atunci când părintele nostru Adam a fost izgonit din paradis din cauza păcatului său, un înger a primit însărcinarea să-i procure semințe de bună calitate pentru ca să-și poată scoate hrana din munca câmpului. Adam a început să-și cultive ogorul, după ce cu multă trudă l-a curățit de spini și pălămidă. Într-o zi săpa pământul. În momentul în care, istovit de oboseală, se oprește ca să-și șteargă sudoarea de pe față, vede lângă el un înger care ținea în mâini un vas frumos. Adam credea că a venit să-i aducă apă ca să bea și întinde mâna după ulcior. Îngerul îl oprește: "Te înșeli, nu-i nimic de băut în ulciorul acesta. Eu am fost trimis de Dumnezeu ca să adun în acest ulcior picăturile de sudoare care îți curg de pe frunte când muncești după cuvântul pe care l-a rostit Domnul: «În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea» (Gen 2,19). Acest ulcior este măsura pocăinței tale pe pământ. Când îl vei fi umplut cu sudoarea frunții, vei putea să te odihnești". Adam a înțeles cum putea să-și ispășească greșeala și și-a continuat munca.

Dar ar însemna să lipsim munca de noblețea și măreția ei adevărată dacă am reduce munca doar la aspectul ei penitențial. Dumnezeul nostru e un Dumnezeu al muncii. Dumnezeu muncește, deși nu are nici un păcat de ispășit. Dumnezeu, când a creat lumea, șase zile a muncit, iar în ziua a șaptea s-a odihnit. Isus, în Evanghelia după sfântul Ioan, ne dă de înțeles că, după ziua de odihnă, Dumnezeu și-a reluat munca, fiindcă Isus le spune iudeilor: "Tatăl meu lucrează și acum. Și eu, de asemenea, lucrez" (In 5,17). Noi spunem: Dumnezeu a făcut lumea. Nu a făcut-o, ci o face, căci nu a terminat-o de făcut și încă lucrează la ea.

Ultimele descoperiri ale științei ne arată că de vreo 15 miliarde de ani, de când a avut loc acel big-bang inițial, explozia atomului primar, lumea se tot face și continuă să se facă. Universul se dilată mereu, e în permanentă expansiune, crește, corpurile cerești aleargă cu o viteză amețitoare dinspre centrul spre periferia universului ca schijele unei bombe care au explodat.

Isus, Fiul lui Dumnezeu, la rândul său, muncește cu mâinile sale, face muncă de dulgher, alături de Iosif care l-a învățat meserie. Ca și Iahve în Vechiul Testament, Isus avea să-și ia mai târziu titlurile din lumea celor care muncesc: păstor, viticultor, medic, semănător. El prezintă apostolatul ca o muncă: asemănătoare cu munca seceratului, cu aceea a pescuitului. Mai mult, are grijă să-și aleagă ca apostoli oameni obișnuiți cu munca: pescari, pescuitul la năvod fiind o muncă deosebit de dură.

În pelerinaj la Nazaret, în 1964, papa Paul al VI-lea exclama: "O, Nazaret, o, casă a Fiului tâmplarului, cum am vrea să înțelegem aici și să celebrăm aici legea severă și răscumpărătoare a oboselii umane, să redobândim aici conștiința demnității muncii!"

Conciliul al II-lea din Vatican, în Gaudium et spes la nr. 67, afirmă că, prin munca sa, omul devine colaborator al lui Dumnezeu "la desăvârșirea creației divine".

Mai mult, spune Conciliul, noi știm că prin munca oferită lui Dumnezeu, omul se asociază la lucrarea de răscumpărare a lui Isus Cristos care a conferit muncii o demnitate eminentă muncind cu mâinile sale la Nazaret. De aici decurge pentru fiecare îndatorirea de a munci cinstit.

Noi suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ce fel de Dumnezeu? Un Dumnezeu care muncește, nu trândăvește. Actualul papă, Ioan Paul al II-lea, tratând despre chipul și asemănarea lui Dumnezeu din om, aprofundând în scrierile sale învățătura Conciliului, scoate în evidență faptul că omul, muncind ca și Dumnezeu și împreună cu Dumnezeu, este colaborator al lui Dumnezeu la lucrarea de creație, creator și stăpân al universului împreună cu Dumnezeu și subordonat lui Dumnezeu.

Omul poartă în el chipul, asemănarea unui Dumnezeu stăpân și creator. Cunoscutul teolog francez D. Chénu descrie această sublimă misiune a omului de a fi continuatorul lui Dumnezeu în lucrarea de creație prin aceste cuvinte: "Dumnezeu creează astăzi. Ceea ce înseamnă că actul său creator se înfăptuiește prin munca și în munca mea umană... Cu cât eu muncesc mai mult, cu atât Dumnezeu este mai mult creator".

Dar nu numai Dumnezeu muncește, nu numai Fiul lui Dumnezeu muncește, ci absolut toate creaturile universului muncesc. Dumnezeu a stabilit tuturor creaturilor un scop, o finalitate, și ele muncesc pentru a realiza scopul pentru care au fost create. Nu există în univers un atom de materie care să nu aibă un scop al său precis și care să nu muncească pentru atingerea scopului său. Știți câți atomi are o celulă din trupul nostru? Peste o mie de miliarde. Cam câte stele are o galaxie gigantică. Știți câte celule are un trup omenesc? Treizeci de miliarde de miliarde de miliarde sau 3x1028. Ei bine, nu există un atom, nu există o celulă care să nu aibă un scop și o funcție a sa precisă de îndeplinit. Miliardele de atomi sunt în legătură unii cu alții în acest uriaș laborator care este celula; miliardele de miliarde de celule comunică toate între ele și contribuie fiecare cu funcția ei specifică la unitatea absolută și la funcționalitatea întregului organism.

Toate vietățile au un scop și muncesc pentru înfăptuirea lui. Ciocănitoarea ciocănește scoarța copacilor pentru a extrage larvele insectelor. Castorul face diguri. Albina face miere. Chiar fratele trântor care bâzâie, cântă, și cu care sfântul Francisc de Assisi îi compară pe trândavi, are și el un scop și muncește, chiar dacă nu face miere. Munca lui e să cânte pentru a crea bună dispoziție albinelor ca acestea să producă miere mai cu spor.

Omul care nu muncește este singura ființă din univers care nu are nici un scop, nici o finalitate, nici un sens: e cu desăvârșire inutil. Nu că nu are, dar nu-și descoperă cu mintea scopul sau nu muncește ca să-l realizeze. El se autoelimină, se exclude din minunatul concert al creației. Face notă discordantă. E un monstru al naturii. Putem spune, pe bună dreptate, că lenea este singurul păcat cu adevărat împotriva naturii.

Sfântul Alfons de Liguori este de părere că leneșii au o existență mai absurdă și mai rușinoasă decât a diavolilor.

E un lucru uimitor, zice sfântul Alfons. Diavolul știe că viața noastră e scurtă, de aceea nu lasă să treacă nici o clipă din zi și din noapte fără să ne ispitească. Diavolul, spune sfântul Ioan, a coborât la noi cuprins de o mânie mare, știind că are puțin timp ca să ne dăuneze. Cum? Dușmanul nostru nu pierde niciodată timpul pe care îl are ca să ne ducă în iad, iar noi să pierdem timpul pe care Dumnezeu ni-l dă ca să ne mântuim?

De altfel, lenea fiind ea însăși mama tuturor viciilor, leneșul nu mai are nevoie de vreun diavol ca să-l ispitească și să-l ducă în iad. Iadul pentru leneș începe deja pe pământ. "Iadul, spune un autor italian, Ciro Menotti, începe în ziua în care Dumnezeu ne face să vedem ceea ce am fi putut să facem și să realizăm, și n-am făcut".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire