pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 5. Ordonarea activității de apostolat

Timpurile în care trăim pretind un apostolat tot mai intens și mai vast, dar, mai mult în aceste timpuri, asistăm la o creștere tot mai mare a populației, cât și la o creștere tot mai numeroasă a problemelor care zilnic apasă asupra omului și, mai mult, cer un răspuns.

Apostolatul laicilor s-a născut din dorința de a ajuta și de a răspândi tot mai mult planul lui Dumnezeu între oameni. Chemarea laicului la apostolat este adresată de Biserică pentru a contribui la creșterea Trupului lui Cristos.

Sfânta Scriptură însăși ne arată limpede că această activitate s-a manifestat în mod spontan la începuturile Bisericii și această manifestare a dat un rod foarte bogat. Astfel, în Scrisoarea către Filipeni 4,3, se vorbește despre felul cum sfântul Paul încredințează unor comunități diferiți slujitori pentru a ajuta. Chemarea laicului este o chemare a Bisericii și, prin urmare, este considerată o chemare sfântă care nu trebuie să fie neglijată, ci trebuie considerată de o importanță deosebită.

 

5. 1. Legătura strânsă a laicului cu Biserica

Nu se poate nega nicidecum această legătură strânsă pe care laicul o are cu Biserica. "Biserica s-a născut pentru ca răspândind pe întreg pământul Împărăția lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toți oamenii părtași la răscumpărarea mântuitoare" (AA 2). Această chemare a Bisericii a răsunat de la început și va răsuna până la sfârșitul veacului.

Laicul este chemat de Biserică, pentru a sluji, în baza Botezului primit; el nu face altceva decât, împreună cu Biserica și prin intermediul ei, să vestească tuturor oamenilor planul de mântuire al lui Dumnezeu. Cu cât laicul va fi mai apropiat de Biserică, cu atât mai mult el va aduna mai mult rod, cum spune Isus: "Cel ce rămâne în mine și eu în el, acela aduce mult rod, căci fără mine nimic nu puteți face" (In 15,5). A rămâne unit cu Biserica înseamnă a rămâne unit cu Isus și, astfel, a aduce multă rod, iar acest rod trebuie să fie îmbelșugat.

Laicul trebuie să fie supus Bisericii și să asculte de ea, privind la Tradiție, la mărturia sfinților, pe care a uitat-o, pentru a apăra credința creștină, precum și la doctrina ei. Doar numai în felul acesta, laicul poate da o mărturie și, mai mult, poate da directive spre o mai bună formare spirituală a celorlalți credincioși. Biserica are datoria de a ajuta pe laici, ea nu trebuie să fie indiferentă la glasul acelora care au nevoie de acest ajutor din partea unora sau a altora dintre credincioși. Laicul, în virtutea chemării lui, trebuie să iubească Biserica, să o respecte și, mai mult decât atât, să fie în acord cu ea. Dacă la început, laicul în Biserică era cel mult "(...) un creștin de gradul doi"[24], acum el este un membru destul de puternic care face parte din acest Corp al lui Cristos, numit Biserică, considerată ca Popor al lui Dumnezeu. Biserica vede în fiecare om un membru egal, chemat să construiască acest Trup mistic al lui Cristos, fiecare membru al ei este un întreg, care împreună formează acest mare Corp numit Cristos. Laicul, în virtutea chemării lui, are această misiune preoțească-profetică de a fi în lume un mărturisitor al lui Cristos și această misiune laicul și-o exercită în și prin intermediul Bisericii, care-l alege și îl trimite să vestească tuturor faptele minunate ale lui Dumnezeu.

Prin intermediul laicului, Biserica este "principiul vital al societății"; de aceea, el trebuie să aibă o conștiință tot mai clară, nu numai că aparține Bisericii, ci și că este în Biserică. Toți laicii la un loc formează Biserica și această unire a tuturor favorizează creșterea Bisericii, spunea Papa Pius al XII-lea la cuvântarea ținută pe 20 februarie 1946. Laicul, fie din Biserică și cu Biserica, în virtutea Botezului său primit, participă la funcția preoțească a lui Cristos și putem afirma pe drept cuvânt că în această privință este uns și trimis de Biserică pentru ca, prin unire cu ea, să fie un martor adevărat pentru fiecare creștin.

În Biserică, laicul poate avea, conform dreptului care i se atribuie prin chemarea din partea lui Dumnezeu, și acea putere de a conduce; laicului, pe lângă funcția aceasta preoțească, i se mai atribuie și această funcție de preot, profet și rege al lui Cristos care își desfășoară activitatea sa în, cu, și alături de Biserică.

Acțiunea laicilor este deosebit de necesară în Biserică pentru că fără ei apostolatul păstorilor nu poate ajunge la plinătatea lui, nu poate fi eficace. Viața laicului trebuie să se desfășoare în Biserică și cu Biserica. El trebuie să fie alături de ea. Fără acest Trup Mistic care este Biserica, laicul nu poate face nimic și, mai mult, nu poate fi un membru activ și un adevărat mărturisitor al lui Cristos reprezentat prin Biserică, unde laicul își desfășoară activitatea și unde acesta este un adevărat mărturisitor al Evangheliei. Biserica este ca o oglindă pentru laic, oglindă în care laicul se vede.

 

5. 2. Relațiile laicului cu ierarhia

În Conciliul Vatican al II-lea, găsim acel paragraf care ne vorbește despre datoria laicului de a ține legătura cu ierarhia, iar ierarhia este aceea care trebuie să favorizeze apostolatul laicilor prin oferirea de ajutoare spirituale, dar, mai mult, să orienteze exercitarea acestui apostolat spre binele comun al Bisericii. Ierarhia trebuie să colaboreze într-un mod cât se poate de imediat cu acești oameni pentru a nu lăsa ca ei să se îndepărteze de doctrina Bisericii, dar prin această colaborare, ierarhia trebuie să fie atentă ca aceștia (laicii) să observe și să vegheze la păstrarea doctrinei și a ordinii.

În Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni 4,3 ș.u., precum și în cea către Romani 16,3 ș.u. găsim îndemnuri cu privire la primirea acestor "laici" precum și precizări privind modul în care ceilalți trebuie să colaboreze cu ei pentru o mai bună mărturie și, în același timp, pentru un bun și rodnic apostolat. Ierarhia este aceea care, de multe ori și în funcție de împrejurări, încredințează laicilor anumite îndatoriri, îndatoriri care se află într-o mai strânsă legătură cu îndatoririle păstorilor; spre exemplu, expunerea învățăturii creștine. Astfel, în virtutea acestei misiuni, laicii sunt total supuși conducerii superioare bisericești cât privește exercitarea diferitelor funcții de care Biserica are nevoie. Prin colaborarea laicilor cu ierarhia, aceștia nu fac altceva decât să ajute la creșterea spirituală a diferitelor comunități care fac parte ca membre vii ale acestui mare Corp care este Cristos. Atât laicii cât și ierarhia au responsabilitatea de a acționa atât în interior cât și în exterior, pentru o mai eficace și mai durabilă sfințire a sufletelor. De ei depinde în mare parte sfințirea sufletelor în Biserică, chiar dacă fiecare are domeniul lui de acțiune, dar împreună spre același Cristos, care este mântuirea tuturor.

Se insistă ca, pe de o parte, toți laicii, în calitate de credincioși înzestrați cu ascultare creștinească, să îmbrățișeze tot ceea ce păstorii, ca reprezentanți ai lui Cristos, au stabilit și tot ei să-i considere pe aceștia ca maeștri și rectori în Biserică. Pe de altă parte, păstorii să recunoască și să promoveze demnitatea și responsabilitatea laicilor în Biserică. Doar în felul acesta, se poate stabili între laic și păstor un raport de bună înțelegere, de iubire, de respect față de munca și activitatea fie a păstorilor, fie a laicilor.

În Biserică, nu există persoane "pasive"; toți, în baza chemării de la botez, trebuie să trăiască cu responsabilitate și conștiință realitatea lor de creștini dotați cu puteri care îi fac activi și responsabili în însăși Biserica în care trăiesc. În unele locuri, se întâlnesc laici care nu sunt încă conștienți de demnitatea lor și acest lucru poate crea dificultăți și poate deveni un risc pentru opera de răspândire a mântuirii în lumea întreagă.

Acest tip de laicat se numește "laicat imatur", care în unele locuri poate produce probleme foarte greu de rezolvat cu privire la doctrină. Cardinalul Caggiano spunea: "Tuturor laicilor trebuie să li se dea acea conștiință a trebuinței de apostolat"[25]; este nevoie de o pregătire serioasă a cărei responsabilitate îi revine ierarhiei dar și laicilor înșiși. Laicul trebuie pregătit în doctrina cu privire la credința Bisericii și apoi să i se încredințeze acel act al ierarhiei pe care documentele bisericești îl numesc mandat. Laicii sunt aceia care poartă mărturia vieții profane în câmpul vieții bisericești, și această lucrare le este permisă chiar prin forța poziției lor de a aparține Bisericii.

Papa Paul al VI-lea subliniază faptul că laicii sunt aceia care cunosc problemele societății mai bine decât un cleric; din partea fie a episcopilor, fie a preoților, a călugărilor și călugărițelor etc. se cere un respect deosebit față de munca laicilor pe care aceștia o desfășoară în cadrul Bisericii, muncă ce contează foarte mult. Atât laicii cât și preoții, episcopii sunt persoane religioase care au același scop: de a munci pentru edificarea Bisericii. Dar, fără o strânsă legătură între ei (laici și ierarhie), nu se poate desfășura nici o muncă, indiferent de duritatea ei. Laicii care se dedică acestui apostolat în Biserică reprezintă ierarhia în multe locuri, unde aceasta nu este, și, astfel, reprezentând ierarhia, depun și ei acel efort în a sluji pe cei care au nevoie de o astfel de slujire, în baza mandatului primit din partea ierarhiei.

Clerul poate și trebuie ajutat de laici, pentru a face ca acțiunea lor să nu fie goală, ci să se concretizeze printr-o participare deplină la vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, astfel încât acesta să ajungă în orice colț al lumii. Biserica poate căpăta destule avantaje prin aceste raporturi familiare care există între păstori: laici și în felul acesta se fortifică în laici sensul propriei responsabilități, aceea care afirmă că laicul este membru viu al Bisericii lui Cristos. Caritatea, dreptatea, sensul propriilor limite și ale propriilor competențe, prudența și o puternică forță și fidelitate, toate, unite la un loc, pot fi o bază puternică a acțiunii tuturor credincioșilor lui Cristos, fie ei preoți, laici sau religioși. O inițiativă a laicilor în dezacord cu acțiunea păstorilor, o aderare opusă ei este foarte periculoasă și poate produce o închidere a ierarhiei însăși dar, pentru a nu se ajunge la aceasta, este nevoie din partea ambelor părți de o maturitate umană și creștină. Laicii, ca buni creștini, au dreptul de a primi în mod abundent de la păstorii sacri bunurile spirituale ale Bisericii, mai presus de toate de a-i ajuta prin intermediul vestirii Cuvântului lui Dumnezeu și a sacramentelor. Păstorii Bisericii trebuie să promoveze, pe cât este posibil, demnitatea și responsabilitatea laicilor în Biserică; aceștia se pot servi în mod voluntar de sfatul lor prudent, cu încredere să le încredințeze oficii în serviciul Bisericii și să le lase lor libertatea și câmpul de acțiune.

Ierarhia are această datorie sfântă de a încuraja activitatea lor și de a o promova cât se poate de mult. Între ierarhie și laici trebuie să exista acea fraternitate în care să se oglindească unirea lui Cristos cu Biserica sa. Laicii nu pot gândi fără ierarhie și nici ierarhia nu poate gândi fără laici, deoarece fie laicii, fie ierarhia au drept caracteristică esențială iubirea fraternă. Între ierarhie și laici trebuie să existe acel raport ca între tată și fiu, în care ierarhia își are rolul ei aparte iar laicul rolul lui aparte și împreună, spre același scop, mântuirea sufletelor, prin intermediul vestirii Cuvântului lui Dumnezeu cu toate mijloacele pe care le au la îndemână (radio, televiziune, presă etc.). Datoria laicului este aceea ca în unire cu ierarhia să poată vesti Cuvântul lui Dumnezeu, să poată administra sacramentele și, mai mult, să acționeze în totală supunere și ascultare față de ierarhie, iar această supunere și ascultare să se transforme într-o participare tot mai intensă la sfințirea proprie și a celorlalți.

Ierarhia și laicii trebuie să formeze o legătură strânsă pentru a putea fi "sarea"și "lumina"acestui pământ. Această unire a ierarhiei cu laicii trebuie să favorizeze inițiative pentru stabilirea unui permanent dialog între ei, precum și să dezvolte un spirit de unitate atât între ei cât și în afara lor, pentru că o împărăție, dacă este dezbinată în ea însăși, este expusă la fel și fel de pericole. Relația laicului cu ierarhia nu trebuie să se sfârșească niciodată, dar trebuie să se transforme într-o familiaritate care cheamă la dialog pe toți oamenii. Constituția Dogmatică Lumen gentium în numărul 37 spune că:

"Păstorii sacri trebuie să recunoască și să promoveze demnitatea și responsabilitatea laicilor în Biserică; să se servească în mod prudent de sfatul lor, cu încredere să le dea însărcinări în serviciul Bisericii și să le lase libertate și câmp de acțiune, ba chiar să-i încurajeze în a întreprinde acțiuni din proprie inițiativă. Cu o iubire părintească, să examineze atent în Cristos proiectele, cererile și dorințele prezentate de laici, păstorii să le recunoască cu respect acea dreaptă libertate ce se cuvine tuturor în cetatea pământească".

Le revine păstorilor Bisericii să promoveze și, mai mult, să încurajeze pe acești oameni care, din dragoste față de Cristos și Biserică, se dăruiesc în a face un lucru bun, care contribuie nu numai la sfințirea lor proprie, dar și a celorlalți și, mai mult, la edificarea Bisericii al cărei Cap este Cristos.

 

5. 3. Laicii în comunitatea parohială

Munca laicilor în parohie este foarte dificilă, ea cere foarte mult sacrificiu de sine. In comunitatea parohială, laicul este persoana care ajută pe preot ori de câte ori el are nevoie, dar nu numai atât, el întreprinde și o serie de munci fie la cei bolnavi, fie la cei care au nevoie de el. Laicii trebuie să învețe să fie "Biserică" oriunde s-ar af1a și nu trebuie nicidecum să dea înapoi.

Parohia are nevoie astăzi de laici pregătiți și angajați în orice sector social, politic, administrativ, artistic, cultural etc.; porunca de a merge, de a învăța și de a da mărturie a dat-o Isus nu numai apostolilor, ci tuturor oamenilor care cred în el.

Laicii în parohie trebuie să fie aceia care să aibă capacitatea administrativă și să fie conștienți că misiunea lor principală nu este aceea de a se îngriji de întreținerea parohului, ci de administrarea bunurilor spirituale și materiale necesare parohiei (ajutorarea săracilor, vizita la cei bolnavi etc.). Conciliul Vatican al II-lea recunoaște în termeni clari dreptul de asociere în Biserică și spune că aceștia au voie să organizeze liber întruniri sau să înființeze asociații educative, culturale, caritative, sociale etc. Chiar și noul Cod de Drept Canonic recunoaște că laicii au dreptul de a întemeia și de a conduce în mod liber asociații care au scopuri de caritate sau de pietate sau asociații care își propun creșterea vocației creștine în lume. Pluralismul asociativ este o mare bogăție în Biserică. Laicul, în comunitatea parohială, este chemat să anime cu spiritul evanghelic și astfel să dea mărturie despre Cristos. În parohie, laicul trebuie să fie un bun sfătuitor și un bun îndrumător fie al tinerilor sau al copiilor, fie al adulților. El trebuie și are puterea de a face aceasta prin intermediul mandatului ce i-a fost încredințat. Laicii trebuie să se obișnuiască să lucreze în parohie în strânsă unire cu preoții. Tot ei trebuie să cultive în parohie simțul diecezei, și tot aici trebuie să fie mereu gata să-și pună la dispoziție capacitatea în realizarea inițiativelor diecezane. În parohie, laicii trebuie să prețuiască mult și să ajute după puterile lor operele de caritate și inițiativele de asistență socială. În cadrul parohiei, laicii sunt "al doilea preot", care ajută pe ceilalți din jurul lor, indiferent de ce sprijin ar fi vorba. Prin acest apostolat exercitat în parohie, laicii dau o mărturie de viață creștină, pentru a atrage pe cât mai mulți oameni la credință și la Dumnezeu.

Laicii trebuie să fie în comunitatea parohială o lumină vie care să strălucească mereu prin modul de viață pe care aceștia îl trăiesc. Pentru ca parohia să trăiască, să crească și să-și realizeze propria identitate, trebuie să recunoască fiecăruia carisma și vocația pe care o are. Fie în familie, fie între tineri, laicii sunt aceia care trebuie să muncească, să dea mărturie.

Rolul laicului în parohie nu poate fi împiedicat nicidecum de altcineva, laicul rămâne "sarea" și "lumina" în parohie; cu ajutorul lui, oamenii pot fi formați.

 

5. 4. Mijloacele de colaborare

"În dieceze să existe, pe cât posibil, consilii care să susțină lucrarea apostolică a Bisericii, atât în domeniul evanghelizării și al sfințirii, cât și în cel caritativ, social și în altele, printr-o colaborare corespunzătoare între laici, clerici și călugări" (AA 26).

Multe și variate sunt formele prin care poate fi exprimată caritatea. Începem cu faptele de milostenie atât de cunoscute și practicate în istoria Bisericii. Prin faptele de milostenie, care sunt trupești și sufletești, pedagogia Bisericii vrea să educe comunitatea Bisericii și întreaga comunitate creștină și pe fiecare creștin în parte la un stil de viață creștină matură, adică sensibilă la nevoile celui din jur. Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 2447, ne învață care sunt faptele de milostenie sau acțiunile caritabile prin care venim în ajutorul aproapelui, în nevoile lui trupești și spirituale. Desigur că astăzi, datorită transformărilor sociale, economice și culturale, au apărut probleme noi: marginalizați, drogați, handicapați, copii abandonați, copii ai străzii, analfabeți, bolnavi de SIDA, mulți oameni fără venituri suficiente pentru a-și întreține familia, fără loc de muncă, fără locuință, bătrâni și bolnavi fără pensii suficiente, discriminări sociale și culturale, violențe de tot felul etc. Pentru toate aceste probleme, sunt necesare forme adecvate de solidaritate, de asistență caritabilă, de intervenții și de acțiuni caritative concrete.

Prin natura și vocația sa originară, întreaga Biserică este subiectul carității. Toți membrii Bisericii au datoria nobilă de a realiza în mod personal porunca iubirii în ocaziile cele mai comune și în situațiile istorice în care se află. Însă această caritate trebuie exercitată și în mod comunitar, după exemplul primilor creștini, prin intermediul apostolilor: "Nimeni printre ei nu ducea lipsă, căci toți care aveau țarini sau case le vindeau, aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor. Și se împărțea fiecăruia după cum avea trebuință" (Fap 4,34-35).

Au fost numeroase inițiativele întreprinse de comunitățile creștine și de credincioși în mod individual în favoarea celor săraci și suferinzi. Desigur că Biserica, prin toate organizațiile și operele de asistență socială, nu a putut să răspundă la toate necesitățile și nu a reușit să rezolve toate cauzele care produceau acele nevoi; totuși, nimeni nu a reușit să aducă atâta alinare și ușurare celor săraci și suferinzi așa cum a făcut-o ea și sfinții săi. Printre acești sfinți amintim pe: sfântul Francisc de Assisi, sfântul Ioan Bosco, fericita Tereza de Calcutta etc.; sfinții Bisericii au fost cu toții exemple de caritate. Însă, pe lângă numele mari, trebuie să ne amintim și de nenumărați creștini care în tăcere au slujit aproapelui lor aflat în dificultate, creștini care au făcut-o din pasiune pentru Cristos, care a voit să se identifice cu cei nevoiași. Se poate spune că această caritate este esența creștinismului ca religie în care cultul dat lui Dumnezeu își are originea în iubirea filială, iar legăturile dintre membrii comunităților creștine sunt consolidate de forța salvatoare și transformatoare a carității divine. Practicarea carității regenerează și lărgește în mod continuu comunitatea nu numai în profunzimea misterioasă unde se stabilește unirea dintre spiritul uman și spiritul lui Cristos, ci și la nivelul relațiilor umane de colaborare, relații caracterizate de o nouă intensitate de dăruire de sine pentru ceilalți, apropiați și îndepărtați, cunoscuți și necunoscuți, prieteni și dușmani, dăruire care la sfinți merge până la eroism.

Conciliul Vatican al II-lea ne învață că în Biserică există posibilitatea de a se recunoaște și de a se iubi în ciuda diversității de cultură și de loc: "Toți credincioșii răspândiți pe suprafața pământului se află în comuniune unii cu alții în Duhul Sfânt și, astfel, cel care stă la Roma știe că indienii sunt mădularele sale" (LG 13).Biserica unește omenirea în caritate. Aceasta este legătura intimă a vieții sale care îl face pe fiecare credincios să caute armonia și să-și dăruiască propriile forțe pentru binele celorlalți, să ierte ofensele primite etc.; la originea existenței creștine, se află, așadar, agapé.De aceea, în orice comunitate, așa cum există misiunea de a anima și de a organiza chiar și comunitar vestirea Evangheliei și slujirea liturgică cultuală, tot așa trebuie să existe misiunea de a anima și a organiza și comunitar realizarea carității, după exemplul primelor comunități creștine.

Conciliul Vatican al II-lea, în documentul Apostolicam actuositatem, la numărul 26, ne face următoarea precizare: "În acest secretariat, să fie reprezentate diferitele mișcări și organizații apostolice ale laicilor, existente în lumea întreagă, și alături de laici să colaboreze și clerici și călugări". Aceasta se realizează prin anumite inițiative prioritare care reprezintă finalitatea unui Caritas parohial: a cunoaște situațiile de suferințe și de nevoie prezente în societate; a propune măsuri și forme concrete de intervenție; a oferi posibilitatea de formare pentru toți cei care se angajează în voluntariat; a crea ocazii de întâlnire pentru creștinii care lucrează în structurile politice ale serviciilor sociale etc.

O formă de caritate care se răspândește tot mai mult este "voluntariatul creștin",exprimat prin diferite servicii voluntare și gratuite aduse diferitelor categorii sociale: copii, bătrâni, bolnavi, handicapați etc. Aceste servicii se fac în spitale, școli, instituții, oriunde este sărăcie și suferință și este nevoie de ajutor competent, făcut cu disponibilitate și caritate creștină.

O astfel de caritate, practicată nu numai individual, dar și organizată în grupuri sau comunități, este întotdeauna de mare folos pentru rezolvarea situațiilor dificile în care se află mulți dintre frații noștri. În Biserică, răsar și se răspândesc mereu noi societăți organizate, diferite forme de voluntariat, care se exprimă printr-o multitudine de servicii și opere caritabile, ca de exemplu: Misiunea Caritas, Acțiunea Catolică, Serviciul de Ajutor Maltez, Mișcarea Scout și alte instituții și opere de caritate care activează în Biserica noastră locală. Toate aceste mișcări dau mărturie lui Cristos, în mod deosebit, prin faptele de milostenie și de caritate.

Preoții, prin activitatea pastorală pe care o desfășoară, trebuie să dea dovadă de multă dăruire și iubire față de turma care le este încredințată. La acțiunea apostolică și caritativă a Bisericii, sunt invitați în mod deosebit membrii ordinelor călugărești.

Într-adevăr, sub impulsul carității și atenți la semnele timpurilor, călugării și călugărițele din diverse organizații sau ordine religioase se angajează cu o deosebită disponibilitate și dăruire în apostolatul carității fată de oamenii de toate vârstele din orfelinate, azile, spitale, oratorii, școli, familii, cartiere etc.

Caritatea este esența vieții, educă la credință și speranță, celebrează iubirea lui Dumnezeu și invers. De aceea, într-o comunitate creștină, toți membrii trebuie să fie apostoli ai carității, totul trebuie să fie gândit și realizat sub semnul carității pentru a purta prin cuvinte și prin fapte tuturor oamenilor, mai ales celor nevoiași, Vestea cea bună a iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos prin intermediul Bisericii. Numai așa se va reuși ca "(...) neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu în care plinătatea legii să fie iubirea"(GS 32).

 

5. 5. Colaborarea laicilor cu ceilalți creștini și necreștini

"Valorile umane comune cer, nu rareori, și de la creștinii care urmăresc scopuri apostolice o colaborare cu aceia care nu se declară creștini, dar recunosc aceste valori" (AA 27). Prin această colaborare dinamică și prudentă, care este de mare importanță în activitățile pământești, laicii dau mărturie pentru Cristos, Mântuitorul lumii, și pentru mântuirea familiei umane.

Un prim pas în această colaborare a laicilor cu acele persoane care nu se declară creștine se concretizează în faptul de a trece de la o atitudine de conservare și de putere la un spirit mai apostolic și misionar. O Biserică devenită minoritară, care a descoperit și trăiește comuniunea în mod misionar, nu poate să nu se simtă trimisă, obligată să se deschidă noului, viitorului, în toate dimensiunile sale: de persoane, culturi, religii etc. chiar accentuând stima pentru ceea ce este nou, convinsă fiind că istoria abia a început. "Cei credincioși și cei necredincioși trebuie să se respecte și să se accepte reciproc. Iar dacă omul credincios poate să depună mărturie despre umanismul său, despre bucuria credinței sale, atunci acesta va fi un semn și pentru cel necredincios"[26]. Există, într-adevăr, mulți care citesc Sfânta Scriptură ca normă de credință și de viață, dau dovadă de un zel religios sincer, cred cu iubire în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul și în Cristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, sunt însemnați cu Botezul prin care sunt uniți cu Cristos, ba chiar recunosc și primesc și alte sacramente în Bisericile sau comunitățile lor bisericești. În continuare, la aceasta se adaugă comuniunea în rugăciune și alte binefaceri spirituale și chiar o adevărată unire în Duhul Sfânt care, cu darurile și harurile sale, lucrează și în ei prin puterea sa sfințitoare și i-a întărit pe unii dintre ei până la vărsarea sângelui. Astfel, Duhul trezește în toți ucenicii lui Cristos dorința și acțiunea pentru ca toți să se unească pașnic, în modul stabilit de Cristos, într-o singură turmă sub conducerea unui singur păstor.

Colaborarea tuturor creștinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja între ei și pune mai deplin în lumină chipul lui Cristos care slujește. Această colaborare instaurată deja în multe țări trebuie perfecționată neîncetat. Putem spune că această colaborare a creștinilor cu ceilalți, necreștini, revarsă pe toate drumurile iubire și fericire: "Iubirea și fericirea sunt însuși Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire"[27].

Concluzionând, putem spune cu Conciliul Vatican al II-lea: "Pentru a ajunge la aceasta, Maica Biserică nu încetează să se roage, să spere și să lucreze și-i îndeamnă pe fiii săi la curățire și la reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe fața Bisericii" (LG 15).

 

Fr. Bogleș Gabriel

Fr. Petrila Iosif

[24] Cf. T. Ferenc, Întâlnire cu creștinismul, ERC, Timișoara, 1992, 27.

[25] AA.VV., La Costituzione dogmatica sulla Chiesa, Elle Di Ci, Torino, 19964, 813.

[26] T. Ferenc, op. cit., 90.

[27] T. Bonteanu, O  turmă și un păstor, Unitas, Cluj-Napoca, 1997, 272.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire