pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 2. Scopurile apostolatului laicilor

Apostolatul laicilor este o participare la însăși misiunea mântuitoare a Bisericii, și la acest apostolat sunt trimiși cu toții de Domnul însuși prin Botez și Mir. Prin sacramente, în general, și prin sfânta Euharistie, în special, le este împărtășită și hrănită acea iubire fată de Dumnezeu și față de oameni care este sufletul întregului apostolat. Laicii, însă, sunt chemați în mod deosebit să facă prezentă și activă Biserica în acele locuri și împrejurări în care ea nu poate deveni sarea pământului decât prin ei.

Una din misiunile importante pe care le are Biserica este aceea de a pătrunde și

desăvârși cu spiritul Evangheliei sfera temporală. Laicii, împlinind această misiune a Bisericii, își exercită apostolatul în Biserică și în lume, atât în sfera spirituală, cât și în cea temporală. Deși aceste sfere sunt distincte, în planul unic al lui Dumnezeu, ele sunt astfel legate, încât Dumnezeu însuși voiește să refacă în Cristos lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici de pe pământ, pentru a o împlini desăvârșit în ziua de apoi. În ambele sfere, laicul, care este în același timp creștin și cetățean, trebuie să se lase călăuzit de conștiința creștină pentru a putea desfășura un apostolat în vederea unui scop care privește în sine mântuirea oamenilor și slava lui Dumnezeu.

 

2. 1. Apostolatul de evanghelizare și de sfințire

Așa cum se subliniază în Conciliu, mai exact în decretul despre apostolatul laicilor, Apostolicam actuositatem, misiunea Bisericii are drept scop mântuirea oamenilor, mântuire ce se dobândește prin credința în Cristos și prin harul lui. Deci, apostolatul Bisericii și al tuturor membrilor ei este îndreptat, în primul rând, spre a dezvălui lumii, prin cuvinte și fapte, mesajul lui Cristos și a-i împărtăși harul. Acest lucru se realizează mai ales prin slujirea cuvântului și a sacramentelor, care este încredințată în mod deosebit clerului, dar în care laicii au și ei un rol de mare importanță, pe care trebuie să-1 împlinească pentru a fi "împreună lucrători ai adevărului",așa cum ne este relatat în In 3,8. În acest domeniu mai ales, apostolatul laicilor și slujirea pastorală se completează reciproc.

"(Laicii) au chiar și obligația specială, bineînțeles fiecare după propria condiție, să impregneze și să desăvârșească sfera realităților vremelnice cu spiritul evanghelic și să dea astfel mărturie despre Cristos, îndeosebi acționând în mijlocul acestor realități și îndeplinind sarcini în lume" (CDC 225 § 2).

Laicii participă la oficiul regal al lui Cristos. Acest aspect al vieții lor și al misiunii lor creștine este, dintre toate, cel mai caracterizat de temperamentul lor secular.

Cristos, Rege și Păstor, a desfășurat în lume un serviciu regal și laicii continuă astfel lucrarea[6]. În Lumen gentium,la numărul 38, se spune că orice laic trebuie să fie, în fața lumii, martor al învierii și al vieții Domnului Isus și semn al Dumnezeului Celui Viu. Toți împreună și fiecare în parte trebuie să hrănească lumea cu roade spirituale și să reverse în ea spiritul de care sunt însuflețiți acei săraci, blânzi și făcători de pace, pe care Domnul, în Evanghelie, i-a proclamat fericiți (cf. Mt 5,1-12).

Creștinii laici pentru a putea desfășura un apostolat rodnic, trebuie să fie ei înșiși modele. Sfințenia personală a laicului - nu mai puțin decât cea a unui cleric sau a unui religios - este o bogăție interioară de care Biserica nu vrea să fie în nici un mod păgubită. Așa cum zicea Papa Pius al XII-lea, în 1958, "Vă sunt necesari sfinți în lume: sfinți preoți, sfinți religioși, sfinți religioase. Dar este nevoie, mai ales astăzi, de o mulțime de sfinți laici"[7].

În mod categoric, laicilor li se oferă nenumărate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizării și al sfințirii. Mărturia însăși a vieții creștine și faptele bune săvârșite cu spirit supranatural au puterea de a-i atrage pe oameni la credință și la Dumnezeu. În Evanghelia după Matei 5,16,Domnul spune: "Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor ca văzând faptele voastre cele bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri".

Un astfel de apostolat, totuși, nu constă numai în mărturia vieții; adevăratul apostolat caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte, fie necredincioșilor, pentru a-i aduce la credință, fie credincioșilor, pentru a-i instrui, a-i întări și a-i îndemna la o viată mai ferventă, căci, așa cum ne spune Sfântul Paul în 2Cor 5,14, "Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz"și în inima fiecăruia trebuie să răsune cuvintele sfântului Paul: "Vai mie dacă nu voi vesti Evanghelia!".

Făcând o paranteză în acest context, câți dintre noi, din diferite motive, în situații anume, nu ne-am ascuns propria identitate? Câți am fost dispuși să dăm mărturie în calitate de creștini și să ne comportăm după exemplul lui Isus Cristos?

Cum însă în vremea noastră, apar noi probleme și se răspândesc erori foarte grave, care caută să distrugă religia din rădăcini, Conciliul îi îndeamnă din inimă pe laici ca fiecare, pe măsura înzestrării și a competenței doctrinare, să ia parte, după gândul Bisericii, la aprofundarea și la apărarea principiilor creștine, precum și la aplicarea lor corectă la problemele actuale.

 

2. 2. Acțiunea caritativă - pecete a apostolatului creștin

Unul din scopurile cele mai onorabile și valoroase ale unui creștin este, fără îndoială, caritatea. Astăzi, când trăim într-o lume plină de necazuri, griji și nevoi, Biserica încearcă tot mai mult să conștientizeze rolul creștinului în cadrul societății. Biserica a fost fidelă mereu acestor principii încă de la începuturile ei. Desigur, orice act și operă de caritate își găsește temelia numai în acea iubire pe care Isus Domnul ne-a arătat-o prin cuvintele, dar, mai ales, prin faptele sale, aici, pe pământ. Părinții conciliari subliniază faptul că această caracteristică a carității creștine a continuat în decursul istoriei creștinismului: "După cum Sfânta Biserică, la începuturile sale, unind ospățul frățesc, agape, cu Cina Euharistică se arată adunată toată laolaltă în jurul lui Cristos prin legătura dragostei, tot astfel, în orice vreme, ea se face recunoscută după acest semn al iubirii" (AA 8).

Practicarea carității generează în mod continuu și stabilește astfel unirea între spiritul uman și spiritul lui Cristos, ducând, desigur, și la dezvoltarea relațiilor umane de colaborare, relații caracterizate prin dăruirea de sine pentru ceilalți, apropiați și îndepărtați, cunoscuți și necunoscuți, prieteni și dușmani.

Biserica unește omenirea în caritate. Aceasta este legea internă a vieții sale care îl face pe fiecare credincios să-și dăruiască propriile forțe pentru binele celorlalți, să ierte ofensele primite și să se dăruiască cu iubire. Aceasta este și ceea ce Isus le-a spus ucenicilor săi: "După aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți discipolii mei, dacă aveți dragoste unii față de alții" (In 13,35 ). Astfel, se poate spune că Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc.

Biserica este locul în care revelația și darul carității lui Dumnezeu în Cristos și în Duhul Sfânt au fost în mod definitiv primite, în așa fel încât comunitatea creștină este constituită în mod esențial ca o comunitate de iubire. Așadar, caritatea nu este numai o virtute a creștinilor în particular, ci este o componentă structurală a Bisericii[8].

Prin natura și vocația sa originară, întreaga Biserică este subiectul carității. Toți membrii bisericii au datoria nobilă de a realiza în mod personal porunca iubirii în ocaziile cele mai comune și în situațiile istorice cele mai deosebite în care se află. Această caritate, care se exprimă prin corectarea reciprocă, prin a se ruga unii pentru alții, prin edificarea reciprocă, prin vestirea Cuvântului și participarea la aceeași Euharistie, îmbrățișează toate formele de ajutor concret necesare în viața cotidiană și în situațiile precare. Astfel, se realizează solidaritatea, purtând povara unii altora, bucurându-se cu cei care se bucură și suferind cu cei care suferă, în așa fel încât, între frați, să nu mai fie nimeni nevoiaș. Numai în acest mod, Biserica este sacramentul iubirii lui Dumnezeu, adică semn vizibil și istoric al faptului că Dumnezeu este iubire și că, primindu-l pe el, este posibil să se construiască deja de pe acest pământ, deși în mod imperfect, o comunitate de frați autentică, în care toate diferențele sociale să fie depășite[9].

Iubirea lui Dumnezeu este, în mod esențial, universală. El dăruiește tuturor viață și existență, face să plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și vrea desigur ca "(...) toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului"(1Tim 2,4). De aceea, și Biserica, în practicarea carității, trebuie să se adreseze în mod absolut tuturor oamenilor și tuturor necesităților lor. În acest sens, Gaudium et spes afirmă: "Bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor acelora care suferă, sunt bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor" (GS 1).

Desigur, caritatea eclezială nu poate mulțumi omul doar pe plan material, ci va trebui să se îndrepte și spre promovarea demnității și dezvoltării integrale a fiecărui om. Poate cea mai mare caritate pe care biserica poate să o facă omului este aceea de a-l vesti pe Cristos, semnul iubirii lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Caritatea capătă, așadar, o dimensiune socială și politică. Biserica îi invită pe credincioșii laici să susțină operele de caritate și inițiativele de asistență socială private sau publice, chiar internaționale, care aduc un ajutor eficace oamenilor și popoarelor aflate în nevoie și să coopereze în aceasta cu toți oamenii de bunăvoință[10].

Astăzi, când mijloacele de comunicare au devenit mai rapide, când distanța dintre oameni a fost într-un fel eliminată și locuitorii lumii au ajuns să fie într-o oarecare măsură membrii aceleiași familii, aceste activități și opere de caritate au devenit mult mai urgente și mai universale. Deci, acțiunea caritativă astăzi poate și trebuie să îmbrățișeze pe toți oamenii și toate necesitățile. Oriunde există oameni lipsiți de mâncare și băutură, de îmbrăcăminte, locuințe, medicamente, loc de muncă, de învățătură și de mijloacele necesare pentru a duce o viață cu adevărat omenească, sunt chinuiți de nenorociri și boli, suferă în exil sau în închisoare, acolo caritatea creștină trebuie să-i caute și să-i găsească, să-i mângâie cu grijă mărinimoasă și să-i aline dându-le ajutor.

Conciliul Vatican al II-lea atrage atenția că cel care își ajută aproapele să aibă în vedere și să țină cont de libertatea și demnitatea persoanei care primește ajutorul și să nu aibă un interes propriu sau o intenție de dominare: "Așadar, laicii să prețuiască mult și să ajute după puteri operele de caritate și inițiativele de asistență socială, private sau publice, chiar internaționale, care aduc un ajutor eficace oamenilor și popoarelor aflate în nevoie" (AA 8).

Pentru a întări regula carității, Catehismul Bisericii Catolice, prin numărul biblic simbolic șapte,scoate în relief faptele de milostenie trupească și sufletească. Prin faptele de milostenie, pedagogia Bisericii vrea să educe comunitatea creștină și pe fiecare creștin în parte la un stil de viață creștină matură, sensibilă la nevoile celor din jur. Iată însă care sunt faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor f1ămânzi, a da de băut celor însetați, a îmbrăca pe cei goi, a adăposti pe cei străini, a vizita pe cei bolnavi, a vizita pe cei închiși și a îngropa pe cei morți. Faptele de milostenie sufletească sunt: a sfătui pe cei ce stau la îndoială, a învăța pe cei neînvățați, a dojeni pe cei păcătoși, a mângâia pe mâhniți, a ierta pe cei ce ne-au supărat, a suferi cu răbdare nedreptatea, a ne ruga lui Dumnezeu pentru cei vii și pentru cei morți (cf. CBC 2447).

Desigur că, astăzi, datorită transformărilor sociale, ecumenice, culturale, au apărut probleme noi, noi săraci, marginalizați, mulți oameni fără venituri suficiente pentru a-și întreține familia, bătrâni, bolnavi, discriminări sociale și culturale, violențe de tot felul etc. Pentru toate aceste probleme noi, sunt necesare forme adecvate de solidaritate, de asistență caritabilă, de intervenții și de acțiuni caritative concrete.

Astăzi, s-au înființat foarte multe asociații și fundații cu scop caritativ, însă caritatea lor nu trebuie să se rezume numai la niște intervenții sub formă de pomană, ci trebuie să cuprindă acțiuni, programe sigure care să conducă la promovarea dreptății și a demnității persoanei umane. În conformitate cu doctrina conciliară, obligația pastorală a carității revine așadar fiecărui creștin care trebuie să iubească întregul Trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace și suferinde și pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate. De aceea, creștinul adevărat nu poate rămâne închis în mod egoist în cercul propriei familii și al prietenilor pentru interese și avantaje spirituale și materiale, ci trebui să fie capabil să se dăruiască slujirii celor marginalizați și săraci, să restituie în dar ceea ce de fapt în dar a primit de la Dumnezeu.

Cuvintele lui Isus din minunata parabolă a samariteanului milostiv, "(...) mergi și fă și tu la fel"(Lc 10,37), sunt valabile și astăzi pentru fiecare creștin care este trimis în lume ca apostol al carității pentru a deveni aproapele celuilalt, mai ales a celui din urmă, a celui defavorizat, marginalizat, umilit, nedreptățit, suferind și sărac.

Despre caritate se poate spune că este un criteriu determinant pentru a putea afirma dacă un creștin, un grup sau o mișcare din Biserică se pot numi cu adevărat ecleziale. Caritatea este esența vieții creștine, educă la credință și speranță, celebrează iubirea lui Dumnezeu față de om și invers. De aceea, într-o comunitatea creștină, toți membrii trebuie să fie apostoli ai carității, totul trebuie să fie gândit și realizat sub semnul carității, pentru a purta prin cuvinte și prin fapte tuturor oamenilor, mai ales celor nevoiași, Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos prin intermediul Bisericii.

Apostolatul laicilor, de evanghelizare și de sfințire, după cum am observat, este în concordanță cu normele de evanghelizare și de sfințire ale Bisericii pe care o urmează. Acest lucru este regula ce întărește și consolidează apostolatul creștin prin semnul carității, semn ce concretizează viața și faptele creștinului, toate aflate sub semnul iubirii de Dumnezeu și de aproapele.

Fr. Balașcă Petru

Fr. Enășcuț Gabriel

Note

[6] AA. VV., Laici sulle vie del Concilio, Città Nuova, Assisi 1966, 83.

[7] L.M. Caroli, La Chiesa e il Concilio, Áncora, Milano 1964, 109.

[8] Cf. A. Bișoc, Parohia, comunitate de credință în caritate, Presa Bună, Iași 1999, 202-209.

[9] Cf. Ibid., 211.

[10] Cf. Ibid., 212-214.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire