pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 18. Promovarea păcii

Ultimul capitol al Constituției pastorale Gaudium et spes tratează despre una dintre preocupările capitale ale Bisericii și ale lumii actuale: pacea. Ideile ce se întâlnesc aici cu privire la realitatea războiului si a păcii nu sunt noi, desigur, cu câteva excepții, ci au fost formulate pe parcursul istoriei. Însă aceasta nu a dus la o alegere deliberată a voinței de a renunța la perspectivele și orientările actuale în favoarea unui anumit mod de gândire antic.

Scopul Conciliului este de a lansa un apel tuturor creștinilor pentru ca ei împreună cu Cristos, Autorul păcii, să colaboreze pentru a consolida pacea, în dreptate și iubire. Acest apel, acest mesaj ne cheamă in mod esențial la un angajament concret și profund, pentru ca efortul tuturor oamenilor în favoarea păcii să devină o realitate tot mai vie în conștiința fiecăruia și în sânul familiei umane.

Ce este pacea? Respectarea și dezvoltarea vieții umane are nevoie de pace. Pacea nu este simpla absență a războiului și nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forțele adverse. Pacea nu se poate obține pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între ființele umane, fără respectul față de demnitatea persoanelor și a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternității. Ea este "liniștea ordinii". Ea este "lucrarea dreptații"și "efectul iubirii". Pacea pământească este chipul și rodul păcii lui Cristos "Domnul păcii" mesianice (cf. Is 9,5).

Mai putem afirma că pacea poate fi principiul unei noi civilizații: nu trebuie să uităm aceasta. Pacea nu trebuie să fie o întrerupere temporară a istoriei, ci aluatul permanent al societății umane. Aceasta nu trebuie să fie o situație parțială într-o lume dezarmată ce se orientează spre unitate, ci o situație universală. Aceasta trebuie să fie o condiție dinamică în care scopurile trebuie mereu protejate: primatul omului, considerarea în totalitate a ființei sale, a drepturilor sale, a datoriilor sale și destinația sa superioară. Acest document al Bisericii angajează pe toți oamenii de bună voință în a medita asupra uneia dintre datoriile cele mai grave ale individului din societatea contemporană: aceea de a deveni mereu mai conștient de responsabilitatea sa și de angajamentele individuale către ceilalți oameni, colaborând cu ei la construirea și promovarea păcii. Documentul tratând despre această realitate, pacea, care pe zi ce trece pare tot mai irealizabilă, suscită inspirația, încrederea și angajamentul tuturor oamenilor de bună voință, redând tuturor speranța că pacea este posibilă, chiar dacă trebuie construită continuu căci pacea nu este niciodată dobândită definitiv. În această acțiune atât de nobilă, care cere participarea activă a tuturor, forțele umane sunt atât de fragile încât ajutorul cerului este necesar, întrucât pacea de pe pământ, care se naște din iubirea fața de aproapele, este imaginea și efectul păcii lui Cristos, ce izvorăște de la Dumnezeu Tatăl.

Aș dori să ne oprim asupra subiectului păcii sau, în termeni mai franciscani spus, asupra instrumentului păcii, fără de care pacea nu ar fi realizabilă: acesta fiind omul. Cum se situează omul de astăzi în raport cu aceste realități obiective, cum le vede și cum se vede el însuși participând la această construire a păcii? În acest sens, putem spune că omul este măsura tuturor lucrurilor, a păcii cât și a restului. Pacea se găsește, sălășluiește în subiect. Pacea este opera sa. Pacea este posibilă pentru om dacă o vrea. Dar o vrea el cu adevărat? Acest subiect trebuie să fie "actorul păcii". Pacea are nevoie de oameni. Însă, pacea lumii trece prin convertirea subiectului. Dezarmarea sufletelor fără dezarmarea obiectivă a armelor nu este altceva decât praf în ochi. Izvorul păcii adevărate se găsește în inimile acestor persoane; nu se găsește nici în victoria armelor, nici în dominarea politică...; pacea adevărată este fondată pe iubire.

Câteva obiective practice ce pot fi urmărite având ca scop schimbarea inimii și minții umanității pentru a putea intra cu adevărat într-o noua eră ar putea fi acestea: o educație în favoarea păcii, transformarea opiniei publice, metamorfozarea mentalității mondiale, întoarcerea la Tatăl prin sacramentul pocăinței (prezența războiului și a amenințărilor sale atestă caracterul parțial și imperfect al convertirii omului la Dumnezeu).

 

18. 1. Necesitatea de a evita războiul

18. 1. 1. Frânarea atrocității războaielor

Conciliul afirmă că întreaga omenire de astăzi asistă la degradarea sa, deoarece realitatea războiului actual nu mai corespunde realității războaielor din trecut. Realitatea războiului s-a transformat atât pe planul operațiunilor militare cât și pe cel al tehnicii. Biserica este convinsă că chestiunea războiului trebuie regândită si că acordurile internaționale trebuie reclădite pe noi baze. Războiul nu mai apare ca o crimă, ci, și mai mult, ca o absurditate. El ne revelează din plin intenționalitatea sa dezastruoasă. Războiul apare ca un nonsens, nu ca o soluție viabilă a unor problematici.

Conciliul face totodată o referire și la cei care au stat la baza unui genocid: exterminarea unui popor, a unei națiuni sau a unei minorități etnice cu scuza unei ascultări oarbe. Ascultarea oarba nu îi poate scuza pe aceia care i se supun, deoarece împotrivirea la ordinele care comandă un genocid constituie o obligație morală, aceasta fiind numită ascultare responsabilă. Era valabilă pentru crima de război, dar mai apoi   s-a extins și la celelalte acțiuni criminale. Conciliul mai afirmă că trebuie lăudat curajul acelora care nu se tem să se opună pe față celor care poruncesc aceste lucruri.

Această chemare la responsabilitate este însă legată de un drept al conștiinței celui subordonat. Cel subordonat trebuie să analizeze care este valoarea morală a acțiunilor comandate. Sfântul Toma de Aquino afirma: "Obligația de a asculta nu-l lipsește pe subordonat de responsabilitatea ce i se cuvine cu privire la lege. El poate să apeleze la autoritatea competentă în cazul în care consideră că a fost subiectul unei măsuri nejustificate sau a primit un ordin ilegal"4. O alta afirmație importantă este cea a papei Pius al XII-lea: "Nici o instanță superioară nu este abilitată a comanda un act criminal; nu există nici un drept, nici o obligație, care să permită săvârșirea unui act imoral, în materie de război"5.

Conciliul a condamnat toate actele de distrugere masivă ca crime împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului însuși. Morala catolică interzice orice ascultare pasivă și sfătuiește la neexecutarea ordinelor cu privire la distrugeri. Generațiile tinere trebuie educate în direcția acestui mod de responsabilitate, pornind în primul rând de la o formare dreaptă a conștiinței. La numărul 79 al acestui document, Gaudium et spes, se găsește un alt element important și care sună cam așa: "(...) pare echitabil ca legile să aibă prevederi umane în privința acelora care, din motive de conștiința, refuză să folosească armele, cu condiția ca ei să accepte altă formă de a sluji comunitatea umană". Obiecția de conștiință: ce înseamnă aceasta? Înainte de toate, trebuie să subliniem faptul că Biserica nu a vrut să facă din aceasta o regulă comună și exclusivă a creștinilor, deoarece obiecția de conștiință constituie o mărturie individuală. Astăzi, sunt persoane care aleg obiecția de conștiință ca și cum ar asculta de inspirația unei chemări. Desigur, uneori trebuiesc examinate motivațiile personale și chiar de a supune la probe alegerea acestora. Obiecția de conștiință se constituie ca o expresie autentică, nonviolență a spiritului creștin. Obiecția de conștiință este un fapt destinat a rămâne excepțional, deoarece este simptomul unui progres moral și spiritual. Ca obiectiv practic trebuie să cerem legislației să fie tolerantă cu privire la aceasta, și, de asemenea, să cerem de a nu se mai lupta împotriva șanselor unei lumi mai bune și mai conforme spiritului creștin.

 

18. 1. 2. Războiul total

Conciliul condamnă în mod solemn și radical acest război numit total. Total, deoarece la baza acestuia stă bomba atomică, pe care Conciliul o condamnă de mai multe ori. Bomba atomică este capul de afiș al războiului total, fapt pentru care Conciliul condamnă atât faptul de a avea în posesie o astfel de armă cât și încercarea de a o fabrica. Biserica prin aceasta indică faptul că sunt alte mijloace decât războiul sau bomba atomică ce pot rezolva disensiunile internaționale.

 

18. 1. 3. Cursa înarmărilor

Contrar afirmațiilor unora că această acumulare de arme, care se accentuează an de an, ar folosi în mod paradoxal la descurajarea eventualilor adversari, noi afirmăm că această cursă a înarmărilor nu asigură pacea. Departe de a elimina cauzele războiului, ea riscă să le agraveze. Supraînarmarea înmulțește motivele de conf1icte și sporește riscul propagării lor. Printre altele putem spune că această cursă a înarmărilor este un proces ce datează de foarte demult. Însă, din păcate, ultimii 50de ani sunt cu adevărat de luat în seamă; toate acestea afectând în special pe cei săraci. Fabricarea lor, stocarea lor, transportul lor reprezintă un pericol pentru ambientul nostru uman. Comerțul cu arme astăzi a luat amploare și se prezintă ochilor noștri ca o epidemie contagioasă.

Cursa înarmărilor se prezintă într-adevăr ca un pericol, o tentativă permanentă de intimidare:

-         nedreptate = bugetele fabuloase constituie o veritabilă deturnare de fonduri și o risipă a țărilor bogate care reprezintă deja o agresiune împotriva țărilor sau a categoriilor sociale defavorizate;

-         pericol = pentru că se folosesc arme nucleare sau arme de tip clasic, de marile sau micile puteri, cursa înarmărilor a devenit un proces cumulativ cu o dinamică a sa proprie;

-         eroare = când se pretinde că dezarmarea va provoca ruina statelor și lipsa locurilor de muncă, însă istoria ne arată contrariul.

În sfârșit, cursa înarmărilor sau posedarea lor masivă de către un număr mare de state este semnul și cauza unei hegemonii de intenții sau de fapte. A se înarma înseamnă a instaura sau a menține o concepție imperialistă a lumii unde primatul dreptății este înlocuit cu primatul forței.

Acțiunea Bisericii și a lui Cristos nu consistă numai în promovarea obiectivelor terestre care și acestea sunt necesare, însă mai ales în formarea spirituală a omului și a sufletului său. Pe lângă aceasta, pentru Biserica catolică un lucru este sigur: Datoria sa este să facă să crească între oameni iubirea și de asemenea posibilitățile umane ale unei păci adevărate (cf. GS 82). Pastorala actuală a Bisericii este fondată pe speranța transformării spirituale a sufletului uman (cf. GS 82).

Ceea ce este important acum este să învățăm pe creștini modul adevărat de a trăi, cu un nou grad de intensitate, preceptul evanghelic al iubirii față de aproapele. Ceea ce este important acum este să învățăm să iertăm cu adevărat pe dușmani. Succesul păcii nu se va putea afirma decât în măsura în care masele umane vor adera cu adevărat la Împărăția lui Dumnezeu și la dreptatea sa. Nedreptățile, inegalitățile excesive, de ordin economic sau social, invidia, neîncrederea și orgoliul, care fac ravagii între oameni și între națiuni, amenință fără încetare pacea și pricinuiesc războaie.

Tot ce se face pentru eliminarea acestor dezordini contribuie la edificarea păcii și la evitarea războiului. În măsura în care sunt păcătoși, oamenii sunt și vor fi mereu amenințați de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, în măsura în care, uniți în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving și violența, până ce se va împlini cuvântul: "Își vor preface săbiile în pluguri și lăncile în securi. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul" "Pace las vouă, pace dau vouă; nu cum o dă lumea, v-o dau vouă" (In 14,27).

 

18. 2. Construirea comunității internaționale

Multe din conflictele actuale și, în general, multe din greutățile zilelor de azi s-ar rezolva dacă ar exista mai puține inegalități economice, mai puțin spirit de dominare și o mai mare prețuire a tuturor persoanelor. De aceea, apariția diferitelor instituții internaționale este salutară. Ele trebuie să fie puternice și să colaboreze între ele. Biserica consideră această tendință generală un lucru foarte bun, căci, astfel, se pot spori și răspândi valorile umane și, în general, respectul față de orice persoană, acest lucru fiind în sintonie cu "vestea cea bună" adusă de Cristos.

 

18. 2. 1. Instituțiile internaționale economice și problematica economică

Aceste instituții au apărut în cea mai mare parte după cel de-al II-lea război mondial. Lumea și-a dat seama că războiul nu este întotdeauna un mijloc pentru a soluționa divergențele existente, căci dramele existente provoacă mai mari daune decât orgoliul de a poseda, de a fi mai puternic[122].

Dacă nu mai există conflicte atât de mari, la nivel mondial, orgoliul de a poseda și de a fi mai puternic nu a scăzut. S-a produs un salt foarte important în vederea realității economice, un salt de tipul cantitate-calitate. Înainte era mai important cât posedai (pământuri, fabrici, persoane etc.), acum e mai important ce calitate are ceea ce posezi. Iată cum dacă în trecut exista politica colonială teritorială, acum s-a dat dreptul la independență politică, dar s-a păstrat subjugarea altuia prin nevoia sa de lucruri finite. Astfel, țări bogate din "lumea a treia" ajung să fie sclavele țărilor bogate prin faptul că exportă materii prime și în schimbul lor primesc lucruri finite dar la prețuri mult mai mari[123].

Totuși, organismele internaționale sunt singurele care se fac purtătoarele de opinie ale țărilor mai sărace, aducând o situație de paritate între națiuni. Biserica sprijină și exortează aceste organisme, îndemnându-le ca să asigure nu numai nevoile sociale (alimentația, sănătatea, munca, educația) dar și cele ce pot apărea pe alocuri (necesitatea de a sprijini țările în curs de dezvoltare, sprijinirea refugiaților sau ajutorarea emigranților și a familiilor lor) (cf. GS 84).

Această doctrină a bisericii provine de la necesitatea respectului față de persoane și care se traduce prin virtutea cumpătării, a dreptății și a solidarității: "(...) bogat fiind s-a făcut sărac pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogățească pe noi (2Cor 8,9)"       (CBC 2407).

Cu toate acestea, există încă între națiuni o inegalitate a resurselor și a mijloacelor economice atât de mare încât provoacă între națiuni o adevărată "prăpastie". Mai multe cauze de natură religioasă, politică, economică și financiară conferă astăzi "problemei sociale o dimensiune mondială".

De asemenea, chiar dacă un stat ar fi liber din punct de vedere economic, el totuși depinde în mare măsură de ajutorul dat de țările mai dezvoltate. Cetățenii trebuie să fie pregătiți să facă față, prin educație și formare profesională, diferitelor sarcini ale activităților economice și sociale. Poate că aici ajutorul acestor organisme internaționale poate fi mai mult decât indicat și dă mai multe roade.

 

18. 2. 3. Creșterea demografică văzută la nivel mondial

Există azi popoare care suferă într-adevăr de creșteri spectaculoase ale populației. Dar această problemă este văzută de multe ori eronat. Se caută în primul rând (din partea unor state) stoparea acestei creșteri prin niște metode care nu sunt de multe ori cele permise: sterilizare, metode contraceptive etc., existând în unele cazuri (China) chiar o pedepsire a oamenilor în cauză dacă trec peste un anumit număr de copii. Biserica afirmă clar faptul că soții și numai ei pot decide numărul copiilor         (cf. CBC 2221-2231). Ea îi îndeamnă pe toți oamenii să evite soluțiile preconizate în public sau în particular dar îi îndeamnă la formarea unei conștiințe bune prin educarea la o responsabilitate dreaptă și cu adevărat umană, care să respecte legea divină, fără să neglijeze împrejurările de timp și de loc. Aceasta presupune existența unei educații morale complete. De aceea, Biserica îi invită pe toți catolicii competenți în materie să-și ofere aportul în formarea tuturor persoanelor.

Guvernele au, fără îndoială, drepturi și îndatoriri în ceea ce privește problemele populației în fiecare națiune. De exemplu, în ceea ce privește legislația socială și familială, exodul populației rurale spre oraș, informarea cu privire la situația și la nevoile țării (cf. GS 87). Organismele internaționale pot ajuta în acest sens foarte mult guvernele prin oferirea mai multor programe care să sprijine țările af1ate în dificultate.

 

18. 2. 4. Rolul creștinilor și al Bisericii, în general, în comunitatea internațională

Există o realitate tot mai des întâlnită în lume: sunt creștini care pun mai presus de dorințele lor egoiste valorile creștine, dăruind astfel altora ajutorul lor. Biserica îi sprijină și îi laudă pe aceia care (mai ales tinerii) se oferă spontan să ajute pe alți oameni și alte popoare. La acest lucru este chemat întregul popor al lui Dumnezeu. Creștinii sunt chemați să aline durerile celor af1ați în dificultate, dând nu numai din surplus, ci și din cele ce îi sunt necesare. Este scandaloasă existența unor țări în care locuitorii, declarați în majoritatea lor creștini, se bucureă de belșug de bunuri, în timp ce alții, din alte țări, ajung să moară de foame.

De aceea, organizarea de ajutoare este un lucru lăudabil. Organizarea lor la nivel de dieceze și al națiunilor conferă un plus de rapiditate care face mai eficientă activitatea caritativă. În plus, aceste acțiuni vin să acopere nevoile cele mai stringente ale unor oameni care de multe ori se află în pragul disperării.

Prin rolul ei central, Biserica trebuie neapărat să fie prezentă în comunitatea națiunilor pentru a favoriza și stimula cooperarea dintre oameni și aceasta, fie prin organele sale oficiale, fie prin colaborarea deplină și sinceră a tuturor creștinilor, inspirată din dorința de a fi de folos tuturor. Această voce activă poate propune și propaga adevăratele valori umane care să facă cinste persoanei umane.

Dar pentru ca Biserica să poată duce la îndeplinire mai bine acest lucru este nevoie ca fiecare să-și facă în conștiință datoria sa, promovând valorile morale și umane universal valabile. Nu ajunge numai să propui dar și să trăiești; și acest lucru se vede cel mai bine prin modul de a fi al creștinilor.

În lume există de multe ori o concepție eronată despre viață, propagată fiind și de mijloacele de comunicare în masă. Valorile sunt de multe ori lăsate deoparte și viața omului se rezumă de multe ori la procurarea mijloacelor de subzistență[124]. Totuși, dacă este prezent conceptul creștin de iubire, vom vedea că spectrul acțiunii noastre se schimbă, ajungând să fim mai responsabili. Deschizându-ne față de alții, noi putem trăi mai bine și putem de asemenea să-i facem și pe semenii noștri să trăiască mai bine.

Avem o mare responsabilitate față de acest lucru și iubirea fraternă ne invită la colaborare pentru binele comun.

Fr. Matei Gabriel

Fr. Romila Cristian

Note

[122] Cf. C. Buchet, Religie și putere în relațiile internaționale contemporane, Didactică și Pedogogică, București  1998, 30-33.

[123] Cf. M. Ginger, The real world order, Catham Publishing House, 1993, 120-168.

[124] Cf N.Berdiaev, Împărăția lui Dumnezeu și împărăția cezarului,Humanitas, București 1998, 67-69.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire