pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNIA

4. Stăpânirea de sine

Pentru a nu ne lăsa pradă viciului mâniei, e necesar un autocontrol permanent și o permanentă luptă cu noi înșine spre a ne domina pornirile acestui instinct.

În Sfânta Scriptură, Dumnezeu ne spune cine este adevăratul erou care va primi de la el cununa biruitorului: "Cel care își ține în frâu mânia prețuiește mai mult decât un viteaz și cine este stăpân pe el însuși prețuiește mai mult decât cel care cucerește cetăți" (Prov 16,32).

Este frapantă asemănarea dintre un om care face o criză de mânie și un câine turbat: aceiași ochi bulbucați, ieșiți din orbite, aceleași mișcări convulsive scăpate de sub control, aceeași spumă la gură și aceleași bale aruncate; vocea care se transformă în lătrat, colții înfipți în cei care îi stau în preajmă, totul arată că se dezlănțuie fiara din el.

Celor care se scuză că nu pot să-și stăpânească această patimă, sfântul Ioan Gură de Aur le zice:

Ce spui, omule? Poruncim leilor și suntem în stare să le îmblânzim firea și nu te îndoiești că poți să le transformi ferocitatea firii în blândețe, deși din fire fiarele sunt feroce și devin blânde împotriva firii. Tu, dimpotrivă, ești feroce împotriva firii și blând din fire. Și tu, care ești în stare să scoți din fiare ceea ce firea a sădit în ele și să pui în loc ceea ce este împotriva firii, nu ești în stare să păstrezi ceea ce firea a sădit în tine?

Când pornești la război, dacă vrei să-ți învingi dușmanii trebuie neapărat să-i cunoști bine. Același lucru e necesar când e vorba de dușmanii dinăuntrul nostru. În primul rând trebuie să ne cunoaștem temperamentul. Fiecare ne naștem cu un anumit temperament. Nu îl alegem noi, ci ne naștem cu el și murim cu el. Face parte din zestrea noastră genetică, e înscris în codul genetic, după cum e înscrisă culoarea părului sau a ochilor. Și dacă ne-am născut cu ochi albaștri, cu ochi albaștri murim, tot astfel, dacă ne-am născut cu un temperament irascibil sau melancolic, cu același temperament murim. Trebuie spus că nici un temperament nu este nici mai bun, nici mai rău decât celelalte. Însuși Dumnezeu, Creatorul, a lăsat această varietate de temperamente, după cum a voit să lase o varietate atât de mare de copaci, de plante, de flori în natură. Câtă monotonie ar fi pe pământ dacă ar fi numai meri sau numai brazi sau ar exista un singur soi de floare și de o singură culoare!

Varietatea temperamentelor îmbogățește și ea natura și creează un echilibru: ce ar fi o lume numai de colerici sau numai de abulici? Ziceam că în sine nici un temperament nu este nici mai bun nici mai rău decât celelalte, deoarece fiecare are latura sa pozitivă și latura sa negativă. Și tocmai fiindcă un temperament nu e mai bun ca celelalte, Isus nu a voit să-și aleagă ucenici de un anumit temperament: Petru era impulsiv, Iacob și Ioan, "fiii tunetului", erau colerici, Toma, melancolic, înclinat spre pesimism. E foarte ușor de cunoscut temperamentul omului, căci spune înțeleptul Ben-Sirah: "Din vedere se cunoaște omul și de pe chipul feței se cunoaște cel înțelept. Îmbrăcămintea omului, dezvelirea dinților, când râde, și felul cum pășește trădează ce este în el" (Sir 20,26-27).

Varietatea temperamentelor o găsim nu numai la indivizi, ci și la popoare. Orice popor are un anumit temperament dominant legat de un fel de zestre genetică colectivă.

Don A. Cojazzi, un cunoscut autor italian din deceniile trecute, scria că temperamentul unui popor se cunoaște cel mai ușor la birt, în fața unei halbe cu bere. Intrând în local, un consumator însetat comandă o halbă cu bere. Când chelnerul i-o aduce, cel care a comandat-o constată că înăuntru se zbate o muscă mare. Consumatorul e un englez. Flegmatic, pune halba pe masă, face semn chelnerului și spune calm: "Vă rog o altă halbă cu bere proaspătă și fără corpuri străine". Bea, plătește și pleacă liniștit fără să dea semne de nemulțumire. Nemulțumit e chelnerul care nu a mai primit bacșiș.

Consumatorul e un francez. Vede musca și se schimbă la față. Furios, trântește halba de masă, începe să urle. Pleacă, izbește ușa înjurând birtul, berea și muștele. Vine la rând italianul. Vede musca, zâmbește, o alungă, proiectând-o afară cu un bobârnac și glumește cu chelnerul: "Ți-am cerut de băut și mi-ai adus și de mâncare". Dă halba peste cap și pleacă mulțumit, uitând să plătească. E rândul neamțului. Vede musca, ține halba în dreptul nasului, își încruntă fruntea, închide ochii, dă capul puțin pe spate și, cu un efort eroic, înghite fără să se oprească berea cu muscă cu tot.

Consumatorul e danez. Îl amuză vietatea care se zbate în spumă. Scoate ochelarii din buzunar și o privește îndelung, captivat de spectacolul nemaipomenit, până când chelnerul îl observă, îi aduce o altă halbă cerând mii de scuze. În sfârșit, vine un eschimos. Nu mai văzuse muște. Crede că are în față o delicatesă, specialitatea casei. Mănâncă musca și aruncă berea.

Psihologii moderni, precum Spranger, Kretschmer, Jung, Kündel, fac diferite clasificări ale temperamentelor bazate pe criterii științifice, complicate. Dar singura clasificare care rezistă după 25 de veacuri e cea empirică, bazată pe observație, pe care a făcut-o Hipocrate. Hipocrate împarte oamenii în patru categorii temperamentale:

- impulsivul, optimistul care pornește imediat la acțiune cu înflăcărare și entuziasm. Se apucă de toate și nu face nimic fiindcă la el acționează sentimentul, fantezia, nu judecata;

- flegmaticul, opusul impulsivului. Apatic, insensibil, nu-l interesează nimic. Are un singur instinct: cel al conservării;

- colericul, irascibilul, gata în orice moment să facă aprindere de nervi;

- melancolicul, pesimistul, contrariul colericului. Fiindcă vede numai jumătatea goală a sticlei, e veșnic deprimat.

Cum fiecare temperament are partea sa slabă, negativă, fiecare om trebuie să lupte cu el însuși, să-și țină sub control tendințele temperamentale și să realizeze virtutea contrară, în cazul nostru, virtutea blândeții. E o luptă grea, eroică, dar cu ajutorul lui Dumnezeu victoria e posibilă. Cunoaștem în jurul nostru oameni cu un temperament irascibil, dar de o stăpânire de sine și o blândețe uimitoare: nu-și pierd niciodată controlul.

Câte exemple de sfinți s-ar putea aduce! Atât de coleric era ca temperament sfântul Ioan Eudes, încât îi clocotea sângele în vene numai cât vedea un eretic. Dar nici o dată nu i-a insultat cu vreo vorbă sau cu vreun gest dictat de nervozitate pe eretici.

Cu un temperament irascibil s-a născut, a trăit și a murit sfântul Clement M. Hofbauer. Dar lupta cu el însuși dusă până la eroism pentru a se stăpâni l-a făcut să figureze în calendarul sfinților. Odată, cerșind la Varșovia bani pentru construcția unui orfelinat, a intrat într-un birt, s-a apropiat de masa unde trei bărbați jucau cărți și a cerut o mică pomană. Unul dintre bărbați l-a înjurat și l-a scuipat în față. Sfântul și-a scos batista din buzunar cu tot calmul (cât l-a costat calmul acela!) și-a șters fața și a zis: "Asta a fost pentru mine. Acum vă rog să dați ceva și pentru orfanii mei". Uluit, cel care îl scuipase, scoate portmoneul din buzunar și îi dă toți banii pe care îi avea.

De un temperament nervos, irascibil, ieșit din comun era și sfântul Francisc de Sales. Mânca jăratic în tinerețe. Printr-o luptă eroică cu el însuși a ajuns atât de blând încât cei care îl vedeau ziceau: "Dacă Francisc e atât de blând și de bun, cât de bun trebuie să fie Dumnezeu!" Cu blândețea sa a adus înapoi în sânul Bisericii, numai în câțiva ani, cca. 70.000 de eretici calviniști.

Într-o zi, un principe din Geneva care îl ura, a venit sub geamul lui cu o haită de câini de vânătoare ca să-l latre și cu slugile pe care le avea ca să-l huiduiască. Individul a urcat apoi în camera episcopului înjurându-l și insultându-l în fel și chip. Sfântul n-a scos o vorbă. Crezând că îl disprețuiește, individul a început să turbeze de-a binelea. Un puhoi de vorbe insultătoare. Văzând că episcopul nu schițează un gest ca reacție, nu scoate un cuvânt, dezarmat, huliganul pleacă.

- Cum l-ai putut suporta fără să scoți un cuvânt?", l-au întrebat apoi prietenii.

Răspunsul sfântului Francisc de Sales:

- Am făcut o înțelegere cu limba mea. Am convenit ca limba mea să nu scoată nici un cuvânt atâta timp cât inima îmi este agitată. De altfel, cum aș fi putut să-i potolesc mânia mai bine decât prin tăcere?

Metodele practice la care putem recurge pentru a ne stăpâni nervozitatea sunt multe. Filozoful Atenodor, pentru a-l lecui pe împăratul August de mânie, îl sfătuia să spună în minte cele 24 de litere ale alfabetului grec înainte de a deschide gura atunci când era cuprins de nervozitate. Un "Tatăl nostru" sau un "Bucură-te, Marie", ar fi și mai de folos decât literele alfabetului grec.

Sfântul Vincențiu Ferreri, mai ales femeilor care spuneau că nu-și pot stăpâni nervii și nici limba din cauza bărbaților găsiți totdeauna vinovați, le dădea apă făcătoare de minuni de la fântâna mănăstirii: le recomanda, când le supărau bărbații și deveneau furioase, să ia apă făcătoare de minuni în gură și să o țină până se calmează, până le trec nervii.

Cu toții putem să spunem cuvintele sfântului Augustin, privind la sfinții care, deși cu un temperament irascibil, prin lupta cu ei înșiși au reușit să se domine total: "Dacă aceia și acelea au putut, eu de ce nu aș putea?"
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire