pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior AVARIȚIA

3. Fericiți cei săraci cu duhul

Nu găsim în Evanghelii un viciu mai sever condamnat de Isus ca avariția, ca alipirea inimii de ban, de bogății.

"Cât de greu vor intra în împărăția lui Dumnezeu cei care au bogății!" Ucenicii au rămas uimiți de cuvintele lui. Isus a luat din nou cuvântul și le-a zis: "Copiii mei, cât de greu este pentru cei care își pun încrederea în bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu! Mai ușor este să treacă o cămilă prin urechea unui ac decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu" (Mc 10,23-25). "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor" (Mt 5,3).

"Vai vouă, bogaților, pentru că voi ați primit aici mângâierea!" (Lc 6,24). "Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții, ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură" (Mt 6,19-20). "Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni... Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și Mamonei" (Mt 6,24).

Asemenea cuvinte nu se mai auziseră în lume. Ele au însemnat o adevărată revoluție. Paradisul păgânilor - Câmpiile Elizee descrise de filozofi și cântate de poeți - erau rezervate exclusiv eroilor, celor puternici, iar puternici au fost, sunt și vor fi până la sfârșitul lumii cei care au bani. Un sclav, un calic, care ar fi intrat în Câmpiile Elizee după moarte, le-ar fi profanat și dezonorat pentru toată veșnicia.

"Fericiți cei săraci cu duhul!" Paradoxal și șocant pentru logica lumii. Sărăcia, nu bogăția îl face fericit pe om? E bogăția, nu sărăcia aceea care torturează astăzi două treimi din populația planetei? Tortura săracului nu vine atâta de la bogăția din afară care îi lipsește, ci de la sărăcia din interior care îi lipsește. Călăul e în inima omului, e patima, libido possidendi, dorința de a avea e aceea care îl torturează. Avea dreptate Epictet, filozoful stoic din antichitate, când spunea: "Nu este atât sărăcia, aceea care ne chinuie, cât mai ales dorința de a poseda".

Scriindu-i prietenului său Pitocles, filozoful Epicur e de aceeași părere: "Dacă vrei să fii bogat, Pitocles, nu-ți spori bogățiile, ci micșorează-ți dorințele după bogății". "Fericiți cei săraci cu duhul".

Francisc de Assisi a fost numit "omul bucuriei desăvârșite". El a găsit bucuria în momentul în care a găsit-o pe aleasa inimii sale, Doamna și Regina pe care a cântat-o în cuvinte pline de lirism: Madonna Povertá, de care s-a îndrăgostit.

Sărăcia, scria Francisc, e un parfum aducător de fericire pe care suntem nevrednici să-l purtăm în prea murdarele vase ale ființei noastre. Ea este aceea care ne dăruiește Domnului, care ne înalță de la pământul pe care trăim și ne face să trăim alături de îngerii paradisului. Ea ne unește cu Cristos pe cruce, ne ascunde cu Cristos în mormânt - căci pe ea a urcat-o Cristos cu el pe cruce în timp ce pe sfânta Fecioară a lăsat-o la picioarele crucii -, sărăcia învie cu Cristos din mormânt și îl însoțește în înălțarea triumfală la cer. Ea este rădăcina ascultării, mama renunțării, moartea egoismului, cea care stârpește vanitatea și pofta... O, Doamne Isuse, arată-mi căile preaiubitei tale sărăcii, sărăcia care calcă totul în picioare și e stăpână peste toate. Eu ard de iubirea ei și nu-mi pot găsi odihna decât în ea.

Criza, mizeria, sărăcia în care se zbate astăzi poporul nostru, ia proporții alarmante. Se pare că foametea va face, în curând, din acest popor, un popor de antropofagi. Zilele trecute scriau ziarele că o mamă și-a ucis copilul, l-a hăcuit, l-a dat prin mașina de tocat carne, voind să facă din el pârjoale. Nimeni nu mai crede că problema sărăciei și a mizeriei o vor rezolva politicienii sau economiștii cu strategiile și cu minciunile lor sau că bogații Occidentului ne vor invita la masa lor. Reforma e o lozincă pe care nu o mai ia nimeni în serios. Soluția e în inima omului. Singura reformă e reforma inimii, în înțelesul evanghelic al cuvântului, așa cum a înțeles-o sfântul Francisc de Assisi.

În cartea sa, Secolul al XX-lea, Martial Lekeux îl invocă pe sfântul Francisc, cu această admirabilă rugăciune:

De ce oare ne-am complicat atât de mult viața? Ne-am creat atâtea nevoi artificiale, atâtea lucruri care ni se par atât de necesare încât fac din viața noastră o veșnică sclavie?

O, Francisc, sfântul sărăciei și al bucuriei desăvârșite, ai milă de omul modern, de acest nefericit, de acest condamnat la muncă forțată. Privește la tot ce îi trebuie ca să poată trăi, la tot ce a inventat ca să-l lege mai bine în lanțuri: tramvaie și trenuri, automobile și avioane, radio și cinema, excursii, dansuri, toate sporturile și toate distracțiile, are încălzire și electricitate, baruri și săli de fumat, ziare, reviste, romane, mobile și bibelouri fără număr și un incredibil serviciu de masă și bucătărie... Iar dacă unul din aceste lucruri îi lipsește, e nefericit. Și cum celui care dorește toate, întotdeauna îi lipsește ceva, nu e niciodată mulțumit și își trăiește viața bombănind. O, Francisc, ai milă de el, învață-l, tu, crainic vesel al lui Dumnezeu, cântarea bucuriei.

Știți cine l-a descris cel mai frumos pe sărăcuțul din Assisi și cununia sa mistică cu stăpâna inimii sale, sărăcia? În poezie, Dante Alighieri în cântul al XI-lea al Paradisului său. Iar în artă, în pictură, n-o să credeți: Giotto, avarul, hapsânul consumat de pofta de bani, cel care făcea camătă și muncea pe brânci pentru câștig. Contemplând în bazilica din Assisi minunatele sale fresce pe fond de aur și un azur cum nu mai există nicăieri pe lume, admirația te împinge până pe pragul extazului.

Iar tu, omul lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri (...) Îndeamnă-i pe bogații acestei lumi să nu se îngâmfe și să nu-și pună speranța în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele. Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să dobândească adevărata viață (1Tim 6,11.17-19).

Omul lui Dumnezeu căruia apostolul Paul îi face acest îndemn e un preot: ucenicul său, Timotei, și prin el, se adresează nouă, tuturor, care prin definiție suntem oamenii lui Dumnezeu: preoții și viitorii preoți.

Noi, oamenii lui Dumnezeu, putem deveni slujitorii Mamonei. Nu suntem imuni la microbii avariției. Putem realiza paradoxul lui Giotto: să facem altora predici extraordinare împotriva alipirii inimii de bani și bogății și să fim în același timp noi înșine stăpâniți de acest viciu. Omului lui Dumnezeu poporul îi iartă orice, numai acest viciu nu i-l iartă.

Un preot, autor al unei frumoase cărți, le adresează confraților săi aceste cuvinte:

Mai înainte de a crede în Dumnezeu, oamenii trebuie să creadă în preot. Oamenii nu vor crede în noi, preoții, pentru castitatea noastră, căci ei nu cred că aceasta e posibilă. Nu vor crede în noi pentru ascultarea noastră, pentru că ascultarea la care sunt supuși ei e uneori mult mai dură. Nici pentru bunătatea și zâmbetul nostru, căci găsesc la vânzătoarele din magazine zâmbete mai frumoase și o amabilitate care se confundă cu bunătatea. Dar ne vor crede dacă vom trăi cu inima dezlipită de bani, dacă vor vedea dăruirea și munca noastră dezinteresată. Ne vor crede văzându-ne că am renunțat la o meserie cu care am fi putut câștiga mult mai mulți bani.

Să nu ne lăsăm înșelați de ideea că sărăcia evanghelică îi privește pe călugării care au votul sărăciei, nu pe noi, preoții seculari, care nu facem votul sărăciei. Complet fals! Apostolii cărora Isus le cere să părăsească ogoare și case, tânărul căruia îi cere să vândă totul și să dea banii la săraci, erau chemați la preoție, nu la călugărie. Călugărilor le poruncește sărăcia sfântul Benedict sau sfântul Francisc; nouă ne-o poruncește însuși Cristos. "Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor".

Fericit cel care nu are bani, căci nu-i este frică de hoți.

Fericit cel care nu-și caută sprijinul în bani, căci sprijinul lui este Dumnezeu.

Fericit cel ce nu are mașină și merge cu mijloacele de transport în comun, căci el se află mereu în tovărășia copiilor lui Dumnezeu.

Fericit cel care nu-și permite călătorii lungi, căci știe să prețuiască frumusețile care îl înconjoară.

Fericit cel care nu caută să aibă, căci știe să fie fiu al lui Dumnezeu.

Fericit cel care știe să se lipsească de atâtea lucruri, pentru că este un adevărat stăpân.

Fericit cel care nu-și strânge capital, căci Dumnezeu nu-l lasă să ducă lipsă de nimic.

Fericit cel care știe să dea tot ce are, căci e mai mare bucuria de a da decât de a primi (Rodolfo Reviglio, Dio ha tanto amato il mondo).


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire