pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior AVARIȚIA

1. Portretul avarului

După libido dominandi vine libido possidendi. Al doilea păcat capital este avariția, zgârcenia, lipirea inimii de bani și de lucrurile pământului.

Un vechi proverb chinez zice că mândri devenim, avari ne naștem. E viciul cel mai democratic, în sensul că îi lovește fără deosebire pe toți: pe cei bogați și pe cei săraci, pe tineri și pe bătrâni, pe bărbați și pe femei, pe cei frumoși și pe cei urâți, pe oamenii geniali și pe cei subdezvoltați mintal. E viciul care prețuiește prea mult darurile vieții pe care însă nu vrea să le împartă cu nimeni: nici cu cel care le posedă, nici cu alții.

Avarul e un mare ascet. El se supune privațiunilor și renunțărilor de tot felul, își refuză cele mai legitime plăceri ale vieții ca să nu cheltuiască bani sau ca să mai adauge la cei pe care îi are. Păcat de asceza lui care nu-i folosește la nimic, decât ca să-și chinuie viața! Suferă cumplit nu numai când e nevoit să cheltuiască el ceva, dar și când îi vede pe alții cheltuind, acuzându-i că sunt risipitori, mână spartă, care nu-și dau seama cât de greu se face banul.

Iuda, patronul tuturor avarilor, a suferit cumplit când a văzut-o pe prostituata care a risipit un vas cu parfum de mare preț. Scandalizat și indignat a spus: "Ce înseamnă risipa aceasta? S-ar fi putut vinde parfumul cu trei sute de dinari - salariu mediu pe un an al unui muncitor la vremea aceea - care să fie dați la săraci". Dar nu-l durea de săraci, notează evanghelistul. Vorbea avarul din el.

Avarul nu este numai un mare ascet, ci și un mare contemplativ. Obiectul contemplației sale este banul, sunt lucrurile pe care le posedă. Nu se atinge de ban, nu se atinge de lucrurile sale, nu le uzează, nu le consumă, de teamă că nu mai are ce contempla.

Pomul din paradisul pământesc era plăcut de privit. Viciul avariției este o urmare a păcatului strămoșesc. Dar, dacă Adam s-ar fi născut cu viciul acesta, e de părere un autor modern, omenirea ar fi avut marea șansă de a scăpa de păcatul strămoșesc. Pomul, fiind plăcut de privit, Adam, împins de avariție, s-ar fi mulțumit să-l privească, să-l contemple; pentru nimic în lume nu ar fi mușcat din el, nu ar fi călcat porunca lui Dumnezeu.

Avarul seamănă bine cu un colecționar. Când intri în ograda sau în casa lui, ai impresia că intri într-un muzeu. Găsești acolo de toate: de la opere de artă la scobitori, de la patefoane și gramofoane ruginite, moștenite de la bunici și străbunici, la caiele și potcoave. Nu că ar avea nevoie de toate acestea, dar le păstrează cu sfințenie numai pentru plăcerea de a ști că le are și de a le putea privi, de a le putea contempla.

Unul dintre cei mai buni interpreți italieni ai personajului avarul din piesa cu același nume a lui Moli?re, a fost în zilele noastre actorul Paolo Stoppa.

Într-o zi, un prieten, intrându-i în casă, vede un vas enorm plin cu chibrituri de toate felurile și din toate țările pământului. Știindu-l că nu fumează, prietenul îl întreabă:

- Ce faci cu chibriturile acestea? Faci colecție?

- Dar n-am înnebunit, îi răspunde actorul. Nu-mi pierd eu timpul cu tâmpenii de felul acesta.

- Atunci, ce-i cu ele?

- Nimic. Uite, cum bine știi, dată fiind meseria pe care o fac, o bună parte din viață mi-am trăit-o, trecând de la un hotel la altul, de la un restaurant la altul. M-am obișnuit să iau din nimicurile pe care hotelurile și restaurantele le oferă gratis clienților. Și uite așa, luând azi o cutie de chibrituri de aici, mâine alta de dincolo, s-a adunat grămada pe care o vezi.

- Pot să mă servesc?, întreabă prietenul, scoțând pachetul cu țigări din buzunar.

- Stai pe loc! strigă artistul de parcă celălalt ar fi scos un pumnal din buzunar. Nimeni nu se atinge de chibriturile mele. Îmi place să mă uit la ele, să știu că sunt acolo. În fiecare băț de chibrit e o părticică din viața mea.

Avariția este un viciu, singurul viciu cu care nimeni, absolut nimeni, nu se laudă și de care nu suportă să fie acuzat. Ceea ce nu e cazul cu celelalte vicii. De pildă, cu mândria. Cu foarte mulți ani în urmă un preot în vârstă, pe care confrații îl dezaprobau pentru aerele sale de superioritate, mi-a zis: "Știu că preoții mă vorbesc că sunt mândru. Nu mă deranjează. Cel puțin am cu ce să mă laud. Pe când alții se laudă cu ce n-au". Într-adevăr, era înalt, avea o excepțională prestanță fizică, fără să vrea se uita de sus la toți ceilalți, cânta frumos, avea o voce puternică, astfel încât nimeni nu avea cum să doarmă la predică, de unde faima de mare predicator, se trăgea dintr-o familie de oameni gospodari, tatăl său fusese pe vremuri primar, și asta trebuia să o știe toată lumea. Se mândrea cu mândria sa, nu se rușina de ea.

Sunt desfrânați care se fălesc fără rușine cu aventurile lor și cu faptele lor rușinoase. Să nu vă mirați dacă veți auzi chiar pe vreunul când i se reproșează viața scandaloasă, de desfrâu, pe care o cunoaște toată lumea, că se fălește, bătându-se cu pumnul în piept: "Eu cel puțin nu mă ascund, nu sunt fățarnic ca voi". Consideră că toți sunt desfrânați ca el. Se poate ajunge și la acest grad de nerușinare: să se laude cineva cu ceea ce este spre rușinea sa.

Găsim gurmanzi și bețivi care se laudă cu capacitatea lor extraordinară de a înghiți mâncare și băutură: că au mâncat o dată o găină friptă cu oase cu tot sau că au băut la un chef o găleată de vin sau două sticle de coniac.

Dar nu o să auziți niciodată un avar care să se laude că e un hapsân, un zgârcit, un zgârie-brânză sau căruia să-i facă bucurie când asemenea calificative îi sunt aruncate în față.

Avarul e un om de două ori nefericit: o dată suferă pentru banii pe care nu-i are și ar dori să-i aibă și oricât ar avea nu e satisfăcut; a doua oară suferă pentru banii pe care îi are; trăiește într-o veșnică neliniște și teamă că ar putea să-i piardă. O dublă suferință: și pentru ce nu are, și pentru ce are.

Analizat din punct de vedere clinic, medical, avarul e un caz patologic. Ține de psihiatrie, chiar dacă nu e internat la spitalul de nebuni. La spitalele de nebuni sunt internați pacienți afectați de foarte puține boli psihice, în general, cei violenți sau cu depresii psihice, cu tentații de sinucidere. Restul, cei mai mulți, rămân în afara spitalelor, fiindcă nu sunt tratamente corespunzătoare pentru bolile lor. De pildă, pentru cei afectați de mania avariției nu s-a descoperit nici un medicament; tratamentul este exclusiv de ordin spiritual, religios.

Printre cei care au pus avarului acest diagnostic a fost sfântul Ioan Gură de Aur care zice: "Toți avarii suferă de boala extrem de gravă a lui Iuda".

Sfinții părinți compară boala avariției cu boala hidropiziei. Bolnavul de hidropizie e veșnic chinuit de febră, de sete. Și cu cât bea mai multă apă, cu atât setea, febra lui crește. La fel, avarul e veșnic chinuit de febra, de setea de bani, de avere. Și cu cât are mai mult, cu atât febra, setea lui crește. Se întreabă sfântul Augustin:

Ce înseamnă această poftă nepotolită a omului? Chiar animalele păstrează o măsură în poftele lor. Păsările de pradă și fiarele sălbatice devorează când sunt înfometate, dar o dată ce și-au potolit foamea, se întorc în culcușul lor. Numai lăcomia avarului nu pune câtuși de puțin stavilă dorințelor sale: adună fără încetare, fără să se mai sature vreodată.

În sfârșit, în avar găsim materialistul absolut: omul pe care îl devorează pământul, pe care îl înghite pământul. Așa îl vede și îl descrie marele scriitor al Bisericii, Origene:

Nu ți se pare că e devorat de pământ, cel care mereu la pământ se gândește, cel care mereu cele pământești le făptuiește, cel care despre pământ vorbește, care pentru pământ se ceartă, pământ dorește și toată speranța în pământ și-o pune? Cel care spre cer nu privește, care la cele viitoare nu se gândește, care de judecata lui Dumnezeu nu se teme, nici făgăduințele sale fericite nu le dorește, ci necontenit la cele prezente cugetă, și după cele veșnice nu oftează? Când vei vedea un asemenea om spune că l-a devorat pământul.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire