pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 3. Diferitele domenii de apostolat

În ceea ce privește diferitele forme de apostolat, documentul Apostolicam actuositatem al Conciliului Vatican al II-lea, la numerele 9-14, tratează într-un capitol special această temă. Diversele domenii de apostolat din cadrul Bisericii au origine apostolică: "(...) prin urmașii sfântului Petru și ai apostolilor, în comuniune de credință și de viață cu originea ei. Întreaga Biserică este apostolică, întrucât este «trimisă» în lumea întreagă; toți membrii Bisericii, deși în moduri diferite, sunt părtași la această trimitere"(CBC 863); însă nu putem afirma că este numai un singur fel de apostolat, deoarece toți suntem chemați la acest lucru, într-un fel sau altul.

Același Catehism al Bisericii Catolice, la numărul 864, ne spune: "Deoarece Cristos, cel trimis de Tatăl, este izvorul și originea întregului apostolat al Bisericii",toți cei care sunt implicați în apostolat, în diferitele sale aspecte, trebuie să asculte de învățătura sa, dar se menționează, mai departe, și rolul Duhului Sfânt cu diferitele daruri pentru ca apostolatul să ia formele cele mai diferite (cf. CBC 864).

 

3. 1. Comunitățile bisericești

Isus Cristos este prezent în diferite moduri în Biserica sa; în mod deosebit, este prezent în comunitatea parohială, deoarece aceasta, mai mult ca alte comunități, este semnul vizibil al lui Cristos și al Bisericii sale (cf. LG 26), ca sacrament și instrument de unire intimă a oamenilor cu Dumnezeu (cf. LG 1). Această unire a oamenilor cu Dumnezeu se poate realiza prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu care trebuie să fie scopul unirii lor cu Cristos. Fiecare membru al comunității, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă curajul de a proclama tuturor vestea mântuirii cu exemplul sau predicând: "(...) ca lumea întreagă, auzind și văzând, să creadă, să spere și, sperând, să iubească" (DV 3).

Parohia trebuie să tindă să devină o comunitate de credință și de adevărați adoratori ai Dumnezeului celui Viu care trăiesc o adevărată credință. O comunitate care nu crede nu este Biserică; doar o comunitate credincioasă poate să dăruiască o adevărată credință a Bisericii lui Cristos.

Astăzi, în Biserică, a pornit o uriașă reînnoire. La inițiativa Conciliului Vatican al II-lea, parohii și comunitățile bisericești își fixează ca prim țel realizarea comunității fraterne, realizarea iubirii reciproce, prin care Isus însuși să apară în mijlocul lor, să acționeze între ei (cf. Mt 18,20). Așa se pare că, într-adevăr, Isus acționează prin ei, parcă s-ar porni în jurul lor o reacție în lanț. Sub influența lor, au loc convertiri și se nasc comunități creștine profunde.

Constituția Lumen gentium afirmă că: "În aceste comunități, adesea mici, sărace, izolate, este prezent Cristos, care prin puterea sa adună Biserica, una, sfântă, catolică și apostolică" (LG 26).După cum se poate intui, aportul tipic trebuie căutat în discursul prezenței lui Isus Cristos, care pare să fie în paralel cu afirmația de mai sus.

În comunitățile locale, este prezentă nu numai Biserica lui Isus Cristos, ci Isus Cristos însuși: locul unde Isus Cristos este prezent prin excelență se identifică tocmai cu această adunare de credincioși numită comunitate: comunitatea ca atare este unirea, este conexiunea care unește pe membrii ei cu însuși Isus Cristos. A fi în comuniune cu Biserica înseamnă a forma Biserica, a forma comunitatea. În acest caz, comunitatea este considerată ca un subiect unitar. În realitate, acest mod de viață nu este atât de nou, având în vedere că țelul principal al multor comunități ale Bisericii primare nu era altul decât să facă prezent în mijlocul lor pe Isus Cristos[11].

"Parohia oferă un exemplu strălucit de apostolat comunitar, căci ea adună laolaltă diversitatea umană care face parte din ea și o implantează în universalitatea Bisericii. Laicii să se obișnuiască așadar să lucreze în parohie, în strânsă legătură cu preoții lor, să prezinte comunității Bisericii problemele proprii și ale lumii precum și întrebările cu privire la mântuirea oamenilor" (AA 10).

Parohia ne este prezentată nu numai ca o comunitate, ci, pur și simplu, ca o comunitate în acțiune, o comunitate ca subiect unitar; comunitatea ca atare desăvârșește comunitatea apostolică.

"Laicii să cultive neîncetat simțul diecezei, a cărei celulă este parohia" (AA 10). Expresia "celulă" nu poate fi precizată cu ușurință din punct de vedere conceptual; se pare că o asemenea precizare nu este esențială și poate fi înțeleasă doar ca o simplă parte vie a unui organ. Raportul dieceză-parohie trebuie înțeles în mod diferit de raportul biologic celulă-corp. În timp ce în organismul biologic, din multitudinea celulelor este format corpul, în structura parohială, parohia este cea care se naște din dieceză prin divizarea acesteia în mai multe comunități parohiale sau locale. Totuși, subliniem faptul că, prin imaginea celulei, este confirmat raportul esențial al parohiei cu dieceza și profunda asemănarea între una și cealaltă realitate eclezială.

Taina Bisericii se poate realiza între noi, dacă ne adunăm într-o parohie doi-trei în numele lui Isus. Această mică comunitate, (dacă se află în unitate cu Marea Biserică), poate fi o adevărată mică Biserică, o celulă a Marii Biserici,deoarece în această comunitate este prezent același Isus ca în Marea Biserică. Din acest motiv, mica comunitate îndeplinește aceeași sarcină, la scară redusă, ca și Biserica, adică dă mărturie despre Isus în fața lumii și-l transmite lumii.

Conștientizând responsabilitatea și preoția generală a credincioșilor, tot mai mulți laici se angajează în a lua parte în timpul liber sau sunt angajați în munca de pastorație a Bisericii, (de exemplu, în lumea întreagă activează mai mult de 250 de mii de laici angajați ai Bisericii).

Biserica face posibil ca laicii să participe la pastorație, (să facă cateheze, să dea Sfânta Împărtășanie etc.), să conducă o comunitate de sine stătătoare, (în unitate cu parohul), ba chiar, în anumite situații, să conducă o parohie. În America de Sud, în Africa, deseori și în Europa, tot mai frecvent apare situația în care laicii, (printre care și femei), sau comunități laice, conduc parohii; în afară de Sfânta Liturghie și spovadă, efectuează toate serviciile pastorale.

Dacă cineva se angajează la o muncă pastorală sau studiază teologia, probabil că o face din iubire față de Dumnezeu și față de Biserică. Despre vocație, vorbim atunci când cuiva Dumnezeu îi umple viața, se angajează la viața cu Isus, la imboldul Duhului Sfânt, adică astfel se conectează la o comunitate angajantă.

În lume, există nenumărate comunități, mișcări comunitare, ai căror membri îl aleg pe Dumnezeu drept ideal al vieții lor. Există printre ei bărbați, femei și oameni căsătoriți, celibatari, tineri și bătrâni: mulți se angajează să trăiască sfaturile evanghelice, să facă o muncă apostolică ori, pur și simplu, prin iubirea lor, prin comunitatea de iubire, să fie semnele iubirii dumnezeiești în lume (cf. In 17,23).

 

3. 2. Apostolatul familiei

"Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit și eu pe voi"(In 15,12).

Idealul creștinismului este iubirea lui Isus, care este gata să-și dea viața pentru semenii săi. Acest ideal este valabil și pentru cei care au ales vocația căsătoriei. Lumea este plină de egoism iar în viața familială deseori apar tensiuni, dezacorduri, separări și divorțuri: mulți susțin că această situație nici nu poate să fie altfel.

Creștinismul crede în dragostea curată, în fidelitate, în puterea creatoare a jertfei reciproce. Susține că acolo unde există o înțelegere a valorilor creștine este și astăzi posibilă viața familială fericită.

Pentru mulți, familia ia naștere mult mai liberă de condiționările socio-economice, dacă se bazează mai mult pe iubire, iar femeia crește în demnitate și la fel va crește responsabilitatea comună față de copii. Pentru unii, există și o adevărată redescoperire a valorii creștine a căsătoriei; se face multă pregătire, se încearcă a trăi o anumită spiritualitate conjugală și familială; multe familii încep să-și descopere misiunea la care sunt chemate în Biserică și în societate. Pastorala familială este foarte des propusă în acest moment al vieții ecleziale. Este obligația cea mai răspândită și predicată sau cerută de Bisericile particulare, parohii și asociații. Un responsabil sau asistent pastoral, care nu prevede această necesitate în programul său, este anacronic. Experiențele se multiplică mereu, semn mai mult decât evident că Duhul Sfânt se află în acțiune în Biserica sa. Se poate vorbi despre adevărate semne ale timpurilor. Pentru mulți soți și pentru multe familii nu este suficient ceea ce pot primi de la liturghiile duminicale sau de la cateheza normală. Au nevoie de aprofundări speciale pentru a-și trăi propria vocație în familie și în societate, adunându-se în grupuri și discutând problemele familiei de azi.

Familia creștină nu este o comunitate închisă în ea însăși; întrucât este prima și vitala celulă a societății, ea este chemată la apostolat, chemare care este așa de importantă pentru Biserică și societate. Familia, în primul rând, este chemată la apostolat în interiorul ei, dar, mult mai mult, este chemată și în exteriorul ei, dând mărturie și dedicându-se slujirii fraților (cf. AA 11).

Există multiple opere de apostolat familial:

- apostolatul între familii;care are o mare importanță pentru apostolat; soții înșiși devin apostoli ai altor soți. Practic, se concretizează în pregătirea logodnicilor, în ajutorarea tinerelor cupluri și a cuplurilor aflate în dificultate.

- apostolat prin ospitalitate;familia creștină nu trebuie să fie închisă în sine, dar trebuie să fie ospitalieră și să-i ajute pe toți în nevoi. Familia creștină trebuie să fie deschisă și față de problemele sociale, să sprijine școala în formarea copiilor; revine dreptul părinților de a da o educație copiilor pentru a ocupa un loc fundamental în societate.

- apostolat prin mărturie;familiile creștine, prin viața lor exemplară, luminează celelalte familii și devin astfel o chemare la a primi vestea cea bună a Evangheliei.

Mărturia și angajarea familiei creștine în a trăi și transmite mesajul creștin în lume este o nouă formă de apostolat care apare azi tot mai necesar. Sub această formă, ea se prezintă ca celulă vie și activă a Bisericii. De aceea, ea este încurajată tot mai mult de Biserică.

 

3. 3. Apostolatul tinerilor

Conciliul Vatican al II-lea, în documentul Apostolicam actuositatem,arată în mod elocvent faptul că tinerii exercită în societatea de azi o influență foarte mare.

Tinerii zilelor noastre joacă un rol important în viața socio-politică a lumii contemporane, dar, de multe ori, ei par insuficient pregătiți pentru a-și asuma corespunzător noile îndatoriri. Din acest punct de vedere, Biserica încearcă să-i inițieze pe tineri, și chiar pe adolescenți, în diferite acțiuni care să-i ajute în pregătirea lor pentru misiunea de mai târziu.

Pentru aceasta, Biserica propune diferite și multiple domenii de apostolat, în angrenarea și atragerea tinerilor și a laicilor, în general, spre valorile mai înalte ale societății atât de secularizate în care ne aflăm, prin diversele grupări, asociații, comunități și mișcări ecleziale.

Aceste asociații și acțiuni pe care Biserica le dezvoltă și le promovează sunt necesare pentru a veni în ajutorul tineretului care trebuie să-și descopere și să-și cunoască vocația, înclinarea fiecărei persoane care pornește spre descoperirea sensului vieții și al scopului ultim în viață.

Este știut faptul că, în general comunitățilecare sunt, pe măsura omului, mai mici, pe lângă faptul că favorizează, îndeamnă la reflexie și maturitate, creează o cunoaștere mai capabilă de a răspunde exigențelor mulțimii, procură o confruntare mai eficace asupra problemelor comune, sunt o punte de legătură cu comunitățile mai ample, creează un sens de apartenență, sens comunitar, spirit de slujire[12].

Dacă luăm în considerație punctul de vedere eclezial, o viață parohială bazată pe grupări creștine poate să favorizeze trecerea de la o credință sociologică la una mai convinsă și matură; de la o pastorală tradițională și de masă, la o pastorală mai calificată și evanghelizatoare; trecerea de la o pastorală individuală, la o pastorală comunitară; trecerea de la o pastorală clericală, la o pastorală mai participativă, în vederea unei creșteri a conștiinței vocaționale autentice, la recunoașterea și promovarea darurilor și a vocației fiecăruia.

Grupările și asociațiile ecleziale favorizează reînnoirea comunităților ecleziale nu numai pentru faptul că îmbogățesc viața internă cu serviciile lor, ci și pentru că se stabilește un inter-schimb: parohia devine centrul de unitate al pluralismului asociativ, în timp ce grupările aduc o contribuție pozitivă pentru că ajută parohiile să devină comunitate, sunt canale de pătrundere în diferite medii de viață, ajută parohia să aibă o fizionomie mai puțin instituționalizată și mai mult evanghelică[13].

În ceea ce privește componenții, se poate spune că există realități asociative ale tinerilor precum Acțiunea Catolică, Scout-ul, diferite manifestări în care se verifică protagonismul tinerilor.

Tinerii sunt cei care le organizează, ajutați și susținuți de păstorii comunităților parohiale, care parcurg împreună un drum de comuniune și se formează ca să mărturisească viața creștină în mijlocul realităților temporale.

Aceste grupuri au ca scop de a cultiva formarea tinerilor, de a-i ajuta să fie mai creștină prezența lor în sfera profesională, socială și culturală. Aceste grupuri exprimă viața comunității creștine în care se desfășoară o operă de evanghelizare, de orientare și de clasificare, lăsând aderenților lor, ca cetățeni, să aibă propria responsabilitate în alegerile social-politice[14].

"Mărturia tinerilor, înainte de a fi o exigență a Bisericii pentru a se reînnoi, este, de asemenea, și o exigență inerentă în misiunea Bisericii în lume. O misiune care are o semnificație de o nouă evanghelizare, având în vedere marele număr de creștini care s-au îndepărtat de Biserică și de Evanghelie. Mărturia vieții creștine a tinerilor are menirea și de a separa contra-mărturia numeroșilor botezați, contra-mărturia care este cauza unei așa numite îndepărtări-indiferență față de Biserica"[15].

Însăși firea lor îi dispune la o viață apostolică prin maturizarea conștiinței propriei personalități: "(...) îndemnați de entuziasm vital și de energie exuberantă, ei își asumă responsabilitatea ce le revine și doresc să participe activ la viața socială și culturală"[16], dar acest entuziasm trebuie să fie canalizat spre idealul lui Isus Cristos.

Documentul Apostolicam actuositatem subliniază, în mod expres, necesitatea dialogului prietenesc între cei de diferite vârste, pentru ca acele neclarități ce apar între tineri și părinți să se poată depăși mai ușor. Acest dialog prietenesc este necesar pentru cunoașterea reciprocă și comunicarea bogățiilor ce le sunt proprii. Însă nu trebuie să uităm nici datoria pe care o au cei adulți față de tineri și anume de a stimula la apostolat. Chiar dacă tinerii caută și acceptă mai ușor ceea ce este nou, au datoria, la rândul lor, de a respecta și valorifica tradițiile demne de laudă (cf. AA 12).

Mărturia tinerilor este foarte mult apreciată de sfântul Părinte pentru că sunt capabili de a face mari sacrificii pentru a-și dovedi credința și fraternitatea în Cristos. Este de amintit faptul că la Jubileul mondial al tinerilor, care s-a desfășurat la Roma pe câmpul universitar Torre Vergata, peste 2,3 milioane de tineri din toate colțurile Pământului s-au adunat pentru a împărtăși experiențele și mesajul Evangheliei, dar, mai ales, de a se simți frați în Cristos.

 

3. 4. Mediul social

Laicii au misiunea și obligația de a pătrunde spiritul de creștin, mentalitatea și moravurile, legile și structurile comunității în care trăiește fiecare. De aceea, se vorbește foarte mult de apostolatul laicilor la locul de muncă și în familie, prin mărturia vieții (faptele) și mărturia cuvântului; adică, prin comportamentul unui bun creștin, cu o viață echilibrată și cu o conduită morală, care să dea un exemplu demn de luat în seamă de ceilalți.

Fiecare este chemat, în virtutea botezului primit, de a da mărturie acolo unde se află: "(...) la nivelul muncii, al profesiei, al studiului, al domiciliului, al timpului liber sau al asociațiilor,  ei sunt  mai apți pentru a-și ajuta frații" (AA 13).

Laicii trebuie să contribuie la promovarea și răspândirea adevărului, a binelui, în societatea în care trăiesc, și, în cele din urmă, să se îndrepte spre Cristos și Biserică prin conștiința deplină a rolului propriu în edificarea societății în care se străduiesc să-și îndeplinească îndatoririle familiale, sociale și profesionale.

Acest apostolat trebuie să-i cuprindă pe toți oamenii care trăiesc în mediul respectiv și chiar unii se străduiesc să-l vestească, prin cuvinte, pe Cristos, aproapelui. Este foarte adevărat că laicii, de multe ori, sunt cei mai fervenți evanghelizatori, pentru că mulți nu-l cunosc pe Cristos și Evanghelia sa, iar, prin răspândirea și exemplul laicilor, care ajung în toată lumea, pot intra în contact cu aceia care promovează binele comun și iubirea față de aproapele.

 

3. 5. Sfera națională și internațională

Biserica este universală, națională și internațională, în care îi găsim protagoniști "(...) pe laicii care sunt administratorii înțelepciunii creștine"(AA 14). Laicii, într-o țară, au datoria și obligația de a promova adevăratul bine comun și să facă în așa fel încât să-i determine pe cei care formează autoritatea civilă să acționeze ca legile și normele să corespundă cu morala și binele comun. De asemenea, sunt îndemnați și cei care sunt apți pentru a deține o funcție în stat, în a-și exercita datoria și a nu uita că sunt creștini, pentru că pot contribui la binele comun și la vestirea Evangheliei.

Catolicii sunt îndemnați de asemenea să colaboreze cu toți oamenii de bunăvoință pentru promovarea adevărului, a dreptății și a tot ceea ce este vrednic de iubire. Ei trebuie să poarte dialoguri pentru a vedea cum se poate perfecționa spiritul Evangheliei între instituțiile sociale și publice. Astfel, laicii "(...) trăiesc în mijlocul lumii, angrenați în toate îndatoririle și activitățile, în condițiile obișnuite ale vieții familiale și sociale din care le este țesută existența" (LG 31).

Simțul de solidaritate între popoare se simte foarte mult acum prin cererea de a se șterge datoria țărilor sărace. Însă nu trebuie uitat nici faptul că laicii sunt, pe de o parte, raportați la poporul lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, la salvarea lumii.

Laicii nu trebuie să scape din vedere problemele internaționale și soluțiile teoretice sau practice care se ivesc în legătură cu popoarele slab dezvoltate, pentru ca acestea să aspire spre o reală fraternitate.

Toți cei care desfășoară activități în alte țări să nu uite că relațiile dintre popoare trebuie să fie un adevărat schimb frățesc în care se ajută unii pe alții și în care ambele părți dau și totodată primesc.

Pentru cei care călătoresc, documentul le amintește că mesajul lui Cristos nu trebuie să aibă granițe și de aceea, prin exemplul lor, să arate că sunt creștini și crainici ai lui Cristos oriunde și oricând.

Trebuie să amintim faptul că orice persoană nu poate să lucreze în afara Bisericii, trebuie să aibă o colaborare cât mai strânsă cu propriul păstor. Apostolatul în comunități, așa cum am văzut, este celula vie a Bisericii locale și fără de aceste comunități nu este o evanghelizare adevărată în zilele noastre. Laicii nu sunt numai destinatarii ministerului pastoral dar trebuie să devină și ei lucrători prin însăși vocația lor de laici în virtutea preoției comune.

Fr. Solomon Benoni

Fr. Antal Emilian

Note

[11] Acest fapt îl mărturisește de exemplu chiar prima regulă mănăstirească a Bisericii, regula sfântului Vasile cel Mare (+ 379). Principiul lui de bază este ca să se adune creștinii în comunități pentru ca Isus să fie prezent acolo în mijlocul lor. Chiar din primii ani ai creștinătății este cunoscut faptul că Părinții Bisericii i-au îndemnat pe credincioși, dacă nu pot veni la jertfa comună din cauza prigonirilor, să se adune, doi-trei sau chiar mai mulți pentru rugăciune, ca Isus Cristos să apară în mijlocul lor.

[12] Cf. A. Bișoc, Parohia, comunitate de credință în caritate, Presa Bună, Iași 1999, 100.

[13] Ibid., 103.

[14] Ibid., 106.

[15] D. Pauletti, La testimonianza cristiana nel mondo contemporaneo in Papa Montini, Miscellanea Francescana, Roma 1991, 125.

[16] A. Bișoc, op. cit., 124.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire