pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior INVIDIA

2. Cetatea pământească sau împărăția invidiei

"Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor și l-a făcut după chipul ființei sale. Dar prin invidia Diavolului moartea a intrat în lume și cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască" (Înț 2,24).

Prima crimă din istoria lumii a fost provocată de invidie. Dar n-a fost o crimă oarecare, ci o crimă între frați. Fratele și-a ucis fratele. Cain s-a lăsat stăpânit de duhul cel rău, care este duhul urii și al invidiei, și l-a ucis pe fratele său, Abel. Scrie apostolul Ioan:

Vestea pe care ați auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alții, nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău și l-a ucis pe fratele său. Și pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau bune (1In 3,11-12).

Cartea Genezei notează despre Cain că, după ce nevasta sa i l-a născut pe Enoh, Cain a început să zidească o cetate și a pus acestei cetăți numele fiului său Enoh (cf. Gen 4,17).

Pornind de la această relatare a Genezei, sfântul Augustin își expune geniala sa învățătură cu privire la cele două cetăți în opera De civitate Dei. Sfântul Augustin împarte omenirea în două tabere opuse: una formată din cei care trăiesc după om, cealaltă din cei care trăiesc după Dumnezeu. Și adaugă:

În sens mistic noi le mai numim și două cetăți, adică două societăți omenești, dintre care una e hărăzită să domnească în veci cu Dumnezeu, cealaltă să îndure chinul veșnic cu Diavolul. În fruntea "cetății lui Dumnezeu" este Abel care, pentru aceasta este numit "străin" pe pământ. În fruntea "cetății oamenilor" se află Cain căci, după cum stă scris, Cain a zidit o cetate; Abel, în schimb, nu a zidit nici o cetate. Căci cetatea sfinților este în cer, deși ea naște cetățeni pe pământ, unde este prezentă în mod trecător până când va sosi timpul împărăției sale, când îi va aduna pe cei care vor învia în trupurile lor și li se va da împărăția promisă, unde vor domni veșnic împreună cu principele lor, Regele veacurilor.

Spune mai departe sfântul Augustin: Cain este cel care inspiră comportamentele celor care alcătuiesc "cetatea oamenilor". El este cel care îi împiedică să-l iubească pe aproapele. Și care este motivul pentru care acționează în felul acesta? Invidia. Scrie sfântul Augustin: "Întemeietorul cetății pământești a fost un ucigaș de frate; căci, cotropit de invidie, l-a ucis pe propriul său frate, pe Abel, cetățean al cetății veșnice și străin pe acest pământ".

În continuare, sfântul Augustin ne prezintă o listă lungă de patruzeci și cinci de păcate și nelegiuiri, care provin, ca dintr-o rădăcină otrăvită, din invidie. După cum Cain cel invidios nu-l putea suporta pe Abel cel nevinovat, locuitorii invidioși ai cetății pământești nu-i pot suporta pe locuitorii cetății lui Dumnezeu. Câte ravagii a făcut și continuă să facă invidia!

Ea, invidia, scrie sfântul Augustin, l-a aruncat din cer pe îngerul invidios pe Dumnezeu, care voia să fie ca Dumnezeu; ea l-a izgonit pe om din paradis, l-a ucis pe Abel, i-a înarmat pe frați împotriva lui Iosif, l-a aruncat pe Daniel în groapa cu lei, l-a răstignit pe cruce pe [Cristos] capul nostru, l-a urcat pe Iuda pe spânzurătoare. Fraților mei, predicați de pe acoperișuri că invidia este acea fiară, nespus de rea, care înăbușă credința, care distruge armonia, spulberă dreptatea și naște toate relele. Ea a făcut să se prăbușească zidurile Ierusalimului, ea a depopulat Roma, ea a distrus Cartagina, ea a pustiit Troia.

Având în vedere nenorocirile și ravagiile pe care le produce în lume invidia, nu numai sfântul Augustin, dar și ceilalți sfinți părinți ai Bisericii au cuvinte de foc împotriva acestui viciu monstruos pe care anticii îl reprezentau sub chipul unei femei bătrâne, urâte, slabe, deșirate care locuia într-o peșteră întunecoasă și se hrănea cu șerpi.

Să ascultăm, de pildă, cuvintele sfântului Ioan Gură de Aur rostite într-o predică în care comentează textul din Geneză referitor la Cain cel care, din invidie și-a ucis fratele.

Invidioșii, spune sfântul episcop, sunt mai răi decât leii, ei se aseamănă cu diavolii și aproape că sunt mai răi decât diavolii. Căci leii ne atacă, sau fiindcă îi presează foamea, sau pentru că sunt provocați sau iritați. Dar invidioșii, faceți-le bine, ei îți fac rău; atrageți-i prin binefaceri, ei vă prigonesc și vă persecută. Chiar diavolii, deși fac împotriva noastră un război înverșunat, nu se războiesc între ei. Așa le-a închis Cristos gura evreilor geloși, atunci când împinși de o neagră invidie, l-au acuzat că izgonește diavolii cu Belzebul, căpetenia diavolilor. Dacă Satana se războiește cu Satana, spune el, cum poate să mai dăinuie împărăția lui? "Dacă Satana îl izgonește pe Satana cum va rămâne împărăția lui? De aceea ei înșiși [diavolii] vor fi judecătorii voștri" (Mt 12,26). Dar invidioșii nu-i respectă pe semenii lor, nici pe cei mai apropiați. Duc între ei un război crâncen: invidiosul îl urăște pe invidios, gelosul îl blestemă pe gelos. Acest păcat nu are nici o justificare. Desfrânatul poate să aducă drept scuză forța patimii; hoțul, la nevoie, poate să se scuze cu sărăcia; criminalul poate să aducă drept scuză mânia. Dar voi, invidioșilor, vă întreb; voi ce scuză puteți aduce? Nici una, afară de o răutate fără hotar. Acest viciu e mai rău decât necurăția și chiar decât adulterul. Căci furia viciului necurăției se oprește în însăși acțiunea păcatului de necurăție. Dar furia și ravagiile invidiei răvășesc Biserica și lumea întreagă. Căci prin invidie diavolul a ucis în Adam întreg neamul omenesc.

Un alt sfânt părinte care tratează acest viciu, sfântul Grigore din Nazianz, susține că invidia este păcatul cel mai nedrept și în același timp cel mai drept; cel mai nedrept căci este dușmanul oricărui bine; cel mai drept căci pune deja din această lume ceva din focul iadului în inima celui care se face vinovat de acest viciu. Căci așa cum rugina consumă fierul care a produs-o, așa cum viermele roade lemnul care l-a produs, așa cum vipera sfâșie măruntaiele care au zămislit-o, la fel invidia roade inima invidiosului și îi usucă oasele.

Invidiosul e cel mai nefericit dintre păcătoși. La el suferința e dublă: o dată suferă pentru răul care i se întâmplă lui, a doua oară suferă pentru binele care i se întâmplă altuia. Celebrul Bion din Borestene când întâlnea un invidios cu fața tristă îi zicea: "Una din două s-a întâmplat, dar nu știu care dintre ele: ori ție ți s-a întâmplat un rău, ori altuia i s-a întâmplat un bine".

Cartea Genezei remarcă la Cain semnul distinctiv al tuturor invidioșilor: mânia și fața posomorâtă: "Cain s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața. Și Domnul i-a zis lui Cain: «Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a posomorât fața?»" (Gen 4,5-6).

Invidiosul, încercând să năruie pe toate căile succesul și fericirea altuia, nu face altceva decât să-și năruie propria fericire. Este o realitate pe care grecii antici o ilustrau prin următoarea povestire. Dintr-o mică cetate grecească, doi bărbați au plecat ca să ia parte la jocurile olimpice. Unul dintre ei a avut succese răsunătoare, s-a acoperit de glorie și a fost încoronat cu lauri. Celălalt s-a întors acasă fără nici o victorie. La întoarcere, locuitorii cetății au făcut sărbătoare celui victorios și i-au înălțat un monument în mijlocul orașului. Celălalt, cuprins de amărăciune și invidie, a hotărât să se răzbune și să nimicească cu orice preț gloria celui victorios. S-a hotărât să-i dărâme monumentul. Noaptea, pe când toată lumea dormea, s-a apucat de săpat la temelia monumentului. Când de acum aproape că își terminase munca și trebuia doar să-l împingă cu umărul ca să-l răstoarne, monumentul s-a prăbușit de la sine; a căzut peste cel care săpa, omorându-l și îngropându-l în groapa pe care o săpase. Invidia îl ucide pe invidios. Invidioșilor li se aplică cunoscuta vorbă din popor: Cine sapă groapa altuia, cade el însuși într-însa.

Și fiindcă am ascultat până acum ce gândesc marii sfinți părinți ai Bisericii despre viciul invidiei, să ascultăm, în încheiere, tot de la un mare sfânt părinte al Bisericii un sfat simplu, cum putem rezista acestei patimi a invidiei de care nimeni nu este ocolit. E vorba de sfântul Vasile cel Mare care le spunea creștinilor din timpul său:

Ce trebuie să facem pentru a nu cădea în păcatul invidiei sau pentru a ne elibera cât mai curând posibil dacă am căzut în el? Trei lucruri. Primul: să evaluăm toate realitățile acestei lumi pe care le invidiem la alții la justa lor valoare, adică nimic, deșertăciune; al doilea: inutilitatea invidiei. E o patimă care nu ne dă nimic din ce vedem la alții, afară de un sentiment de frustrare și suferință interioară; al treilea: să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, adică să fie generos și să dea, ca și stăpânul viei din Evanghelie, fiecăruia ce vrea el și cât vrea el și cui vrea el.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire