pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 4. Diferitele forme de apostolat

Diferitele forme de apostolat pot fi situate în două părți: prima parte, care va trata despre apostolatul individual, iar cea de-a doua parte scoate în evidență apostolatul organizat sau în grupuri. În ambele părți, vom vedea importanța acestui apostolat, fie că este desfășurat la nivel de persoană, în relație cu societatea, cu familia, fie, nu în ultimul rând, cu Ierarhia. Fiecare persoană dedicată acestor forme de apostolat trebuie să țină pasul și cu ceea ce Biserica are în tezaurul ei: plecând de la tradiție, până la dogmă.

Întreaga Biserică este apostolică și ne cheamă pe toți a-l mărturisi pe Cristos.

"«Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul și originea întregului apostolat al Bisericii», este evident că rodnicia apostolatului celor hirotoniți cât și al laicilor, depinde de unirea lor vitală cu Cristos. În funcție de vocații, de exigențele timpurilor, de diferitele daruri ale Duhului Sfânt, apostolatul ia formele cele mai diferite. Dar întotdeauna iubirea dobândită mai ales din Euharistie, «este sufletul întregului apostolat»" (CBC 864).

Deoarece, toți credincioșii creștini sunt destinați de Dumnezeu la apostolat, în virtutea botezului și a mirului, laicii au obligația generală și se bucură de dreptul de a lucra cu râvnă, fie individual, fie în asociații, ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut și primit de toți oamenii din întreaga lume. Această obligație devine și mai urgentă în acele circumstanțe în care oamenii nu pot să asculte Evanghelia și să-l cunoască pe Cristos decât prin intermediul laicilor. Cei care trăiesc starea de căsătorie, după propria vocație, au datoria specială de a depune tot efortul, prin căsătorie și familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu. Laicii, ca să poată să trăiască după învățătura creștină, să o răspândească și, dacă este necesar, să o apere, și, ca să poată să participe la activitatea apostolică, au obligația și se bucură de dreptul de a dobândi cunoașterea acestei învățături, adaptată capacității și condiției fiecăruia (cf. CDC, can. 225-229).

 

4. 1. Importanța apostolatului individual

Apostolatul individual este de mare importanță pentru lărgirea împărăției lui Isus pe pământ, pentru a avea o legătură mai strânsă cu profeții din Vechiul Testament și cu apostolii din Noul Testament și, nu în ultimul rând, pentru o colaborare mai strânsă cu ierarhia Bisericii.

Apostolatul izvorăște din fiecare ființă, persoană creată de Dumnezeu, care duce o viată creștină și demnă de imitat de către celălalt cu care vine în contact. "Șinoi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie mântuitorul lumii"(In 4,14). Pentru aceasta a chemat Dumnezeu pe fiecare în parte și i-a dat o misiune. "Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat dintre cei morți, vei fi mântuit" (Rom 10,9). Aceste versete ar trebui să încurajeze tot mai mulți creștini la misiunea de apostolat, pentru că aceste cuvinte divine, poartă sămânța apostolatului individual. Înainte de a începe un apostolat individual, persoana ca atare trebuie să știe concret care îi este misiunea sa pe pământ, viața particulară pe care și-a ales-o. Conștientizând la misiunea sa și la viața sa proprie, fie că este cleric sau laic, să fie dispus, în calitate de creștin autentic, să-și îndeplinească misiunea sa nobilă, având ca model pe Cristos. Importanța necesității apostolatului reiese nu atât din faptul că Isus ne promite o recompensă în cer, ci și din aceea că noi avem obligația să răspundem la cererea divină, parcă și mai mult "disperată" în timpurile noastre, de a aduce pacea în inimile oamenilor, în familii, în întreaga societate.

 

4. 2. Importanța apostolatului in viața de familie

În familiile umane se cunosc crize ale adolescentului ajuns la maturitate, revolta tinerilor la fiecare principiu de autoritate, dorința de autonomie, intoleranța ambientului din casă, neînțelegeri reciproce. Numai cu vârsta, fiii obțin adevăratul echilibru al ideilor, al afecțiunii și redescoperirea celei mai conștiincioase stime față de părinți.

Și în familia spirituală a Bisericii există, dacă putem să interpretăm astfel și să scuzăm ca simptome ale unei adolescențe care stă să se maturizeze, multă intoleranță. Sperăm ca acest Conciliu, stimulând laicii la o mai mare aprofundare și responsabilitate a cunoașterii poziției pe care o au, în Corpul Mistic al lui Cristos, să-i conducă să reflecteze la o mai mare stimă și venerare a familiei care este un adevărat nucleu de trăire a credinței profesate prin botez. Laicul catolic, muncind în câmpul apostolatului, pregătește teren pentru sosirea unui cler mai bun. Nu trebuie uitat că anumite defecte sacerdotale sunt defecte provenite din familii, sau defecte ale ambientului de unde vine acest cleric. Dacă în familie veghează pietatea, dacă înflorește integritatea educației, dacă domină legea lui Cristos, atunci în ea, cu ajutorul harului divin, în mod ușor, se întipăresc germenii unei vocații la viața sacerdotală și religioasă și se pot pune fundamentele sfințeniei.

 

4. 3. Rolul caritativ al laicului

Un apostolat rodnic este și acela prin caritate. Laicii să-și însuflețească vița prin caritate și, după posibilități, să-și arate caritatea prin fapte. În viziunea creștină, fiecare om este subiectul carității. Încă înainte de fiecare specific al rolurilor pe care singuri sau în grupuri sociale, religioșii ecleziali sunt dispuși să se angajeze în exercițiul carității, care vine afirmat, chiar din antropologia creștină: omul creat după chipul lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu care este iubire, caritativ, nu se poate să se realizeze, în mod automat, decât numai în iubire. Iubirea trebuie să marcheze toate relațiile omului: relația cu Dumnezeu, ca și relația cu frații.

Isus Cristos este modelul suprem al omului, iar acest fapt se desăvâșește în iubire. Omul, fiind chemat de Dumnezeu la iubire, trebuie, la rândul său, să-și respecte, iubească și slujească aproapele[17].

Din principiu, omul este chemat să ajute pe semenul său. Ba mai mult, dacă îi este aproape cu adevărat, să-1 ajute nu numai pe plan spiritual, dar și pe plan material, dacă acestuia îi lipsește strictul necesar. Laicul, în mod personal și în mod practic, poate să ofere o mână de ajutor celui care așteaptă.

Multe persoane înscrise în asociații de apostolat, ba chiar și singure, se servesc mult de lucrurile materiale, pentru a ajuta pe cei nevoiași, scopul fiind câștigarea încrederii în Dumnezeu. Apostolatul laicului poate aduce roade mult mai mari decât cel al preotului, care stă și slujește numai la altar. Dacă un laic se dăruiește cu devotament în slujirea aproapelui, cel pe care îl va sluji va rămâne impresionat. In primul rând că o face benevol, iar în al doilea rând, nu este "meseria" lui de a o face. Cu toate că cel nevoiaș va aștepta întotdeauna mai mult de la un preot decât de la un laic, pentru că preotul este considerat ca omul carității, este "meseria" lui de a o face. În felul acesta, laicul are mai mult succes în acest câmp șidacă laicul ține legătura cu preotul, cu Ierarhia, împărăția lui Dumnezeu se va lărgi și mai mult pe pământ.

 

4. 4. Apostolatul laicatului legat de ierarhie

Când se vorbește de acțiunea individuală, pe care singur creștinul o realizează sub directa sa răspundere, va fi suficient ca el să depindă de ierarhie, pentru o cunoștință în ceea ce privește legea credinței, a moralei și a disciplinei ecleziastice. Sigur, cerând colaborarea laicilor, clerul va trebui să aibă un mare respect al demnității și al responsabilității, pe care Biserica o recunoaște. Dar este necesar, de asemenea, ca laicii să se angajeze mai mult în serviciul Bisericii și să-și dea seama de colaborarea la care au fost chemați.

Laicul acționează chiar și sub responsabilitatea sa personală. Eficiența apostolatului stă toată în încărcătura competenței umane și în spiritualitatea creștină, pe care o posedă. Merge pe ceea ce este, nu pe ceea ce se profesează: acțiunea laicului este spontană.

Laicul nu reprezintă Biserica la nivel de instituție, aceasta este adevărat, dar pin comportamentul său o poate compromite. Numai că dacă o reprezintă sau o recunoaște, în baza conduitei practice a laicului catolic, aceasta este în mod continuu sub ochii lui. Falimentul vieții personale a apostolatului laicului, de multe ori, semnifică pentru mulți, falimentul creștinismului însuși.

 

4. 5. Mărturia laicului în momente delicate

Laicii sunt în mod just chemați să dea contribuția lor fundamentală, pentru ca Biserica să fie în dialog salvific cu lumea. Mărturia laicilor este importantă într-o lume care stă pe punctul de a-și pierde sensul religios al vieții.

Teologia laicului care se dezvoltă dă demnitate eclezială acțiunii laicilor în societate. Sfințenia laicilor proiectează asupra lumii o lumină orientativă și consolatoare și face să urce la sfera spiritului darul operei pământești. Laicul trebuie să fie sarea pământului în realitatea timpului unde este chemat să muncească. Sfințenia laicului este subliniată în contextul renovării Bisericii, care stă să-și piardă credibilitatea în noua societate. Biserica se întărește în măsura în care creștinii se întăresc în credință. Fiecare suflet este chemat să dea viață în propria inimă și mărturie în jurul său despre vocația creștină. Să se pregătească pe acest plan al evanghelizării și să fie capabil în momentele dificile prin care Biserica va trece.

"În aceste împrejurări foarte grele, laicii ținând, pe cât le stă în putință, locul preoților și riscându-și propria libertate și uneori viața, îi învață pe cei din jurul lor doctrina creștină, îi educă la viața creștină și la mentalitatea catolică, îi îndeamnă să primească sacramentele și să cultive evlavia, mai ales față de Euharistie" (AA 17).

Angajarea laicilor în evanghelizare este, dincolo de a fi o exigență a Bisericii pentru renovare, și o exigență inerentă a misiunii ei în lume, având în vedere numărul mare de creștini care se îndepărtează de Biserică și Evanghelie[18]. Apostolatul laicului trebuie făcut cu mare atenție în ceea ce privește confesiunile religioase care s-au înmulțit azi, fiind foarte periculoase pentru creștinii catolici care nu sunt bine pregătiți și alunecă ușor pe panta aceasta a falșilor profeți. Laicul care este angajat în apostolat se găsește într-o situație delicată; aducându-și contribuția sa de adevărat mărturisitor al credinței profesate, se pot depăși aceste probleme cu care omul, derutat fiind, se confruntă și face această experiență de multe ori neplăcută. La astfel de situații se ajunge și din cauza lipsei de colaborare a creștinilor catolici, mai ales, dacă este vorba de o comunitate mică de catolici, într-un ambient predominant ortodox sau protestant. Pentru depășirea inconvenientelor, se poate recurge la o cât mai strânsă prietenie și schimburi de experiență, ajutându-se reciproc pe plan spiritual și, nu în ultimul rând, pe plan material. Știm și cunoaștem atâtea cazuri când unele persoane au renunțat la dreptul de creștin în schimbul unui "vas de linte".

Creștinul propune credința în Cristos, în libertate și în iubire fără nici o presiune din partea lui. Credința creștină este trăită și mărturisită în iubire, pentru ceea ce este frumos și fără frică. Credința în Cristos dă bucuria de a trăi și această bucurie este un apel, o provocare, pentru cei care nu cred, pentru cei indiferenți și reci. Credința care se manifestă în bucurie și în frumusețea vieții cere reculegere - interioritate. Așadar, apostolatul cere o mai mare interiorizare a încărcăturii sale pur teologice, pe care cu toții suntem datori să-l facem cât mai rodnic în lume.

 

4. 6. Importanța apostolatului organizat

"Creștinii sunt chemați, fiecare in parte, sa exercite apostolatul în diversele lor condiții de viață; totuși, ei să nu uite că omul este, prin firea lui, social si că i-a plăcut lui Dumnezeu ca pe cei ce cred în Cristos să-i adune în poporul lui Dumnezeu si într-un singur trup" (AA 18).

Credincioșii laici sunt aceia care, fiind încorporați în Cristos prin botez, au devenit poporul lui Dumnezeu și, de aceea, făcuți părtași într-un mod special la oficiul sacerdotal, profetic și regal al lui Cristos, au fost chemați să realizeze, fiecare după condiția sa juridică, misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii ca s-o împlinească în lume. Între toți credincioșii, în virtutea renașterii in Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate și acțiune și, datorită acestei egalități, toți colaborează la edificarea Trupului lui Cristos după condiția și misiunea fiecăruia.

"Laicii au funcțiile lor proprii care, dacă nu sunt îndeplinite, suferă realizarea propriei lor vocații. Trebuie depășită în mod definitiv mentalitatea că acțiunea laicilor în Biserică ar fi doar un fel de voluntariat în ajutorul preoților care singuri nu ar putea să facă față necesităților pastorale"[19].Există convingerea că baza structurii Bisericii nu este parohia, ci așa-zisele comunități ecleziale de bază. Între subiectele ecleziale și, deci, pastorale, nu se poate astăzi să nu se numere pluralitatea și diversitatea grupărilor ecleziale laicale.

Conciliul Vatican al II-lea, care a declarat libertatea tuturor de a se asocia în grupuri religioase, a și recunoscut laicilor în Biserică dreptul de a crea, a conduce și de a se înscrie în diferite asociații religioase: "(...) păstrând relația cuvenită cu autoritatea bisericească, laicii au dreptul să întemeieze asociații, să le conducă și să se înscrie în cele deja întemeiate"(AA 19).

Codul de Drept Canonic, lărgind viziunea Conciliului, recunoaște tuturor credincioșilor dreptul de a fonda și de a conduce în mod liber asociații cu scopuri caritabile și pioase sau de a favoriza vocația în lume: "Creștinii au dreptul neștirbit de a înființa și de a conduce în mod liber asociații cu scopuri caritative și de pietate sau de promovare a vocației creștine în lume și de a se reuni pentru a urmări în comun aceleași scopuri"(CDC, can. 215).Ținând seama de scopul diferitelor grupuri ecleziale, acestea pot fi reunite în trei mari arii de lucru: o primă arie cuprinde grupările cu finalitate spirituală și apostolică; unele grupări accentuează partea spirituală, iar altele unesc la aceasta apostolatul creștin în sectoare diverse. O a doua arie cuprinde grupările, mișcările și asociațiile de animație creștină a realităților temporale. Sunt grupări socio-ecleziale, care, fără a neglija valorile grupărilor precedente, acționează pe două versante: eclezial și social, căutând o integrare mai profundă între credință și viață, dragoste și dreptate, deschidere spre Cristos și dedicarea în serviciul fraților. O a treia arie îmbrățișează grupurile, mișcările și asociațiile de inspirație creștină, care acționează în realitatea temporală. Sunt aceia, care interpretând diversele situații culturale, profesionale, sociale și politice în lumina principiilor creștine și intervenind în ele pentru a le face să crească după prospective umaniste, se angajează în propria acțiune, în mod exclusiv, pe ei înșiși, acționând mereu și numai sub propria responsabilitate, personală și colectivă[20].

Din punct de vedere formativo-eclezial, este cert că diversele experiențe ale grupărilor ecleziale favorizează persoanei o manieră de a fi, de a gândi, de a acționa, mai bogată, mai participativă, mai comunitară. Din punct de vedere pastoral, viața unei parohii, fondată pe grupuri și asociații ecleziale, poate favoriza trecerea de la o viziune sociologică la o credință mai fermă și matură, de la o pastorală tradițională și de masă la o pastorală mai calificată și evanghelizantă, de la o pastorală individuală la o pastorală mai comunitară și de la o pastorală clericală la o pastorală mai participativă. Grupurile ecleziale favorizează reînnoirea comunităților ecleziale nu numai pentru că îmbogățesc viața internă cu serviciile lor, ci și pentru că stabilesc un schimb reciproc de experiență. Parohia trebuie să fie centrul de unitate al pluralismului de asociații, pe când grupurile și asociațiile o ajută să devină comunitate, de a interioriza credința și liturgia, de a-și asuma o fizionomie mai puțin instituțională și mai evanghelică. Aceasta este și gândirea magisterului. Episcopii italieni în Comuniune și comunitate,(1981) afirmă: "Este necesar ca și comunitățile diocezane și cele parohiale să fie deschise la primirea noilor forme de viață eclezială, dându-le posibilitatea de a se integra în comunitate"(CC 4).

Tot în același document, se mai subliniază și faptul că: "Duhul Sfânt a suscitat în acești ultimii ani grupuri, mișcări și asociații care au îmbogățit Biserica cu o prezență vivace și dinamică. Ei sunt chemați să găsească forme concrete de angajare și de stil misionar în spiritul unei autentice comuniuni ecleziale"(CC 21). Însuși Papa, la întâlnirea de la Loretto din 1985, a spus: "Marea varietate si vivacitate a grupărilor și mișcărilor au ca finalitate promovarea comuniunii ecleziale"[21].Mai recent, în l988, la reuniunea de la Roma a tuturor mișcărilor și grupurilor ecleziale, Papa a afirmat:

"Anii trecuți au fost o perioadă de încercare în ceea ce privește fidelitatea lor, o ocazie importantă pentru a verifica autenticitatea carismelor. Acum însă există ceva nou: apare o maturitate eclezială, o provocare, un drum de parcurs pentru a întâmpina o lume secularizată care distruge credința și, deci, necesitatea unei vestiri puternice a credinței și a unei formări creștine solide".

Sfântul Părinte vede în mișcările ecleziale răspunsul providențial dat dramaticei provocări asfârșitului de mileniu. Motivul atenției pastorale dat formelor organizate de apostolat laical nu este ocazional și funcțional, ci teologic. Este Duhul Sfânt care în Biserică revarsă carisme personale și comunitare în vederea unității comune. Asociațiile și mișcările nu au sens decât în Biserică și pentru Biserică, apreciate ca locuri și instrumente pentru a exprima comuniunea: "Biserica, fiind în natura ei misionară un câmp de apostolat imens și variat, deschis și pentru laici, este spațiu al misiunilor. Toți credincioșii, prin botezul și prin darul credinței, trebuie să simtă și să trăiască universalitatea sa, catolicitatea, pentru a se extinde și a se consolida împărăția lui Dumnezeu"[22]. Dacă e să sintetizăm misiunea Bisericii, trebuie să spunem că ea are rolul de a aduce mântuirea. Atunci, întrebarea este: de ce atâtea forme de apostolat? Această varietate de forme de apostolat, atât clericale, dar în special laicale, este cerută de diferitele situații în care ea se găsește și de carismele diverse cu care membrele ei sunt dotate: "După darul pe care l-­a primit fiecare, slujiți unii altora ca niște buni economi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu" (1Pt 4,10). Aceste diverse situații determină diferitele forme de apostolat, adică variatele poziții pe care Biserica și le asumă în exercițiul misiunii ei[23].

 

4. 7. Acțiunea catolică

Dintre toate grupările ecleziale, Acțiunea Catolică se bucură de o popularitate foartemare pentru meritele ei, pentru tipul de apostolat, pentru aprecierea pe care a avut-o din partea ultimilor Pontifi, de la Pius al XI-lea la Papa Ioan Paul al II-lea, pentru statutul eclezial de care se bucură ca asociația aleasă și promovată de ierarhie:

"De câteva decenii, în mai multe țări, laicii, consacrându-se tot mai mult apostolatului, s-au unit în diferite forme de acțiune și asociații care, păstrând o legătură mai strânsă cu ierarhia, au urmărit și urmăresc scopuri propriu-zis apostolice. Printre acestea sau altele asemănătoare din trecut, trebuie amintite mai ales acelea care, folosind diferite metode de acțiune, au adus roade bogate pentru împărăția lui Cristos și care, pe drept cuvânt recomandate și promovate de suveranii pontifi și de numeroși episcopi, au primit de la aceștia nunele de Acțiunea Catolică și au fost definite ca o cooperare a laicilor la apostolatul ierarhic" (AA 20).

Data de naștere a Acțiunii Catolice este 1868, data de recunoaștere publică și oficială de câtre societate și de câtre tineretul catolic. Primul statut apare în 1868 și angajează membrii Acțiunii Catolice la formarea religioasă, la profesiunea de credință publică, la rugăciune, la mărturia misionară, la cooperare cu Biserica pentru viața sacramentală și morală. În 1905,are loc restructurarea întregii mișcări, care mergea în mod progresiv împărțindu-se în secțiuni noi, după cerințe (femei, copii, tineri, universitari etc.). Este recomandată, în mod particular, spiritualitatea și strânsa dependență de directivele ecleziastice. Pius al XI-lea a definit de mai multe ori Acțiunea Catolică drept participarea și cooperarea laicilor la apostolatul ierarhic al Bisericii. Pius al XII-lea, care a dat un impuls deosebit asociației, cu o riguroasă restructurare internă, prefera să vorbească de colaborare. După Conciliul Vatican al II-lea, asociația a realizat o profundă regândire a propriei funcțiuni culturale și ecleziale, concretizată în 1969 într-un nou statut care a declarat alegerea religioasă. Această alegere vrea să scoată în evidență primatul evanghelizării și al formării creștine a conștiințelor, după stilul comunității ecleziale locale.

Paul al VI-lea a definit Acțiunea Catolică drept o formă particulară de ministeriat laical. Trebuie revăzută și structura organizatorică a asociației care are o nouă față: cele patru ramuri lasă locul la două sectoare, unul pentru tineri și unul pentru adulți; secțiunile minore sunt înlocuite cu o unică structură unitară și anume: Acțiunea Catolică pentru copii. Acțiunea Catolică a ales parohia ca ambient eclezial concret în care membrii își oferă propriile servicii. În parohie, ea trăiește specificitatea cu care Conciliul a caracterizat experiența sa: aceea a eclezialității și a strânsei 1egături cu ierarhia. Chiar statutul Acțiunii Catolice precizează aceasta în unul din articolele ei: Acțiunea Catolică prestează serviciul ei în folosul pastoral al parohiei. Asociația parohială a acțiunii catolice este formată din toți laicii din parohia respectivă care vor să adere le ea. Ei se îngrijesc de educație și coordonează apostolatul colaborând cu parohul pentru creșterea impulsului misionar al comunității parohiale.

Conciliul Vatican al II-lea a păstrat și a îmbogățit reflexia teologică precedentă și a elaborat o doctrină nouă asupra laicilor și asupra misiunii lor în Biserică și în lume. Laicii, asemenea clericilor și religioșilor, sunt chemați să contribuie la  fecunditatea întregii Biserici: ei au o misiune bine determinată în interiorul Bisericii. Aspectul specific al misiunii laicilor stă în faptul că misiunea Bisericii are o parte care este proprie laicilor. Laicii pot să-și exercite apostolatul în mod individual sau uniți în asociații după cum am văzut mai sus. Apostolatul individual este trebuincios pentru toți, este primul grad de neînlocuit al apostolatului creștin. Apostolatul în formă organizată nu este obligatoriu, dar este foarte recomandat de Conciliu din motive teologice, sociale, pedagogice și pastorale.

 

Fr. Petrișor Teofil

Fr. Țâmpu Eusebiu

Note

[17] AA. VV., Diaconia della carita nella pastorale della Chiesa locale, EDP, Padova 1985, 261.

[18] D. Paoletti, La testimonianza cristiana nel mondo contemporaneo in Papa Montini, Miscellanea Francescana, Roma 1991, 128.

[19] A. Bișoc, Parohia, comunitate de credință în caritate, Presa Bună, Iași 1999, 72.

[20] Cf. V. Grolla, L'agire della chiesa, EMP, Padova 1995, 116.

[21] M. Vasiliu, Mișcările  ecleziale-speranța Bisericii,în Oraș Nou, 8(9/1998), 4.

[22] L.M. Carli, La chiesa e il concilio, Áncora, Milano 1964, 95.

[23]  AA. VV., Laici sulle vie del Concilio, Cittá Nuova, Assisi 1966, 88.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire