pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNIA

3. Mânia păcătoasă

După ce am tratat despre primul tip de mânie: mânia dreaptă, mânia sfântă, mânia ca virtute, trecem la al doilea tip de mânie: mânia păcătoasă, nedreaptă, mânia viciu, mânia soră cu nebunia.

Avem destule exemple de mânie de acest tip în Sfânta Scriptură. De pildă, mânia care l-a orbit, i-a luat mințile lui Cain și l-a împins la crimă: "Și Domnul i-a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața?»" (Gen 4,6). Sau accesele de mânie care îi luau mințile lui Saul. În aceste momente de mânie încerca să-l omoare nu numai pe David, considerat rival, dar pe însuși fiul său, Ionatan, din cauza prieteniei acestuia cu David. "Atunci Saul s-a aprins de mânie împotriva lui Ionatan (...) Și Saul și-a îndreptat sulița spre el, ca să-l lovească" (1Sam 20,30.35).

Literatura sapiențială, în special Cartea Proverbelor, a reflectat mult asupra mâniei sub aspectul ei de viciu și e plină de învățăminte: "Cine este iute la mânie face prostii (...) Nu te împrieteni cu omul mânios și nu te însoți cu omul iute la mânie, ca nu cumva să te deprinzi cu cărările lui și să-ți ajungă o cursă pentru suflet" (Prov 14,17; 22,24).

În Noul Testament, mânia, de regulă, este considerată viciu și, ca atare, trebuie izgonită din viața creștinilor. Cristos e radical în această privință: mânia e păcat grav ca și crima:

Ați auzit că s-a zis celor din vechime: "Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății". Dar eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății. Și oricine [la mânie] va zice fratelui său: "Prostule!", va cădea sub pedeapsa Sinedriului. Și oricine îi va zice: "Nebunule!", va cădea sub pedeapsa focului gheenei (Mt 5,21-22).

Apostolul Paul le interzice să se roage celor care au inima stăpânită de mânie. "Vreau ca bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie" (1Tim 2,8).

În cele trei liste cu vicii pe care ni le dă Apostolul (2Cor 12,20; Ef 4,31; Col 3,8) în toate figurează și mânia. În ultima listă figurează pe primul loc: "Acum lăsați-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de dușmănie, de răutate, de bârfă, de vorbele rușinoase care v-ar putea ieși din gură".

Cartea Proverbelor ne sfătuiește să-i ocolim pe cei mânioși. La ce distanță să stăm de ei? Depinde. Nu toți mânioșii prezintă același grad de periculozitate.

Filozoful Aristotel și, după Aristotel, sfântul Toma de Aquino găsește trei categorii de mânioși. Prima categorie e cea a mânioșilor superficiali, a supărăcioșilor care se mânie imediat, din te miri ce. Sunt ca focul de paie care imediat se aprinde și imediat se stinge sau ca un balon care se dezumflă imediat după ce s-a umflat. Le sare țandăra pe loc. După felul cum amenință, cum se agită, cum strigă, ai crede că sunt gata să-i sfâșie pe toți din jur, dar e numai gura de ei. Sunt ca niște copii care se ceartă toată ziua, dar a doua zi sunt din nou împreună la joacă. Ei, inconștient, urmează îndemnul apostolului Paul: soarele nu apune niciodată peste mânia lor. Nu sunt periculoși și, în general, sunt chiar simpatici. Motiv de distracție pentru cei din jur care îi provoacă, îi zgândăresc, știind că se enervează ușor și le trece și mai ușor.

A doua categorie este a mânioșilor profunzi, asupra cărora Aristotel și sfântul Toma de Aquino ne pun în gardă: sunt capabili de surprize când nu te aștepți. Sunt periculoși. Nu-și strigă mânia ca cei din prima categorie. Ci o țin ascunsă, o mocnesc în inima lor. Scot din ea o plăcere perversă. E ca un drog sau, mai exact, ca o otravă plăcută care le provoacă mari daune pentru suflet și chiar pentru sănătatea lor fizică. Au o față, în general, desfigurată, palidă sau vânătă; mânia pe care o rumegă în inimă e ca un șarpe ce le suge parcă sângele din obraji. Coc răzbunarea, așteaptă momentul prielnic, nu uită, așteaptă ani și ani de zile, uneori o viață întreagă și, când le vine bine, lovesc.

În sfârșit, a treia categorie: sunt mânioșii dezlănțuiți sau turbați. Sunt cei mai răi și cei mai periculoși. Aceștia mănâncă jăratic, nu iartă, nu cruță, se răzbună fără milă pentru orice rău care li se face, adevărat sau imaginar. În general, sunt orgolioși, paranoici, megalomani, tirani, și la mânie fac scene de isterie: trântesc, izbesc, sfărâmă, distrug, dau în cap.

Găsim destule exemple de asemenea paranoici cuprinși la tot pasul de accese de furie isterică: un Hitler, un Ceaușescu. E viciul celor ce se cred eroi. Nu e întâmplător faptul că Iliada, cel mai frumos poem al tuturor timpurilor, începe cu aceste versuri: "Cântă-mi, zeiță, mânia funestă a neînduplecatului Ahile care a adus aheilor nesfârșite suferințe".

Mânia orbește mintea, întunecă judecata. Iată pentru ce poetul Dante Alighieri în călătoria sa imaginară pe celălalt tărâm îi găsește pe mânioși în locul de ispășire rătăcind în întuneric, fum și beznă ca în infern.

Nici în infernul cel cu bezne grele
Sub cerul mohorât pe care-l are,
Pustiu în veci de soare și de stele,

Pe când umblam prin el, atât de mare,
Și aspră beznă nu am întâlnit,
Ca acel fum năbușitor și tare
Ce-atât de-n grabă-n ochi mi-a năvălit...
       (Purgatoriul, XIV, 1-7)

Mânioșii, suflete agitate, bântuite de furtună interioară, în timp ce rătăcesc în întuneric, își înalță glasurile tânguitoare și imploră pace și iertare cu cuvintele de la Liturghie: "Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem". La ieșirea din fum și întuneric, poetul vede faptele pentru care mânioșii au ajuns în acest loc de ispășire. Vede, de pildă, o femeie care din răzbunare îi dă bărbatului să mănânce friptură din carnea propriului lor copil; vede o mamă, o regină, care s-a sinucis pentru că fiica ei a fost dată în căsătorie ucigașului logodnicului acesteia.

Îmi apăru plângând, și-n gura mare
Strigând, o fată: "Mamă și regină,
De ce te-a dus mânia la pierzare?

Pe fiica ta, Lavinia, virgină
Vrând celui drag s-o dai, acum, o, mamă,
Pe leșul tău, nu pe al lui suspină".
       (Purgatoriul, XIV, 34-39)

Fără a ajunge la aceste situații limită, dacă ne facem seara examenul de conștiință, constatăm că nu o dată, ci de mai multe ori în decursul zilei, ne-am lăsat cuprinși de sentimente de mânie, ne-am pierdut controlul nervilor, am acționat și am vorbit sub imperiul nervozității. Dar lucru mai grav decât toate acestea e altul. E faptul că ne justificăm. Găsim motivul mâniei întotdeauna în afara noastră, în jurul nostru. E mediul în care trăim, zicem noi. De vină sunt oamenii cu care venim în contact și care ne enervează cu felul lor de a se comporta, de a vorbi, de a trata problemele. Când de fapt, chiar dacă ocaziile sunt în afara noastră, cauza mâniei, a nervozității e întotdeauna înăuntrul nostru.

Citim în literatura monastică despre un călugăr care ajunsese cu nervii la pământ. Viața lui în mănăstire devenise atât de grea din cauza confraților săi care erau absolut insuportabili, încât s-a hotărât să se facă pustnic, să trăiască de unul singur. Într-o bună zi, ia câteva lucruri, printre care și o oală de lut pentru apă, lasă mănăstirea și se afundă în pustiu. Ajuns la un izvor, dă să scoată apă cu urciorul. Dar scapă urciorul în apă. Îl scapă și a doua oară, îl scapă și a treia oară. Atunci, cuprins de mânie, izbește urciorul de pământ și îl face țăndări. În acel moment și-a dat seama că nu confrații erau cauza furiilor sale. Cauza era în el însuși și o ducea cu el în pustiu. Se întoarce acasă hotărât să lupte cu el însuși, să-și stăpânească patima care îl domina.

Această patimă nestăpânită face din orice om o ființă dezagreabilă, insuportabilă, de care toată lumea fuge, stă departe. Dar mai ales, mânia face o impresie extrem de proastă la un ucenic al lui Isus care îl personifică, îl face prezent pe Cristos cel blând și smerit cu inima.

Regele Friedrich Wilhem al IV-lea al Prusiei era un om evlavios, dar foarte irascibil. Odată, pe când făcea o criză de furie, intră în cameră regina și începe să caute ceva de zor din colț în colț.
- Ce cauți?, o întreabă.
- Îl caut pe rege. Unde o fi regele?

"Sacerdos, alter Christus". Pe un preot nervos, nestăpânit, isteric, care face scene de mânie - evident nu e vorba de mânia sfântă care uneori e obligatorie - cei care îl văd sunt îndreptățiți să-l întrebe: "Unde e preotul? Unde e alter Christus? Unde e Cristos cel blând și smerit cu inima?" Scrie apostolul Iacob: "Știți bine lucrul acesta, prea iubiții mei frați! Orice om să fie grabnic la ascultare dar lent la vorbire și zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu (Iac 1,19-20).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire