pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LENEA

2. Lenea, mama imoralității

Să mai aruncăm o privire asupra tabloului lui Hieronymus Bosch, reprezentând cele șapte vicii capitale. Cum reprezintă pictorul lenea? Nu ne vine a crede ce ne este dat să vedem. Spațiul rezervat acestui viciu este ocupat de un preot care doarme liniștit în fața focului ce arde în șemineu. Iar în somn visează o călugăriță care se roagă Rozariul.

Ne place, nu ne place, asta vedem în tablou. Pictorul nu este un anticlerical și nu intenționează să-și bată joc de slujitorii altarelor. Dar are o intuiție bazată pe realitate. Viciul care amenință în primul rând persoanele care se consacră lui Dumnezeu este lenea; după el vin și celelalte. Părinții deșertului și întemeietorii vieții monahale nu erau anticlericali. Dar și-au dat seama și ei că lenea este primul dușman al monahului. De aceea, munca, munca fizică: împletirea de rogojini, cultivarea pământului, e obligatorie pentru monah.

Lenea e ușa prin care intră în mănăstiri corupția, imoralitatea. Luther a justificat ieșirea din viața călugărească spunând că e scârbit de trândăvia călugărilor din mănăstiri. Pretext: dacă el însuși ar fi muncit mai mult în mănăstire, cu siguranță că nu ar fi alunecat în desfrâu.

Știm cât era de necruțător sfântul Francisc de Assisi cu cei care căutau în călugărie o viață de trândăvie. Povestește Toma de Celano în biografia pe care i-a scris-o:

Era într-un loc un frate care nu se obosea să meargă la cerșit, dar la masă mânca cât patru. Văzând sfântul că e robul pântecului, că se repezește la mâncare, dar nu la muncă, într-o zi l-a certat astfel: "Vezi-ți de drumul tău, frate muscă, fiindcă vrei să te hrănești cu sudoarea fraților tăi și să trândăvești în lucrarea lui Dumnezeu. Te asemeni cu fratele trântor, care lasă munca pe seama albinelor, dar vrea să fie cel dintâi la mâncat miere". Acel om trupesc, văzându-se descoperit în lăcomia sa, s-a reîntors în lumea pe care nici n-o părăsise de fapt.

Nu numai călugării, dar și noi, cei chemați la sfânta preoție putem cădea victime ale acestui viciu dacă nu ne impunem un control sever și o disciplină serioasă. Ce poate fi mai absurd decât să fii chemat de Cristos să renunți la toate, la familie, la copii, pentru a te consacra în întregime, fără piedici, slavei lui Dumnezeu și mântuirii sufletelor, și în realitate să cultivi trândăvia și comoditatea liber, nestingherit de obligațiile și responsabilitățile celor căsătoriți? Cu siguranță că acei părinți care muncesc din greu de dimineață până seara, se scoală din noapte și se întorc seara târziu, făcând naveta la mari distanțe, care muncesc pe la străini fără să se întoarcă cu anii la familie ca să câștige o bucată de pâine, ca să-și crească copiii, vor auzi la judecată sentința: "Vino, slugă bună și credincioasă... Intră în bucuria stăpânului tău!" Și cu siguranță că un păstor care n-a căutat decât lâna și laptele oilor, ducând o viață parazitară, nu va putea auzi decât sentința contrară: "Slugă vicleană și leneșă! Aruncați-l în întunericul de afară unde e plâns și scrâșnire a dinților!"

Sfântul Augustin le spunea preoților săi: "Si vis perfectus esse, fuge otiositatem, quia in servis Dei nihil peius reperitur" (Dacă vrei să fii desăvârșit, fugi de trândăvie, căci nimic mai rău decât trândăvia nu poți găsi la slujitorii lui Dumnezeu). Când dădea clericilor acest sfat, sfântul Augustin se gândea la experiența amară a propriei sale vieți. Prăbușirea sa morală, necurăția în care și-a trăit anii cei mai frumoși ai vieții și din care s-a ridicat atât de greu, a pornit de la trândăvie. În cartea a doua a Confesiunilor, capitolul al III-lea, sfântul Augustin ne descrie cum s-au petrecut lucrurile. La vârsta de 16 ani, părinții l-au adus din orașul Madaura unde învățase școală. Până când părinții au procurat bani ca să-l trimită mai departe la studii, la Cartagina, adolescentul a trăit un an în trândăvie în casa părintească. Acest an i-a fost fatal. Scrie Augustin:

Aveam 16 ani, posibilitățile modeste ale familiei m-au obligat să-mi întrerup munca și, nemaiumblând la școală, trăiam cu părinții mei. Și în acest timp bălăriile patimilor s-au ridicat până deasupra capului meu, și n-a fost nici o mână care să le smulgă.

Cu o sinceritate șocantă Augustin recunoaște că primul păcat la care l-a împins lenea a fost masturbația. Mama sa, Monica, și-a dat seama de deprinderea rușinoasă pe care și-o luase, a încercat să-l corijeze cu delicatețe și înțelepciune, dar el a disprețuit toate sfaturile înțelepte ale mamei sale.

Eu o nesocoteam și mă îndreptam spre prăpastie orbit până într-atât că în anturajul tinerilor de vârsta mea mă rușinam să le fiu inferior în murdărie... mă tăvăleam în noroi de parcă ar fi fost scorțișoară cu parfumuri prețioase.

E o lege cunoscută de când lumea: trândăvia e mama necurăției. Nu există nimic în natură, zicea sfântul Ioan Gură de Aur, care din cauza inactivității, a inerției să nu se degradeze, să nu se strice: apa care nu se mișcă se transformă în mocirlă, fierul care nu e folosit ruginește, pământul care nu e lucrat se acoperă de spini și bălării.

Celebrul rabin Hillel avea printre discipolii săi pe unul cu numele Sabat, care avea alergie la orice efort, își petrecea zilele în trândăvie și veșnic se plângea că este istovit de atâta muncă. Rabi Hillel era foarte îngrijorat pentru el și se gândea cum să-l ajute. Într-o zi l-a luat cu el, l-a scos afară din Ierusalim și l-a dus în Valea Hinomului sau Valea Gheenei, acolo unde dintotdeauna se aruncă murdăriile, gunoaiele, hoiturile din oraș și unde și azi se simt toate mirosurile insuportabile de pe lume. Acolo este o mlaștină puturoasă cu tot felul de vietăți scârboase și insecte, acoperită cu mătreață și vegetație care acoperă orice mlaștină. Aici se îndreaptă bătrânul rabin cu ucenicul său. Când ajunge la mlaștină își pune toiagul jos și zice:

- Să ne odihnim căci drumul a fost greu și am obosit.

Tânărul îl privește mirat și îi zice:

- Cum, chiar lângă balta asta puturoasă vrei să ne odihnim? Nu simți ce duhoare insuportabilă iese din mocirla asta?

Răspunde rabi:

- Ai dreptate, fiule. Mocirla aceasta este ca sufletul unui trândav. Cine poate sta în apropierea ei?

Pleacă mai departe și Hillel îl conduce pe tânăr la un ogor pustiu, unde creșteau numai spini și pălămidă. Rabi se oprește, se sprijină în toiagul său și zice:

- Privește ogorul acesta! E un pământ bun, dar care nu produce nimic folositor, fiindcă a fost abandonat și nu se face nimic pentru el. Și ce altceva mișună printre bălării decât șopârle și șerpi? Nu acest lucru se întâmplă și în viața celor trândavi?

Nemulțumit, tânărul zice:

- Învățătorule, de ce mă porți în astfel de locuri pustii și triste?

Răspunde rabi Hillel:

- Până acum, ori de câte ori ți-am reproșat trândăvia, nu m-ai ascultat. Trebuia să înveți de la natură. Mocirla respingătoare ți-a arătat cum arată sufletul leneșului, iar ogorul acoperit de bălării ți-a arătat ce produce o viață de trândăvie.

Spune Cristos în Evanghelia după sfântul Matei: "Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăția cerurilor se ia cu asalt și numai cei care pornesc la asalt o cuceresc" (Mt 11,12).

Leneșii nu sunt capabili de efort, de eroism, nu încearcă să cucerească împărăția cerurilor, chiar dacă o predică altora. Iată pentru ce Dante Alighieri, în călătoria sa pe celălalt tărâm, nu-i găsește pe leneși nici în paradis, nici în purgatoriu, ci în infern. Îi descrie în cântul al VII-lea al Infernului. Sufletele lor goale se mișcă triste pe fundul mocirlei Stixului din mitologie, reduse fiind la starea de larve, la o viață pur vegetativă, inconștientă. Rămân și după moarte așa cum îi descrie cartea Proverbelor: "Lenea te scufundă într-o letargie profundă și sufletul molatic suferă de foame" (Prov 19,15).

"Fugit irreparabile tempus", spunea cu tristețe poetul latin Vergiliu. Timpul pierdut, pierdut e pentru totdeauna; nu mai poate fi recuperat.

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu propune trei lucruri imposibile: "Mergi și cântărește greutatea focului, măsoară suflarea vântului și adu înapoi ziua care a trecut".

Cei leneși, de regulă, sunt melancolici, triști. E tristețea provocată de timpul ucis, de viața care se scurge inutil.

Blestemul aruncat de Isus asupra smochinului care trei ani a făcut de pomană umbră pământului, nu a făcut roade, nu ne poate lăsa indiferenți. Ne obligă să dăm răspuns la întrebarea: ce facem cu timpul nostru, cu viața noastră?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire