pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNIA

1. Mânia lui Dumnezeu

Al patrulea din cele șapte vicii capitale, mânia, e viciul sufletelor agitate, incapabile să-și țină nervii în frâu. Această patimă întunecă judecata; creierul nu mai lucrează, și atunci omul acționează orbește, irațional, se descătușează bestia din el. E o stare de nebunie trecătoare care face din om, cum se exprimă sfântul Vasile cel Mare, o fiară sălbatică, un câine turbat, un șarpe care mușcă și ucide.

Pictorul Hieronymus Bosch, în tabloul în care reprezintă cele șapte vicii capitale despre care am mai amintit, așează mânia pe primul loc. O reprezintă sub chipul a doi indivizi beți, înarmați cu câte un cuțit, care se ceartă pentru o femeie. Într-adevăr, cine se lasă pradă mâniei e în stare să comită orice, inclusiv crima. E cunoscut în istorie pentru accesele sale de mânie țarul Rusiei, Ivan cel Groaznic, cel care, odată, la mânie, și-a bătut propriul copil până ce l-a omorât.

Știind că, orbit de mânie, omul e în stare să facă orice, apostolul Paul scrie: "Mâniați-vă, dar să nu păcătuiți. Soarele să nu apună peste mânia voastră și să nu dați prilej diavolului" (Ef 4,26-27).

Pentru primii creștini cărora le scria Apostolul aceste cuvinte erau foarte clare. Pentru noi au nevoie de explicații. Cuvintele "Mâniați-vă, dar să nu păcătuiți" ar trebui traduse așa: mâniați-vă, căci uneori mânia e legitimă, e chiar obligatorie, e mânie sfântă, dar nu păcătuiți pierzându-vă controlul, întunecându-vă judecata, ieșindu-vă din minți, expunându-vă să comiteți, în această stare de excitare, tot felul de păcate, inclusiv crima. Iar "soarele să nu apună peste mânia voastră", adică mânia, când e legitimă, rare cazuri, trebuie să fie de scurtă durată. În mod normal și obișnuit trebuie să fiți blânzi și smeriți cu inima, să nu mocniți în voi sentimente de ură și de răzbunare. De ce? Ca să nu faceți în voi loc Diavolului.

Destinatarii sfântului Paul cunoșteau ceea ce învățau, pe bună dreptate, la vremea aceea esenienii de la Qumran, anume, că Diavolul își face locuință în trupul celor care se lasă pradă propriilor patimi.

Mânia nu e întotdeauna viciu. Mânia e justificată și chiar obligatorie atunci când e îndreptată împotriva păcatului și combate forțele răului. În acest caz ea nu pornește din ură și răzbunare, ci din iubire; e una din manifestările iubirii. Fiindcă Dumnezeu nu poate fi impasibil și indiferent în fața răului și fiindcă iubirea îl obligă să-și ducă la îndeplinire cu toată seriozitatea planul său de mântuire, mânia lui se dezlănțuie cu forță împotriva răului, fără ca ea să se transforme în patimă oarbă și necontrolată.

Tema mâniei lui Dumnezeu străbate întreaga Scriptură, de la prima pagină a Genezei, în care mânia lui Dumnezeu se abate asupra primilor noștri părinți căzuți în păcat, și până la ultima pagină a Apocalipsului, unde sunt descrise timpurile escatologice în care cei șapte îngeri vor vărsa pe pământ cele șapte cupe pline cu mânia lui Dumnezeu (cf. Ap 15,7; 16,1).

Mânia lui Dumnezeu se abate asupra poporului evreu ori de câte ori acesta devine infidel și neascultător, mai ales atunci când cade în idolatrie. Dintre profeți, în special Ieremia și Ezechiel apar ca profeți ai mâniei lui Dumnezeu.

De aceea, așa vorbește Domnul Dumnezeu: "Iată, mânia și urgia lui Dumnezeu se vor vărsa peste locul acesta, peste oameni și dobitoace, peste copacii de pe câmp și peste roadele pământului, și va arde și nu se va stinge" (Ier 7,20). "Îmi voi potoli astfel mânia, îmi voi domoli astfel urgia cu ei și mă voi răzbuna ca să știe că eu, Domnul, am vorbit în mânia mea, vărsându-mi urgia peste ei" (Ez 5,13).

Mânia lui Dumnezeu se dezlănțuie și împotriva popoarelor păgâne din cauza orgoliului lor nemăsurat. Isaia prevestește ce i se va întâmpla Babilonului: "Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu și va nimici pe toți păcătoșii de pe el" (Is 13,9).

Dar mai teribilă ca oricând, mânia lui Dumnezeu se va dezlănțui la sfârșitul timpurilor, așa cum o descrie profetul Sofonia în perspectivă escatologică: "Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz și de groază, o zi de pustiire și de nimicire... Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i salveze în ziua mâniei Domnului" (Sof 1,15.18).

În Noul Testament, întrucât Isus a venit în lume ca să răscumpere lumea de păcat, accentul se pune pe iertarea și mila lui Dumnezeu, fără însă ca mânia lui Dumnezeu să fie eliminată atunci când mila și iertarea sunt refuzate. Ne amintim de necruțătoarele cuvinte ale lui Ioan Botezătorul: "Văzând pe mulți dintre farisei și saducei venind să primească botezul, le-a zis: «Pui de vipere, cine v-a învățat să fugiți de mânia ce va să vină?»" (Mt 3,7).

Evangheliștii menționează că Isus își rotea uneori cu mânie privirea asupra interlocutorilor săi, iar negustorii au putut experimenta pe pielea lor mânia lui Isus cel blând și smerit cu inima, atunci când Isus i-a izgonit din templu, lovindu-i cu biciul și răsturnându-le tarabele.

În parabolele sale, Mântuitorul ne vorbește despre mânia lui Dumnezeu care îi va lovi la judecata de pe urmă, de pildă, pe cei ce refuză să ierte, în parabola celor doi datornici: "Stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna călăilor, până ce va plăti toată datoria. Tot așa vă va face și Tatăl meu ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său" (Mt 18,34-35). Sau pe cei care refuză împărăția lui Dumnezeu în parabola invitaților la nunta fiului de împărat: "Când a auzit împăratul, s-a mâniat, a trimis oștile sale, i-a nimic pe ucigașii aceia și le-a ars cetatea" (Mt 22,7).

Apostolul Paul vorbește în scrisorile sale în repetate rânduri despre mânia lui Dumnezeu. Le scrie, de pildă, romanilor:

Dar tu, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îți aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Și anume, va da viață veșnică celor care, prin stăruința în bine, caută slava, cinstea și nemurirea, și va da mânie și urgie celor care, din spirit de gâlceavă, se împotrivesc adevărului și ascultă de nelegiuire (Rom 2,5-8).

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care sufocă adevărul în nelegiuirea lor (Rom 1,18).

Evanghelistul Ioan, de asemenea, ne spune că cine refuză credința în Cristos e fiu al mâniei: "Cine crede în Fiul are viața veșnică. Dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el" (In 3,36).

Este limpede că nu există o ruptură sau un conflict între revelația Vechiului Testament și revelația Noului Testament în sensul că în Vechiul Testament am găsi revelația mâniei lui Dumnezeu, iar în Noul Testament revelația iubirii lui Dumnezeu. A nu mai crede, a nu mai vorbi, a nu mai ține cont de mânia lui Dumnezeu, nu e numai o gravă mutilare a Sfintei Scripturi, ci este o gravă mutilare și o desfigurare a chipului lui Dumnezeu.

Scriitorul Gabriel Vahanian, în cartea sa, Moartea lui Dumnezeu, consideră că cei care mutilează chipul lui Dumnezeu considerându-l pe Dumnezeu incapabil de a se mânia, sunt mai vinovați decât cei care vorbesc despre moartea lui Dumnezeu, căci e de preferat un Dumnezeu care nu există unui Dumnezeu mutilat și desfigurat. Autorul pornește de la afirmația făcută de o învățătoare care, la lecția de catehism, le-a spus copiilor, vorbindu-le despre bunătatea lui Dumnezeu: "Dumnezeu este o păpușă vie".

Afirmația, spune autorul, e mai îngrozitoare decât sentința lui Nietzsche, care l-a condamnat pe Dumnezeu la moarte. Există o tendință care crește din ce în ce mai mult, tipică în special literaturii religioase populare, dar care nu lipsește nici dintr-o anumită literatură religioasă cultă: tendința de a accentua iubirea lui Dumnezeu până acolo că este exclusă ideea, nu mai puțin biblică, a mâniei lui Dumnezeu. Cum ar putea să se mânie o păpușă vie? Nu, noi nu am devenit mai rafinați în limbajul și în sentimentele noastre religioase. L-am îmblânzit pe Dumnezeu până acolo... că el se dizolvă într-un tragicomic atavism mitologic sau s-a împuținat atât de mult încât e de nerecunoscut.

Despre mânia lui Dumnezeu suntem nevoiți să vorbim în limbaj omenesc, dar ar fi greșit să ni-l imaginăm pe Dumnezeu mânios cum sunt oamenii mânioși: cu ochii scoși din orbite, făcând spume la gură.

Spuneam la început că este o mânie dreaptă și alta nedreaptă; o mânie ținută sub controlul minții și alta scăpată de sub control; o mânie păcătoasă, născută din ură și o mânie sfântă, născută din iubire. Mânia lui Dumnezeu e întotdeauna sfântă și dreaptă. Ne explică sfântul Augustin:

Dumnezeu urăște și în același timp iubește. El urăște ce este al tău și iubește ce este al său. El urăște ce ai făcut tu [păcatul] și iubește ce a făcut el [chipul său din tine]... Nici o pedeapsă, ce grea pedeapsă! Dacă trăiești o viață rea și Dumnezeu nu-ți mai face nimic, e semn că mânia lui atârnă greu asupra ta.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire