pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNIA

2. Mânia sfântă

În Sfânta Scriptură, nu numai Dumnezeu se lasă cuprins uneori de o mânie sfântă, dar găsim și oameni cuprinși de aceeași mânie sfântă. Mânia, dacă e sfântă, nu este viciu. Această mânie este meritorie și chiar obligatorie atunci când este în joc, în primul rând, cauza lui Dumnezeu. De pildă, Moise este cuprins de mânie împotriva acelor israeliți lacomi care își făceau rezervă de mană pentru a doua zi (cf. Ex 16,20). De asemenea, coborând de pe Sinai, când a văzut vițelul de aur și poporul dansând în jurul lui, "Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână și le-a sfărâmat de piciorul muntelui" (Ex 32,19).

"Eu sunt așa de plin de mânia Domnului, că n-o pot opri" (Ier 6,11), declară profetul Ieremia văzând cât de refractari sunt ascultătorii săi și cât de netăiate împrejur le sunt urechile la cuvântul Domnului.

Faptul că amândoi, și Moise și profetul Ieremia, erau bâlbâiți, arată cât de puternic era focul mâniei lui Dumnezeu care îi cuprindea, astfel încât nu mai erau capabili să-și articuleze cuvintele.

Dar pe lângă cauza lui Dumnezeu care provoacă mânia sfântă, mai este și cauza aproapelui. La vederea nedreptății care i se face semenului, indignarea, mânia este, de asemenea, meritorie și chiar obligatorie. Astfel, frații lui Iacob au reacționat cu legitimă mânie luând apărarea Dinei, sora lor, necinstită de Sihem: "Când s-au întors fiii lui Iacob de la pășune și au auzit lucrul acesta s-au supărat și s-au mâniat foarte tare pentru că Sihem săvârșise o mișelie în Israel" (Gen 34,7).

Cunoscută este mânia sfântă ce l-a cuprins pe regele David când profetul Natan i-a vorbit despre omul acela sărac care nu avea nimic la viața lui decât o mielușea pe care o hrănea și o creștea împreună cu copiii lui și mânca din aceeași bucată de pâine cu el, bea din același pahar cu el, dormea la sânul lui și o privea ca pe copilul lui. Și când a auzit cum bogatul din cetate care avea turme de oi și cirezi de vite i-a luat săracului oița ca să-l ospăteze pe musafirul care îi venise în vizită, "David s-a aprins foarte tare de mânie împotriva acelui om și i-a zis lui Natan: «Viu este Domnul că omul care a făcut lucru acesta este vrednic de moarte. Și să dea înapoi patru miei pentru că a săvârșit fapta aceasta și n-a avut milă»" (2Sam 12,5-6).

Putem spune că sfinții care practică în mod eroic smerenia și blândețea sunt cei care practică în mod eroic virtutea mâniei sfinte atunci când sunt încălcate drepturile lui Dumnezeu și ale oamenilor, bine știind că indolența, nepăsarea, lașitatea în fața răului nu trebuie confundate cu blândețea.

Unul dintre aceștia este Padre Pio, omul care a purtat rănile lui Cristos timp de 50 de ani în trupul său și care a fost recent canonizat. Padre Pio era pe drept cuvânt numit "furiosul Domnului" și la nevoie știa să folosească frânghiuța în chip de bici, precum Isus la izgonirea negustorilor din templu. Dar ieșirile sale dese de mânie sfântă nu au împiedicat să vină la el milioane de devoți și admiratori, cât timp era în viață, și la mormântul lui, la San Giovanni Rotondo, după moarte. În fața puhoiului de păcate, Padre Pio nu stătea pe gânduri să-i izgonească de la confesional pe cei care se apropiau fără să-și fi făcut o serioasă și sinceră examinare a conștiinței. Nu se uita la fața omului. Îi trata la fel pe săraci și pe bogați, pe intelectuali și pe ignoranți. La toți le arunca cu mânie în față păcatele pentru a-i trezi la realitate. O tânără femeie s-a trezit izgonită cu cuvintele: "Stricato! Să te întorci la mine când o s-o termini cu destrăbălarea ta!"

Printre expresiile rostite de Padre Pio în ieșirile sale de sfântă mânie, la confesional, după mărturia penitenților salvați de el, care au ajuns cei mai mari admiratori ai lui, sunt acestea: "Nenorocitule, ți-ai vândut sufletul Satanei! Nenorocitule, te duci în iad! Nenorocito, du-te și îmbracă-te cuviincios! Nenorocitule, du-te și pregătește-te ca să primești iertarea lui Dumnezeu! Nu vezi cât ești de negru? Schimbă-ți viața!".

Într-o zi vine la spovadă un bărbat care avea relații cu o altă femeie și începe să-i vorbească despre o "criză sufletească" prin care trece. Padre Pio care citea în conștiințele oamenilor, sare ars în picioare și strigă la el: "Ce criză sufletească? Ești o spurcăciune și Dumnezeu e mâniat pe tine. Pleacă de aici!"

Ieșirile lui porneau dintr-o profundă suferință pe care i-o provoca păcatul ca lovitură dată lui Dumnezeu și semenilor. Necruțătoare erau cuvintele adresate celor care lezau caritatea fraternă, de pildă, prin vorbirea de rău.

Preotul Alessandro Lingua, penitent al lui Padre Pio, îl descrie astfel: "În timp ce te acuzi de păcate, ai impresia că Padre Pio îndură o nouă pătimire, vizibil chinuit în fața fiecărui păcat: stă cu gura deschisă... sufletul se zvârcolește în el. Apoi devine calm, senin".

Păcatul, scrie cardinalul Giacomo Lercaro care l-a cunoscut foarte bine, apăsa asupra lui; păcatul pe care el îl asculta, îl constata, îl condamna, pentru a implora îndurarea lui Dumnezeu; păcatul, pe care el îl ierta în numele lui Dumnezeu, era o rană pentru sufletul lui. O suferință interioară care uneori devenea atât de profundă încât nu putea să o mai suporte și se transforma și în suferință exterioară. El își unea propria suferință cu suferința lui Cristos pentru ca să fie iertate păcatele fraților.

Uneori, în timp ce asculta păcatele penitenților, Padre Pio era văzut plângând.

De reținut că toți penitenții izgoniți de la confesional cu cuvinte dure de Padre Pio în ieșirile sale de sfântă mânie s-au reîntors și s-au convertit cu adevărat.

Orice om, orice creștin, trebuie să cultive cu grijă această sfântă mânie, capacitatea de a te indigna, de a te revolta, de a lua poziție cu energie și curaj când păcatul lezează drepturile lui Dumnezeu și ale semenilor. Dar mai ales, trebuie să fie capabili de această sfântă mânie slujitorii altarelor care trebuie să continue pe pământ misiunea lui Cristos, iar misiunea lui Cristos a fost războiul împotriva păcatului. Or, pentru aceasta trebuie să ai tu mai întâi conștiința și simțul păcatului. Dacă ai pierdut, ți s-a tocit simțul păcatului, evident că rămâi impasibil, indiferent în fața acestei tragice realități.

În timpurile noastre simțul păcatului s-a tocit aproape complet datorită mass-mediei. Ziarele, radioul, televiziunea scriu și transmit toate mizeriile: crime, violuri, perversități sexuale, jafuri, violențe, părinți care își ucid copiii, copii care își ucid părinții, femei care își ucid bărbații, bărbați care își ucid femeile, frați care se ucid cu toporul sau își bagă furca unul în altul. Toate acestea nu mai provoacă nici o reacție, nici o indignare, dimpotrivă, au devenit marfă de consum pentru mase, hrănesc foamea de senzațional și provoacă fiorii unei plăceri perverse.

Dar poate fi ceva mai rău decât indiferența și impasibilitatea în fața răului: e mânia sfântă simulată, mască ipocrită, încercare diversionistă de a abate atenția, atribuind cu mânie altora păcatele de care ești tu vinovat. Cele mai teribile scene de furie le fac bărbații infideli care își bănuiesc și își acuză de infidelitate femeile și invers. Cele mai focoase și mai necruțătoare predici împotriva bețivilor le-am auzit de pe buzele unor preoți alcoolici care, probabil, ca să aibă inspirație și curaj spre a vorbi împotriva beției, au tras puțin la măsea înainte. Atunci îmi veneau în minte cuvintele profetului Natan spuse lui David cel cuprins de mânie împotriva bogatului care i-a luat oița săracului: "Acel om ești tu".

Și încă o formă de ipocrizie: a te lăsa împins de instinctul orb, necontrolat al răzbunării sub pretextul înfăptuirii dreptății. Poate fi dat ca exemplu în această privință cazul regelui Petru I al Portugaliei, rămas în istorie cu supranumele de Justițiarul, înfăptuitorul dreptății. Era un catolic cu o credință de granit. Dacă mergeți vreodată în pelerinaj la Fatima, nu pierdeți ocazia să vizitați la mănăstirea de la Alcobaça, necropola regilor portughezi care își aveau palatul la Coimbra. Nu e foarte departe de Fatima. Veți vedea acolo puse față în față două morminte impresionante de marmură făcute de cei mai mari artiști ai timpului. Sarcofagul lui Petru I e sprijinit pe șase lei de marmură. În față, sarcofagul reginei Ines sprijinit pe grumazul a opt sau zece bărbați - nu mai rețin câți sunt - tot din marmură.

Pe când Petru era numai moștenitorul tronului, un grup de complotiști au ucis-o pe soția sa, Ines. Ajuns rege, a făcut dreptate: sub ochii lui a pus călăii să le scoată vinovaților cu cuțitul inima din piept și să o arunce, pe când încă se mai zbătea, la câini. Apoi a dezgropat cadavrul soției, l-a îmbrăcat în veșminte splendide, i-a pus coroană pe cap, l-a așezat pe tron și o zi întreagă supușii au venit să-i prezinte omagiile. Noaptea, un convoi uriaș, la lumina torțelor, s-a îndreptat spre Alcobaça. În fruntea convoiului mergea carul regal cu regele, având alături regina-schelet, înveșmântată în mantie de aur. În bărbații de marmură care susțin sarcofagul reginei pot fi descoperite chipurile ucigașilor ei.

Fără a ajunge la asemenea acte de cruzime, avem ocazia la tot pasul să dăm curs instinctului răzbunării sub pretextul înfăptuirii dreptății. Mânie falsă, ipocrită, care nu poate decât să atragă asupra noastră mânia dreaptă a lui Dumnezeu.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire