pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprins

FIARA CU ȘAPTE CAPETE

Viața spirituală presupune o luptă permanentă împotriva păcatului. Păcatul e singurul dușman care merită acest nume. Dar cum să lupți împotriva dușmanului dacă nu-ți cunoști dușmanul? Totul în viața spirituală pornește de la cunoașterea de sine. E o intuiție pe care au avut-o și anticii, după cum atestă preceptul scris la intrarea în templul de la Delfi: "Cunoaște-te pe tine însuți".

În scopul unei mai bune cunoașteri de noi înșine, ne vom opri într-o serie de meditații asupra celor șapte păcate capitale, care, la drept vorbind, nu sunt păcate, ci sunt rădăcinile tuturor păcatelor. Sunt șapte păcatele capitale. Numărul șapte trebuie să ne ducă imediat cu mintea la simbolismul biblic al acestui număr: e simbolul plinătății, al totalității; al totalității păcatului în cazul nostru.

Este surprinzător să constatăm cât de mult s-a ocupat arta creștină de acest subiect și cât de sugestiv a prezentat această temă a celor șapte păcate capitale.

Una dintre cele mai interesante opere de artă este o gravură a lui Th. Gall din secolul al XVII-lea care reprezintă un om așezat comod într-o caleașcă luxoasă trasă de șapte animale diferite, reprezentând cele șapte păcate sau vicii capitale: astfel vedem un păun, un porc, un țap, un măgar ș.a.m.d. Vizitiul de pe capra trăsurii este un pui de diavol care ține în mână șapte hățuri. În depărtare se vede o prăpastie uriașă din care ies flăcări de foc; e iadul spre care Diavolul își mână animalele lovind cu biciul în ele, în timp ce omul din caleașcă stă liniștit fără să-și dea seama încotro se îndreaptă. În josul tabloului sunt scrise cuvintele: Perniciosissimum homini peccatum (Păcatul e lucrul cel mai periculos pentru om).

Sfântul apostol Paul și cateheza din primele timpuri ale Bisericii descriu pe larg toate aceste păcate, dar fără a le număra și fără a le sistematiza. Cea care le va fixa un număr și le va sistematiza va fi asceza monahală. Evagriu, marele admirator al lui Origene și al alegorismului biblic al lui Origene, găsește pentru vicii cifra simbolică de șapte: după cum Iosue, ca să intre în Țara Făgăduită a trebuit să învingă șapte națiuni dușmane, scrie Evagriu, la fel omul duhovnicesc trebuie să învingă șapte dușmani ca să dobândească stăpânirea și pacea inimii. El începe enumerarea cu primul păcat descris de cartea Genezei: lăcomia. Al doilea e desfrâul care se naște din lăcomia în mâncare și mai ales în băutură. Lăcomia și desfrânarea, pentru a fi satisfăcute, au nevoie de bani, de unde al treilea păcat capital: avariția, pofta de bani. Pofta de bani naște al patrulea păcat capital: invidia, tristețea văzând că altul are mai mult. Invidia naște următorul păcat capital: mânia. Invidiosul, în neputința sa de a avea ce are altul sau cât are altul, explodează în accese de furie. Păcatele de până acum, în special necumpătarea și desfrâul, duc la epuizare fizică și spirituală, de unde următorul păcat capital: apatia sau lenea. Cel ce a săvârșit cele șase păcate amintite își dă seama că e lipsit de substanță, de valoare în interior. Nu-și găsește nici o satisfacție, nici o mulțumire în el însuși, de aceea caută o compensație în afara lui, în aprecierea altora; în acest scop își creează o falsă imagine în ochii altora în care se complace: e al șaptelea păcat capital: trufia, gloria deșartă.

Înlănțuirea e logică, dar maeștrii vieții spirituale medievali au găsit o altă ordine, pornind de la cele trei pofte despre care ne vorbește apostolul Ioan în prima sa scrisoare (cf. 2, 16): "Tot ce este în lume: pofta cărnii, pofta ochilor și mândria vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume (1In 2, 16). Din "mândria vieții" se naște trufia, din aceasta invidia, din neputința invidiei se naște mânia. Din "pofta cărnii" se nasc lăcomia și desfrâul, iar de aici inevitabil se alunecă în apatie sau lene. Din "pofta ochilor" se naște dorința de avere, avariția. Această ordine s-a impus și o găsim și în noul Catehism al Bisericii Catolice unde, la nr. 1886, citim: "Păcatele capitale numite astfel întrucât generează alte păcate, alte vicii, sunt: trufia, avariția, invidia, mânia, necurăția, lăcomia și lenea".

Strategia de adoptat în lupta cu viciile capitale e una singură și e foarte simplă. E cea propusă de Catehismul lui Pius al X-lea unde citim:

Viciile capitale se înving prin practicarea virtuților opuse. Astfel trufia se învinge prin umilință; avariția prin dărnicie; desfrâul prin castitate; mânia prin răbdare; lăcomia prin cumpătare; invidia prin iubire fraternă; lenea prin hărnicie și fervoare în serviciul lui Dumnezeu.

Cât privește lupta de eradicare a viciilor capitale din viața personală și din viața societății, trebuie să avem foarte clare câteva lucruri.

Mai întâi, nu se combat viciile satirizându-le, ironizându-le, glumind, făcând spectacol, distrând lumea cu ele; "biciuind moravurile societății", cum se spune în manualele de literatură. Viciile, pe lângă imensa lor latură tragică, au și o latură comică. Balzac, autorul Comediei umane, spunea că nimic nu-i provoacă râsul mai mult decât maniile unui bătrân stăpânit de demonul desfrâului. Umflând latura comică a viciului, comedianții își câștigă o tristă celebritate, făcând lumea să râdă. Cu siguranță că nici Plaut, în antichitate, nici Moli?re la timpul său, nici Caragiale în vremurile noastre, n-au vindecat vreun Harpagon de avariție, vreun cetățean turmentat de alcoolism, vreo Joițică de desfrâu. Dimpotrivă, au propagat și mai mult viciile, făcându-le mai simpatice, mai atrăgătoare, mai distractive.

Să nu mai spunem că, dacă studiem viața scriitorilor care au satirizat moravurile corupte ale societății, constatăm că mai toți au avut ei înșiși viciile pe care le-au biciuit.

De asemenea, nu este eficientă lupta împotriva viciilor pornind de la considerente naturale, de pildă, de la faptul că ele ruinează sănătatea, că scurtează viața. Spune-i, recurgând la ultimele descoperiri ale științei, unui desfrânat că îl pândește SIDA; unui bețiv că face ciroză și moare la 40 de ani; unui drogat că drogurile îi distrug celulele creierului; arată-i unui fumător pancartele de pe trotuare și ceea ce legislațiile obligă să se scrie pe pachetele de țigări: "Tutunul dăunează grav sănătății dumneavoastră". Pierdere de vreme. Râde de tine. Are răspunsul deja pregătit: cunoaște pe cineva care a avut toate aceste vicii și a trăit 105 ani. De altfel, cine cunoaște mai bine decât medicii care sunt consecințele dăunătoare pentru sănătate pe care le au viciile? Dacă cunoașterea acestor consecințe ar fi suficientă pentru a combate viciile, în lumea medicală nu am întâlni decât sfinți, ceea ce cred că nu e cazul. De altfel, viciosul are logica și filozofia lui despre viață: nu contează lungimea vieții, ci calitatea vieții, prin calitate înțelegând maximum de plăceri pe care le poate stoarce de la viață, potrivit axiomei: dacă tot mor, măcar să mor sătul. Am putea aminti celebra maximă a lui Pascal: viciile au rațiunile lor pe care rațiunea nu le cunoaște. E filozofia vieții practicată și recomandată de celebrul medic napolitan Cardarelli.

Un bătrân avar, plătind un onorariu consistent, reușește să fie primit pentru o consultație de faimosul medic napolitan Cardarelli, care pune diagnosticul numai din privire. Cum intră în cabinet, medicul îi spune pacientului:
- Poți pleca, ești sănătos tun.
- Bine, domn' doctor, știam că sunt sănătos, dar am venit la consultație ca să aflu un lucru pe care numai dumneavoastră mi-l puteți spune.
- Ce anume?
- Aș vrea să știu, domn' doctor, ajung la o sută de ani sau nu?
- Îți plac femeile?, îl întreabă doctorul.
- Doamne ferește, răspunde pacientul. În viața mea nu am vrut să am de-a face cu aceste creaturi ale Satanei.
- Îți place să mănânci și să bei?
- Sunt vegetarian și antialcoolic convins.
- Călătorești ca să cunoști lumea și să te distrezi?
- Mi-e de ajuns satul în care trăiesc.
- Mergi la teatru?
- Nu dau banii pe asemenea prostii.
- Cu alte cuvinte, nu ai nici un viciu, nici capital, nici venial.
- Viciile dăunează sănătății, răspunde pacientul. Așadar, domn' doctor, pot spera că o să trăiesc o sută de ani?
Cardarelli izbucnește într-un acces de furie și începe să urle la el:
- Vrei să trăiești o sută de ani? Pentru ce să trăiești o sută de ani? Nu vezi că ești un cadavru ambulant, că ești deja mort pentru vecii vecilor? Ieși afară și să nu mai pui piciorul în cabinetul meu!

Lupta împotriva păcatelor capitale nu poate fi luată în serios decât din motive de credință, privind latura tragică a păcatului cu urmările lui în veșnicie.

Marele scriitor biblist Divo Barsotti are dreptate spunând că cele șapte păcate capitale se transformă în bancuri, în glume, atunci când sunt smulse de pe fondul celor patru lucruri de pe urmă: moartea, judecata, iadul și paradisul.

În muzeul Prado din Madrid poate fi văzut un impresionant tablou al lui Hieronymus Bosch reprezentând cele șapte păcate capitale, tablou pe care regele Filip al II-lea al Spaniei îl ținea permanent în camera sa de dormit deasupra patului. Cele șapte păcate capitale sunt dispuse în cerc, iar în mijloc e ochiul lui Dumnezeu. Pe irisul ochiului e pictat Cristos înviat glorios din mormânt. În cele patru colțuri, patru medalioane reprezintă cele patru lucruri de pe urmă (novissima): moartea, judecata, iadul și paradisul.

Pe fondul celor patru lucruri de pe urmă vom medita și noi asupra păcatelor capitale. Ne vom deschide larg urechile minții și ale inimii la avertismentul dumnezeiesc: "Adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veci nu vei păcătui".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire