pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

1. Un soi de nebunie colectivă

Primul și cel mai grav dintre păcatele capitale este mândria. E primul și cel mai grav deoarece lezează direct maiestatea lui Dumnezeu. Scrie Cartea lui Ben Sirah: "Începutul trufiei omului este a-l părăsi pe Dumnezeu și a-și întoarce inima sa de la cel care l-a făcut. Începutul păcatului este trufia" (10, 12-13). Foarte frumos explică sfântul Augustin aceste cuvinte ale Scripturii:

Humilitas homines angelis similes facit, et superbia ex angelis daemones facit; et ut evidenter ostendam, ipsa est peccatorum omnium initium, et finis et causa, quia non solum peccatum est superbia, sed etiam nullum peccatum potuit aut potest, aut poterit esse sine superbia (Umilința îi face pe oameni asemănători îngerilor, iar mândria îi transformă pe îngeri în diavoli; și ca să vorbesc clar, ea este începutul, sfârșitul și cauza tuturor păcatelor, deoarece mândria nu numai că este păcat, dar nici un păcat nu a existat, nu există și nu va exista fără mândrie).

Conchide sfântul Augustin: "Dumnezeu s-a umilit; să-i fie rușine omului să se mândrească".

Nici o religie a lumii nu a considerat că mândria ar fi vreun păcat și că umilința ar fi vreo virtute. Remarcă pe bună dreptate B. Pascal: "Nici o altă religie în afară de cea creștină nu ne-a atras atenția că mândria e păcat, sau că ne-am născut în ea, sau că am fi obligați să ne împotrivim ei, nici nu s-a gândit să ne dea remedii împotriva ei".

La ce categorie de persoane găsim păcatul mândriei?

În general, circulă opinia că e păcatul celor ignoranți, inculți, lipsiți de valoare, care simt nevoia de a etala și de a trâmbița niște calități, niște valori pe care nu le au, de unde și vorba românească: "prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul". Iar pentru a ilustra acest lucru, găsim o mulțime de asemănări și imagini în înțelepciunea și literatura popoarelor. Iată câteva. Micii negustori care își vând nimicurile lor pe tarabă sau pe trotuar strigă fac o reclamă asurzitoare, lucrurile prețioase din magazine își fac singure reclamă. Viespile care nu produc miere bâzâie, fac mai mult zgomot decât albinele. Broasca inutilă din heleșteu te asurzește cu zgomotul ei, peștele bun de mâncare e mut. Nu este imagine mai dezagreabilă decât a păunului când se umflă în pene arătând ce are mai urât. Când este rostogolit, polobocul gol hodorogește, cel plin cu vin e tăcut etc.

În schimb, mândria i-ar ocoli pe cei învățați, culți, educați, care au calități reale. Greșit, complet greșit. Lucifer, îngerul pe care mândria l-a transformat în diavol, nu era nici prost, nici urât. Dimpotrivă, era cel mai frumos și cel mai inteligent dintre toți îngerii. Și a căzut în păcatul mândriei. Același lucru se poate spune despre ceilalți îngeri rebeli. Strămoșii noștri, Adam și Eva, erau înzestrați cu daruri supranaturale, preternaturale și naturale excepționale. Și au căzut în păcatul mândriei voind și ei să fie ca Dumnezeu.

Cei care în timpurile moderne au elaborat și răspândit filozofiile luciferiene ale supraomului, încercând să-l detroneze pe Dumnezeu, nu au fost oameni ignoranți, ci intelectuali, filozofi, scriitori, unii dintre ei chiar geniali.

Oamenii de știință care prin realizările științei și tehnicii consideră că au devenit atotștiutori și atotputernici, ca și Dumnezeu, nu sunt oameni proști. Iar mândria intelectualilor și a oamenilor de știință, a artiștilor, e infinit mai gravă decât a țăranului ignorant, care se împopoțonează cu o pană de păun pusă la pălărie. În acest sens e foarte grăitoare anecdota pusă pe seama a doi celebri dirijori din zilele noastre: Leonard Bernstein și Herbert von Karajan. Bernstein îi mărturisea odată colegului său Karajan că s-a întâlnit cu Dumnezeu și a avut cu el un schimb de păreri referitor la arta de a dirija o orchestră. La sfârșitul discuției, zice Bernstein, când ne-am luat rămas bun, Domnul mi-a spus textual:

- Mergi liniștit pe drumul tău, dragă Leonard; în această artă sublimă tu ești cel mai bun din câți există astăzi în lume.

Herbert von Karajan stă, se gândește, își freacă fruntea cu mâna și zice:

- Curios, nu-mi amintesc când am spus eu lucrul acesta! Se credea Dumnezeu.

Cine e înclinat mai mult spre mândrie: bărbatul sau femeia? Și bărbatul și femeia. E vorba de nuanțe diferite. Femeia e mai înclinată spre vanitate, spre cochetărie. Bărbatul e stăpânit de o formă mai profundă de mândrie: are conștiința superiorității sale față de femeie dat fiind faptul că femeia a fost făcută din coasta bărbatului și nu invers.

Ascultați cum a fost vindecat sfântul Efrem Sirul de acest complex de superioritate. După ce trăise mulți ani de viață în pustiu, s-a gândit într-o zi să meargă în orașul său natal, Edesa. Înainte de a intra în oraș, s-a așezat în genunchi și l-a rugat pe Dumnezeu să-i trimită în cale pe cineva care să-i dea o învățătură de trebuință pentru sufletul său. Prima persoană pe care a întâlnit-o a fost o femeie de moravuri ușoare asupra căreia omul lui Dumnezeu a aruncat o privire compătimitoare. Femeia îl privește cu obrăznicie.

- De ce mă privești așa?, o întrebă sfântul.

- Nu știi că femeia a fost scoasă din bărbat? Bărbatul a fost scos din țărână și trebuie să privească spre țărâna din care a fost scos.

Din ziua aceea sfântul Efrem a privit în jos ca să nu uite de țărâna din care a ieșit și în care se va întoarce, făcând astfel mari progrese pe calea umilinței.

Tentația mândriei o cunosc absolut toți oamenii, toate categoriile, toate vârstele, bărbați și femei, laici și clerici, culți și inculți, bogați și săraci. Mândria este aceea care, mai mult sau mai puțin, ne otrăvește gândurile, sentimentele, intențiile și faptele noastre, inclusiv faptele bune.

Episcopul Bossuet explică în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor fenomenul din care se naște mândria:

Toți oamenii se nasc pentru măreție, pentru că toți se nasc pentru a-l poseda pe Dumnezeu. Dumnezeu este mare pentru că el nu are nevoie decât de el însuși. Omul, de asemenea, este mare când este atât de drept încât nu are nevoie decât de Dumnezeu. Așa a fost omul în starea de nevinovăție; pierzându-l pe Dumnezeu, el a pierdut adevărata sa măreție, și nu i-a mai rămas altceva decât propriul său neant. Îi rămâne totuși o impresie a măreției sale de la început și caută să o amplifice cum poate, căutând-o în afara lui. Vanitatea din afară este semnul cel mai evident al sărăciei dinăuntru.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a dovedit a fi un bun psihanalist când a descris mândria ca pe un fenomen ce ține de domeniul patologicului, mai exact al iluziei, al delirului, al nebuniei. Căci cine e taxat de nebun? Omul care nu mai este capabil să perceapă și să analizeze obiectiv realitatea; nici pe el însuși, nici realitățile din afara lui. Se crede împăratul Napoleon sau Franz Joseph sau cine știe ce personaj sau erou. Confundă realitatea obiectivă cu produsele propriei sale imaginații. Or, se întreabă sfântul Ioan Gură de Aur, cel care se umflă de mândrie, care caută să creeze o imagine falsă în ochii altora prin discuțiile sale vanitoase, prin gesturile sale afectate, prin atitudinea sa pedantă, artificială, prin mersul său țanțoș, prin glasul și râsul său fals, prin impresia pe care vrea să o lase că e atotștiutor, prin dimensiunile pe care și le dă în ochii și în imaginația sa, nu prezintă oare simptomele nebuniei? Dacă ați vedea un om înalt de trei picioare care și-ar imagina că este mai înalt decât un munte fiindcă are muntele sub picioarele lui, n-ați râde de el ca de un nebun?

Există totuși o deosebire între un nebun și un om stăpânit de delirul, de demența mândriei. Cel dintâi e considerat bolnav și îți provoacă compătimirea; al doilea e considerat sănătos și simte el compătimire pentru toată lumea față de care se simte net superior. Un mare profesor de psihiatrie ieșean, profesorul Brânzei, completează învățătura sfântului Ioan Gură de Aur. El le repeta mereu studenților săi la cursuri: "Nebunii nu sunt aici, în Spitalul numărul 7 de la Socola. Aici sunt pacienții. Nebunii sunt în afara spitalului".

Nebun înseamnă unul care nu e bun. Un pacient internat la psihiatrie, care nu e vinovat de boala lui, de fapt e bun în fața lui Dumnezeu. Un om sănătos care în mod voit se lasă pradă delirului mândriei nu e bun în fața lui Dumnezeu, adică e nebun. Da, avea dreptate profesorul Brânzei: nu trebuie confundați pacienții internați în spital, cu nebunii din afara spitalului.

Criticul italian de teatru Giuseppe Grieco afirmă că cei mai orgolioși oameni din lume sunt actorii. Aceștia, îmbrăcând pe scenă haine de regi și regine, de eroi și eroine, ajung până la urmă să se identifice cu masca pe care o poartă, cu personajul pe care îl interpretează și se comportă ca atare și în afara teatrului.

Apostolul Paul în repetate rânduri ne invită să ne îmbrăcăm cu Cristos, pentru a ne însuși sentimentele inimii sale: "Așadar, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare" (Col 3, 12).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire