pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 7. Legătura strânsă a Bisericii cu întreaga familie umană

"Gaudium et spes, luctus et angor hominum huius temporis".

"Bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inima lor"(GS 1).

Cu aceste cuvinte începe constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes ("Bucuria și speranța") și, încă de aici, ideile sale sunt bine exprimate. În acest ultim document, Biserica își expune învățătura despre om, despre lumea în care este inserat omul și despre relația sa cu acesta.

"Bucuria și speranța". Evanghelie înseamnă veste bună, iar Vestea cea Bună este întotdeauna o invitație la bucurie. Ce este Evanghelia? Este o magnifică afirmare a lumii și a omului, pentru că e revelația adevărului despre Dumnezeu. Dumnezeu e primul izvor de bucurie și de speranță. Evanghelia reprezintă, în primul rând, bucuria creației. Dumnezeu care, creând, vede că tot ceea ce face e bine (cf. Gen 1,31), este izvor de bucurie pentru toate creaturile, deci, și pentru om în cel mai înalt grad. Dumnezeu Creatorul pare a spune întregii creații: "E bine că ești"[30]. Și el, Creatorul, se bucură de omul pe care l-a creat: "Bărbat și femeie l-a creat" (Gen 1,27).

Această bucurie proprie creației este la rândul ei întregită de bucuria mântuirii. Mântuirea nu numai că înfruntă răul sub orice formă ar exista el în lume, dar proclamă biruința asupra răului: "Eu am învins lumea" (In 16,33), spune Cristos. În timpul vegherii de Paști, Biserica cântă eu entuziasm : "O felix culpa, quae talem meruit habere Redentorem".

Motivul bucuriei noastre rezidă, așadar, în faptul de a avea puterea să biruim răul și să primim filiația divină. La bucurie, sunt chemați toți oamenii, întrucât toți suntem creați de același Dumnezeu care ne iubește și se dăruiește pentru noi.

Fie catolic sau ortodox, budist sau islamist, alb sau de culoare, bărbat sau femeie, cleric sau laic, suntem chemați să descoperim bucuria și aceasta vine eu adevărat numai de la Dumnezeu.

Lumea de azi, spune constituția, suferă de o serie de dezechilibre care sunt legate de un dezechilibru profund ce își are rădăcina în inima omului. De aici, parvin discordiile, mânia, zgârcenia, necurăția. Dar Biserica erede că Cristos, mort și înviat, a venit să-i mântuiască pe toți oamenii. El singur poate șterge tristețea de pe chipurile oamenilor și să transforme angoasa în bucurie și speranță, Gaudium et spes.

Biserica, întotdeauna, "a plâns" împreună cu oamenii, fiii săi s-au bucurat atunci când ei se bucurau, chiar dacă, uneori, unii oameni ai Bisericii nu au fost atât de inspirați de Duhul Sfânt și au exagerat. Pentru greșelile din trecut, actualul Papă, Ioan Paul al II-lea, imploră iertare de la Dumnezeu și de la frații nedreptățiți. Iar acum, mai mult ca oricând, Biserica este aproape de cei care suferă în suflet sau în trup. Și este aproape prin aceea că manifestă iubirea Creatorului.

Constituția se adresează nu numai fiilor Bisericii și celor care invocă numele lui Cristos, ci tuturor oamenilor (GS 2).

"Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în Simbolul credinței ca una, sfântă, catolică și apostolică, (...)subzistă în Biserica catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el, deși, în afara organismului ei vizibil, există numeroase elemente de sfințire și de adevăr" (LG 8).

Vedem că Biserica recunoaște ce este bun în celelalte religii și face acest lucru și în constituția Gaudium et spes, dar nu se dă înapoi când trebuie să atragă atenția asupra a ceea ce este periculos.

De-a lungul istoriei, s-a auzit deseori o afirmație repetată de părinții Bisericii: "extra Ecclesia nulla salus". Cum trebuie interpretată această frază? Formulată în sens pozitiv, înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos - Capul Biserică, care, de altfel, este Trupul său. "Într-adevăr, aceia care, necunoscând, fără vina lor, Evanghelia lui Cristos și Biserica lui, îlcaută totuși cu inimă sinceră și se străduiesc, sub impulsul harului, să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conștiinței, pot dobândi mântuirea veșnică" (LG 16).

Așadar, Biserica este aproape de toți oamenii: catolici și creștini, necreștini și atei, pentru a întări speranța în unii și pentru a-i dojeni ca o mamă iubitoare pe alții.

Problema ateismului este o problemă foarte mult resimțită iar despre religii un alt document al Conciliului spune:

"Toate popoarele alcătuiesc în fapt o singură comunitate; ele au o singură religie, deoarece Dumnezeu a făcut ca întreaga rasă umană să locuiască pe fața pământului (...).Oamenii așteaptă de la diversele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiției umane, care, ieri ca și astăzi, tulbură profund inima umană: sensul și scopul vieții, binele și păcatul, originea și scopul suferinței, calea spre adevărata fericire (...). Din vremurile cele mai vechi și până astăzi, la diferitele popoare se întâlnește o anumită sensibilitate față de acea forță ascunsă ce este prezentă în curgerea lucrurilor, ajungându-se uneori chiar la recunoașterea Divinității Supreme și a Tatălui"(NE 1-2).

De asemenea, Biserica este atentă la toate descoperirile din știință care ar putea pune în pericol viața omului și integritatea lui. De exemplu, descoperirile din câmpul biologiei care au luat amploare foarte mare în ultimele decenii. Iată de ce documentele conciliare sunt mereu actuale. Constituția dedică destule cuvinte demnității persoanei umane, demnității căsătoriei și a familiei, demnității muncii și a culturii etc.

Am spus la un moment dat că Biserica "plânge" cu cei ce plâng. Și este adevărat. Mulți sunt cei care au plâns chiar și în acest secol. E vorba despre cele două războaie mondiale și toate celelalte războaie mai recente, catastrofele care au avut loc etc. Actualul Papă se pare că a apărut în istoria Bisericii ca un om providențial și curajos, rostind primele cuvinte ale discursurilor sale : "Nu vă fie teamă!" (cf. Lc 24,36; Mt 28,10). "Este foarte important să trecem pragul speranței, să nu ne oprim în fața lui, ci să ne lăsăm conduși"[31].

Pentru că tot vorbim despre lumea contemporană, același Sfânt Părinte Papa Ioan Paul al II-lea spunea: "Omului, mai ales omului contemporan, trebuie să-i dorim să cunoască frica de Dumnezeu. Această frică, început al înțelepciunii, nu are nimic comun cu spaima sclavului. Este o frică filială, nu o frică servilă"[32]. Expresia autentică și deplină a acestei frici este Cristos însuși. Cristos vrea să ne fie teamă de tot ceea ce constituie o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Vrea acest lucru, pentru că a venit în lume ca să-l elibereze pe om în libertate. Omul este liber prin dragoste, pentru că dragostea este izvorul predilect a tot ce e bun. Această dragoste, după cuvintele Sfântului Ioan, alungă orice teamă și aduce bucurie (cf. 1In 4,18). Acesta este izvorul iubirii franciscane pentru creaturi și "laetitia francescana" și "perfecta laetitia" (iubirea pentru puterea salvifică a crucii).

Raportul tată-fiu este etern. E mai vechi decât istoria omului. "Razele de paternitate" emanate de el aparțin Misterului Trinitar al lui Dumnezeu însuși, care își iradiază lumina asupra omului și asupra istoriei lui.

Cu toate acestea, așa cum știm din Revelație, "razele paternității" întâmpină în istorie o primă rezistență în faptul obscur, dar real, al păcatului originar (cf. GS 2).Acest păcat originar nu este doar violarea unei voințe pozitive a lui Dumnezeu, ci, mai presus de orice, a motivației care o inspiră. Păcatul originar tinde, așadar, să abolească paternitatea, distrugându-i razele care străluminează lumea creată, punând sub semnul îndoielii adevărul că Dumnezeu este iubire și lăsând să subziste doar conștiința stăpânului și a sclavului.

Pentru a-l elibera pe omul contemporan de teama de sine însuși, de lume, de ceilalți oameni, de puterile terestre, de sistemele opresive, pentru a-l elibera de orice simptom de frică servilă în confruntările cu acea "forță supremă" numită de credincios Dumnezeu, trebuie să dorim din toată inima să poarte și să cultive în sine adevărata frică de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii. Numai astfel de oameni cu frică de Domnul pot construi un secol al XXI-lea care ori va fi religios, ori nu va fi deloc        (cf. André Malraux).

Constituția pastorală este astfel un mare imn de bucurie, Gaudium et spes, pentru faptul că omul a fost răscumpărat de Cristos, un "Nu vă fie teamă!" adresat întregii familii umane contemporane.

În zilele noastre, neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri și de puterea proprie, se întreabă totuși cu anxietate, adesea, asupra evoluției actuale a lumii, asupra locului și rolului pe care îl are omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale și colective, și, în sfârșit, asupra destinului ultim al lucrurilor și al oamenilor.

Conciliul trebuie să instituie cu întreg poporul lui Dumnezeu un dialog despre problemele oamenilor, aducând asupra lor lumina Evangheliei. Persoana umană este cea care trebuie mântuită, societatea umană este cea care trebuie refăcută. Așadar, omul, și anume omul privit în integritatea sa, omul cu trupul și sufletul, cu inima și conștiința, cu mintea și voința lui, va constitui axul întregii noastre expuneri.

De aceea, Sfântul Conciliu, proclamând înalta chemare a omului și afirmând prezența seminței divine în el, oferă neamului omenesc colaborarea sinceră a Bisericii pentru a instaura acea fraternitate universală ce răspunde acestei chemări. Biserica nu este mânată de nici o ambiție pământească; ea urmărește un singur scop; sub călăuzirea Duhului sfătuitor și mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului, pentru a mântui și nu pentru a judeca, pentru a sluji și nu pentru a fi slujit (cf. GS 3).

 

7. 1. Biserica "își face meseria sa"

Este o frază pe care o auzim repetată frecvent, dar în termeni contradictorii. Pentru unii, Biserica trebuie să facă totul, pentru alții, trebuie să facă numai activitatea cultuală. "Meseria" nu este un cuvânt urât, derivă din "minister" care înseamnă slujirea pe care Biserica trebuie să o desfășoare în lume.

Mijloacele sunt acelea pe care i le-a dat Cristos: Cuvântul și sacramentele cu mărturia comunitară a unei vieți noi. Biserica este germenul și începutul împărăției anunțate și realizate de Cristos mort și înviat. Împărăția anunțată este deja începută: mântuirea predicată și realizată de Cristos continuă să se actualizeze în diferite perioade istorice. Mântuirea realizată de Cristos este un fapt profund și fundamental unitar. Pleacă de la cuvântul viu al lui Dumnezeu care este Cristos evanghelizator, devine unire sacramentală cu Cristos și se exprimă în mărturia unei vieți noi, în comunitatea fiilor lui Dumnezeu și în lume.

Cuvântul, sacramentul, viața nouă, sunt trei momente necesare și inseparabile de faptul mântuitor și de orice creștin[33].

Așa se subliniază mai bine exigența plecării de la Cristos, Cuvântul viu al Tatălui, de la o profundă operă de cateheză și de la o continuă convertire pentru a ajunge la viața liturgică sacramentală care ne unește cu Cristos, care ne reînnoiește și ne întărește pentru a fi și a acționa ca semne și instrumente ale sale.

În această manieră, cuvântul "evanghelizare" devine sinonim cu misiunea Bisericii. Această misiune, în decretul Despre apostolatul laicilor în Conciliul Vatican al II-lea, era anunțată prin cuvintele: "A evangheliza și a sfinți oamenii, a însufleți creștinește ordinea temporară".

 

7. 2. Colaborarea Bisericii cu societatea civilă și inițiativele sale directe pentru promovarea umană

Biserica are un rol important, ea trebuie să lupte pentru a promova valorile și, de aceea, trebuie să colaboreze cu societatea civilă. Biserica este prezentă în lume și este logic ca să fie prezentă în felul său, cu mijloacele sale, în orice realitate umană. În acest sens, la lumina Evangheliei pe care comunitatea bisericească încearcă să o trăiască, se plasează o serie de inițiative de colaborare între Biserică și instituțiile civile.

 

7. 2. 1.   Ajutorarea celor săraci

În primul rând, Biserica mereu a luat apărarea celor slabi și celor care nu pot să-și obțină drepturile lor prin propria lor activitate. Alegerea evanghelică a săracilor este un subiect constant în viața Bisericii. Prin toate organizațiile și operele de asistență socială, Biserica nu face altceva decât să răspundă la necesitățile celor nevoiași. Nimeni nu a reușit să aducă atâta alinare și ușurare celor săraci așa cum a făcut-o ea și fiii săi[34].

În mod natural, ea asistă pe cei mai slabi și săraci încercând să elimine, pe cât îi stă în puteri, cauzele nedreptății.

 

7. 2. 2.   Mișcările autopromovării

Biserica este mulțumită că reprezentanții ei folosesc talentele primite de la Dumnezeu, dezvoltă capacitățile lor și se organizează pentru a rezolva împreună problemele lor cu puterile lor personale.

Chiar și mișcările de autopromovare sunt subiectele legii morale. Mișcarea muncitorului de exemplu este subiect fie pentru marile scopuri pe care vrea să le atingă, fie în mijloacele pe care le folosește. Biserica se bucură să vadă muncitorii obținând capacitatea de a dirija. Și ei sunt persoane egale în demnitate ca toate celelalte, cu drepturile și obligațiile de a exercita propriile calități și responsabilități în fabrică ca și în viața economică, socială și culturală.

Biserica respectă efortul pe care îl depun acești muncitori, dar nu îi scutește pe ei, de a le transmite mesajul evanghelic pe care îl anunță și altora. Comunitatea bisericească este gata să-și dea aportul pentru orice obiectiv de fond și concret care să fie conform demnității persoanei: apărarea muncii, a sănătății, nevătămarea fizică și morală, participarea mereu mai amplă și pregătită pentru responsabilitățile vieții din întreprindere fie pentru organizarea tehnică și productivă, fie în marile decizii ce țin de producție pentru ca rezultatul să fie valid și să nu se creeze deficite dezastruoase[35].

În ceea ce privește, în schimb, mijloacele, tehnicile și tacticile contingente cu care sindicatul își urmărește finalitatea legitimă, Biserica nu poate substitui libera lor alegere. Dacă ar fi necesar, ea încearcă să ajute partea cea mai slabă pusă în discuție și în acțiune pentru a restabili egalitatea. Ea consideră că are obligația de a cunoaște exact punctele puse în discuție și să favorizeze un dialog constructiv între părți, invitându-i pe toți să respecte marile valori morale.

Nimeni nu trebuie să se mire dacă un episcop sau un paroh celebrează euharistia într-o fabrică, fie pentru a demonstra solidaritatea față de muncitori în pericolul de a rămâne fără loc de muncă, fie pentru a nu-i priva de Sfânta Liturghie într-o zi festivă, fie pentru a se ruga ca astfel să poată depăși dificultățile.

Este necesar ca în cazurile majore și frecventele contacte dintre comunitatea bisericească și lumea muncii să se promoveze o mai bună cunoaștere reciprocă, favorizând o mai bună sensibilitate socială a comunității creștine și un respect reciproc față de diversele autonomii. Și aceasta nu numai în momentele de conflict, dar, mai ales, în momentele normale ale vieții sindicale care sunt mai importante. Așa ar fi mai ușor a educa, într-o manieră mai eficace, în vederea unei conștiințe creștine în viața sindicală.

 

7. 2. 3. Biserica colaborează cu institutele internaționale

Această colaborare se referă în mod strict la situațiile când se tratează despre binele comun. De exemplu cu: ONU, UNESCO, UE pentru pace între popoare, pentru alimentație și lupta împotriva foametei, pentru alfabetizare și pentru umanizarea muncii. Și aici, o figură simbolică ar fi Sfântul Părinte care se zbate foarte mult pentru pace și pentru binele întregii lumi.

 

7. 2. 4.   Inițiativele Bisericii în plan educativ

Istoria Bisericii este plină de aceste inițiative care demonstrează sensibilitatea sa pentru promovarea umană, mai ales pentru cei nevoiași. În ceea ce privește educația, inițiativele și asociațiile educative confirmă clar că se vorbește de un drept nativ, adică originar, și propriu al Bisericii.

Teoretic, acest drept ar putea fi actualizat în diferite maniere: întrucât însă educarea copiilor și a tinerilor este un fapt unitar și găsește în Cristos o realitate profundă, unificantă, Biserica trebuie să vadă în copii partea cea mai delicată a turmei care i-a fost încredințată, trebuie să vadă în ei terenul fertil al Bisericii, atât al celei de azi, dar mai ales al celei de mâine. Prin urmare, pastorala copiilor este unul din sectoarele principale ale activității sale[36].

Copilul trebuie să fie în mod special asistat și educat până la vârsta adultă prin cateheză, îndrumare spirituală, conversații și exemplu bun.

Problema tinerilor este fundamentală pentru comunitatea creștină: este o problemă de viață și de viitor. Istoria Bisericii este plină de inițiative pentru educarea tinerilor, pentru a-i conduce la maturitatea umană și creștină.

În ceea ce privește școala, disciplinele profane fac parte dintr-un plan educativ unitar, care, deși nu respectă conținutul propriu, le așează într-o direcție educativă unitară. Școala de stat trebuie să-i convingă pe copii și tineri că face ceva serios în educarea lor, nu numai ca formare pur umană, dar și ca formare religioasă, ca experiență de viață, care unifică procesul educativ.

Biserica a fost și este mereu gata să se insereze în planurile și programele elaborate de comunitatea civilă. Biserica are încredere în școala de stat care pune la bază respectul pentru identitatea individului, valorile și libertatea. În plan educativ, Biserica se dovedește, într-adevăr, puternică.

În final, putem spune că Biserica este aceea care se pune în slujba omului și menține cu el o relație reciprocă. Biserica are un scop mântuitor și escatologic care nu poate fi atins pe deplin decât în veacul de apoi, însă, fiind o adunare vizibilă și comunitate spirituală, străbate aceeași cale cu omenirea întreagă și împărtășește soarta pământească a lumii: ea constituie, am putea spune, sufletul societății omenești, chemată să se reînnoiască în Cristos și să se transforme în familia lui Dumnezeu.

"Urmărindu-și propriul scop mântuitor, Biserica nu numai că împărtășește omului viața divină, ci și revarsă într-un fel asupra lumii întregi lumina acestei vieți, mai ales vindecând și înălțând demnitatea persoanei umane, dând activității zilnice a omului un sens și o semnificație mai profundă" (GS 40).

Biserica este aceea care răspunde la întrebările cele mai profunde pe care omul de azi și le pune și care îl neliniștesc.

Fr. Diac Iosif

Fr. Olariu Petrică

Note

[30]Ioan Paul al II-lea și V. Messori, Să trecem pragul speranței,(trad. S. Mărculescu), Humanitas, București 1995, 265.

[31] Ibid., 270.

[32] Ibid., 271-272.

[33]S. Quadri, La Chiesa faccia il suo mestiere, Paoline, Milano, 1977, 91

[34]A. Bișoc, Parohia, comunitate de credință în caritate, Presa Bună, Iași 1999, 200.

[35]S. Quadri, op. cit., 106.

[36]A. Bișoc, op. cit., 118.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire