pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 15. Promovarea culturii

În ziua de azi se vorbește mult de cultură căci termenul de cultură desemnează toate mijloacele prin care omul își dezvoltă darurile spirituale și cele fizice. Nu se vorbește de o cultură a sufletului, a trupului, ci de cultura omului concret care, la timpul său, este răspunzător de sine, de alții și de universul însuși. Cultura, așadar, are un rol important în viața omului. "Este propriu persoanei umane de a nu ajunge la nivelul de viață, într-adevăr umană, decât prin mijloacele culturale, deci, cultivând bunurile naturii și valorile"[91].

Cultura în sine este expresie și prosperitate, ereditate și creație, răspuns și întrebare, eternitate și temporalitate, universalitate și particularitate.

 

15. 1. Situația culturală în lumea de azi

15. 1. 1. Noile stiluri de viată.

Textul vorbește despre "(...) o nouă epocă a istoriei umane" (GS 54). Acest text a fost supus unor lungi discuții. Unii vedeau reflectându-se un fel de miopie și de orgoliu inconștient, proprii omului modern, folosind numele de "epocă" ce se opune termenului de "perioadă"; alții vedeau în acest text un evoluționism periculos ce putea periclita valorile umane esențiale. De aceea, găsim la acest număr dimensiunea istorică asupra căreia câțiva părinți conciliari au insistat. Este vorba despre o discuție fenomenologică și nu de o judecată de valoare. Textul subliniază distincția dintre "media culturae" și "cultura ipsa". Între aceste "mijloace", trebuie introdus și imensul progres al științelor naturale și umane cuprinzând și științele sociale, creșterea posibilităților tehnice și progresul mijloacelor de comunicare. Cultura apare atunci când omul cu ajutorul acestor mijloace cultivă bunurile și valorile naturii.

Științele exacte nu sunt doar mijloace de cultură, ci sunt și obiecte ale culturii ce fac parte din acea cunoaștere și acea muncă datorită căreia omul supune pământul. Deseori, într-un mod simplist, s-au pus de o parte științele și de altă parte umanismul și s-a imaginat foarte frecvent că Biserica Catolică ar favoriza această opinie.

Apare oportun să introducem în cultură judecata critică de care se folosesc foarte mult științele. Fără îndoială, admirația, facultatea de a ști să primești, rămân mereu calități umane esențiale, mai ales în câmp cultural.

Industrializarea, urbanismul și alte cauze care favorizează viața comunitară creează noi forme culturale legate de viața socială, adică este vorba de cultura de masă. Comunicările mereu mai numeroase dintre națiuni deschid larg tuturor accesul la tezaurul diverselor culturi. Această cunoaștere a fost facilitată de reproducerea sonoră și fotografică, de expozițiile itinerante de muzee etc. Este o universalitate?

"Universalitatea nu este o «idee generală» a omului, derivată ca un produs chimic de o pseudo-cultură comparată. Această cultură este universală deoarece este o cunoaștere conștientă, o participare mai complexă la diferitele culturi concrete, individuale"[92].

 

15. 1. 2. Omul - autorul culturii

Omul este conștient că este autorul culturii, căci, pentru prima dată, este în stare să acționeze asupra întregului univers, căci îl poate măsura și transforma. Dacă noi nu ne mai putem adăposti sub aripile naturii, suntem totuși autonomi și responsabili în fața acestui univers. Datoria noastră este de a face o lume mai bună, mai umană. Această responsabilitate, înaintea fraților noștri și a istoriei, ne definește într-un anumit sens ca un nou umanism.

 

15. 1. 3. Dificultăți și sarcini

Umanitatea de astăzi se descoperă împărțită între teamă și speranță. Omul, prin responsabilitatea sa, trebuie să rezolve nenumărate antinomii existente cum ar fi:

-         conflictul dintre comunicarea universală a culturilor și caracterul propriu al națiunilor;

-         antinomia dintre dinamismul noii culturi, adusă mai ales de progresul științelor și fidelitatea față de ereditatea tradițiilor;

-         antinomia dintre multiplicarea rapidă a specializărilor și necesitatea unei sinteze;

-         antinomia dintre cultura tot mai complexă a persoanelor competente și necesitatea de a deschide tuturor oamenilor participarea la bunurile culturii.

"În mijlocul acestor antinomii, astăzi, cultura trebuie să se dezvolte astfel încât să cultive persoana umană în mod integral și armonios și să-i ajute pe oameni în îndeplinirea îndatoririlor la care sunt chemați cu toții, dar mai ales creștinii" (GS 56).

 

15. 2. Câteva principii privind promovarea culturii

15. 2. 1. Credință și cultură

Acest număr tratează despre o tensiune între viața de credință și viața culturală, tensiune care este și dialog.

Pe de o parte vocația cerească a creștinului nu se micșorează, ci, dimpotrivă, crește, mai ales în ceea ce privește importanța participării sale la construirea unei lumi mai umane. Adevărurile creștine aduc, de fapt, contribuții esențiale la realizarea mai atentă a acestei îndatoriri, revelând sensul plin a1 vocației omului.

De altă parte, insistența asupra semnificatului complex pe care îl dă viziunea creștină aventurii umane, se dovedește într-adevăr, importantă. În acești ultimi ani, s-a demonstrat credința ca o forță, un impuls pentru introducerea creștinului în ambientul uman și a fost uitată credința ca lumină și înțelepciune. Viața credinței este originea valorilor umane. Conciliul, amintind pericolul autosuficienței, subliniază mai ales funcția pozitivă pe care științele pot să o desfășoare în deschiderea progresivă a culturii la realitatea creștină.

Munca științifică implică o serie de virtuți morale; fidelitatea față de adevăr în cercetare, munca în comun în asociații științifice, sensul solidarității internaționale etc.

Textul arată cum cultura poate să se deschidă în mod progresiv la lumina Cuvântului. Această problemă care a fost atât de studiată și discutată din 1930 și până astăzi sub semnul "umanismului creștin", este confruntată acum cu două tendințe complementare:

          a) prima directivă este fondată pe tema omului creat după imaginea lui Dumnezeu, care, după cum spune textul Genezei, domină păsările cerului, peștii mării și toată creația. Această exegeză nu exclude, ci implică tot ceea ce tradiția patristică ulterioară va spune referitor la inteligența, la voința, la libertatea de a fi "mulți". Numai că impactul textului este orientat în sensul misiunii omului trimis să domine universul. Se înțelege, deci, cu ușurință cum cuvintele sfântului Paul asupra lui Cristos, noul Adam, dobândesc plinătatea sensului lor în înviere.

          b) A doua direcție mai semnificativă prezentă în mediile clericale, conduce de la cultură la știință, înțelepciune și, de la aceasta, la contemplarea Creatorului: "Omul cultivă pământul cu lucrarea mâinilor sale sau cu ajutorul tehnicii pentru ca să aducă rod; el poate contribui la ridicarea familiei umane la cele mai nobile valori"[93].

Cele două direcții majore ale culturii sunt amândouă pista unei deschideri progresive la valorile religioase.

 

15. 2. 2. Multiple raporturi între Evanghelia lui Cristos și cultură

Raporturile dintre Biserică și cultură sunt bilaterale. Două tendințe au făcut lumină în această privință:

- tendința celor care afirmă că Biserica dă mai mult decât primește;

- tendința celor care subliniază sărăcia Bisericii în materie culturală.

Bogățiile Bisericii în materie culturală pot risca, de fapt, să pună lumina sub obroc și nu pe candelabru, după cum spune și în Evanghelie. Dimpotrivă, o Biserică mai deschisă în cultura sa la bogățiile substanțiale ale Sfintei Scripturi va putea mai ușor să se deschidă la un adevărat dialog cu cultura timpului nostru.

Este un fapt evident că Biserica este în măsură de a intra în comuniune cu diferitele forme de cultură. A făcut acest lucru încă de la începutul istoriei sale, deoarece prima preocupare a misionarilor a fost aceea de a traduce Sfintei Scripturi și Liturgia în limba țării evanghelizate. "De asemenea, Biserica, trăind în decursul timpurilor în condiții variate, s-a folosit de resursele diferitelor culturi pentru a răspândi și a explica mesajul lui Cristos" (GS 58).

Textul conciliar a încercat să pună în lumină un paradox. De o parte, Biserica nu poate rămâne fidelă propriei tradiții: nu este vorba de "tradiția" despre care vorbește Conciliul din Tridentin, nici de Tradiția ca atare, ci de modul cu care această tradiție a intrat în Biserică, în care ea s-a exprimat, în faza sa constitutivă: câteva date culturale sunt în mod inevitabil implicate în această fază decisivă și Biserica nu le poate renega.

Pe de altă parte, Biserica este conștientă de misiunea sa universală; ea trebuie să integreze toate culturile în iradierea mesajului său, altfel ar risca să rămână pentru totdeauna restrânsă. Vestea cea bună a lui Cristos reînnoiește necontenit viața și cultura omului căzut. Ea purifică și înalță fără încetare moravurile popoarelor: "Vestea cea bună este serviciul omului și, de aceea, Conciliul Vatican al II-lea este numit, pe drept cuvânt, «Conciliul omului»"[94].

Când este vorba despre o legătură determinată cu o tradiție culturală, nu se face aluzie deloc la acele blocuri istorice complexe, ca, de exemplu, creștinătatea sau republica creștină a Evului Mediu latin.

 

15. 2. 3. Armonizarea diferitelor aspecte ale culturii

Cultura, decurgând nemijlocit din natura rațională și socială a omului, are o necontenită nevoie de o libertate autentică pentru a se dezvolta. Natura rațională și caracterul rațional al culturii cer de fapt ca cultura să poată acționa și să fie "sui juris". Această libertate implică dreptul la căutarea adevărului și, într-un anumit sens, "dreptul de a greși", după cum spunea cardinalul Mercier; ea implică dreptul de a exprima propria opinie și de a fi informată, după adevăr, asupra evenimentelor publice. Un alt aspect al acestei libertăți constă în statutul său în fața puterilor publice. Nu este de datoria puterii publice să determine forma culturii, ci numai de a favoriza condițiile necesare înfloririi sale. Textul în acest punct a fost completat: apare expusă cu precizie necesitatea de a respecta minoritățile, constituite într-o anumită națiune.

Într-o vreme ca a noastră, în care este revalorizată originalitatea culturilor, o astfel de îmbunătățire este de o mare importanță. De aceea, trebuie evitate cu orice preț deturnarea culturii de la scopul ei propriu și aservirea ei fată de puterea politică și economică: "Atât statul cât și Biserica trebuie să dea persoanelor ajutorul de care au nevoie în vederea urmării bunului comun, căci, astfel, omul poate să ajute liber la promovarea culturii"[95].

 

15. 3. Câteva principii mai urgente ale creștinilor în privința culturii

Această ultimă parte se grupează în jurul a trei motive principale: acela al urgenței unei acțiuni eficace, ca accesul la cultură să fie în mod concret posibil pentru toți; acela al educării pentru o cultură integrală și, în final, acela al unui dialog între Biserică și cultură, care ține cont de dificultățile pe care le-a întâmpinat de-a lungul acestor secole.

 

15. 3. 1. Accesul tuturor la cultură

Nevoia creștinilor în acest câmp este în mod particular urgentă. Și trebuie să se facă în așa fel ca generațiile viitoare să nu spună despre vârsta noastră că am știut să vorbim mult, să facem proiecte bune, dar că am fost incapabili de actualiza, în mod concret, o unitate, o colaborare între creștini.

Pentru a ilustra această idee s-ar putea cita din Dietrich Bonhoeffer, din opera sa Etica: "(...) a nu face și a nu folosi orice lucru, ci ceea ce este drept"[96].

Această inegalitate, de fapt, trebuie înțeleasă. Ea nu constă într-o separare între țările occidentale, culte, și țările lumii a treia, care nu ar fi culte; culturile orale sunt adevărate bogății pentru patrimoniul uman.

Această nevoie de a face accesibile oamenilor bunurile culturale este așa de importantă, încât se tratează problema aceasta mai mult ca un drept și nu ca o conveniență, oricât de mare ar fi aceasta.

Trebuie să ne bucurăm, așadar, că textul afirmă că dreptul tuturor la cultură implică excluderea oricărei discriminări. Acest lucru este adevărat, însă, uneori, a vorbi despre cultură nu ajută la nimic pe stomacul gol, cultura înseamnă, în acest caz, a da de mâncare.

"Demnitatea săracului, de care se vorbea în Evanghelie, umanismul fericirilor, reflexia asupra sfântului Francisc de Assisi, nu au nimic de a face cu această mizerie umană"[97].

Un alt aspect pe care Conciliul vrea să-l scoată în evidență este și importanța femeii. Pentru mult timp, Biserica a vrut ca femeia să stea în treburile ei și cu fiii săi; mai pe scurt, cam acesta părea rolul ei: "bucătărie, copii și Biserică". Însă, cu acest document, Gaudium et spes, este scoasă în relief importanța femeii care trebuie să îmbogățească cultura.

La baza acestor idei, se află doctrina biblică a egalității între bărbat și femeie, o egalitate care trăiește în diferență și complementaritate.

 

15. 3. 2. Educarea omului în vederea unei culturi integrale

Nu este de ajuns ca accesul la cultură să fie deschis către toți și către toate, ci este necesară o educare în mod integral: altfel această cultură ar fi superficială.

Noțiunea de cultură generală, imaginea omului universal al Renașterii par să dispară, după cum spune și Gabriel Marcel: "(...) la sfârșit, toate dispar".Problema este vie și astăzi și este necesar de a impune nevoia de a educa persoana în mod integral. Totuși, fiecare om are nevoie să țină ferm conceptul persoanei umane integrale, în care excelează valorile inteligenței, voinței, conștiinței și fraternității, care își au fundamentul în Dumnezeu creator și au fost însușite în mod miraculos și deosebit de Cristos.

Conciliul face apoi apel la o primă mediație aceea a familiei; ea este, de fapt, de neînlocuit. Într-un climat cald, fericit și echilibrat, în care se respiră, într-adevăr, o ierarhie de valori, această ordine nu are nimic abstract; este însă o ordine concretă. În familie, valorile sunt create pe încredere, prin participarea fiecăruia. Impresiile probate în copilărie și în tinerețe sunt de neșters. Cum bine afirmă Constituția noastră pastorală, familia este una dintre puținele realități care au rezistat la șocul revoluțiilor copernicane de care au fost atrase.

Apoi, Constituția amintește contribuția recentă, pe care trebuie să o aducă societatea la această educație integrală. Acest lucru nu se poate realiza dacă nu există partea principală pe care o are dialogul. Datorită omului și vârstelor, se unifică continentele și dialoghează între ele. Timpul liber, dacă este bine utilizat și îndreptat spre un plan de dezvoltare a facultăților umane, poate să contribuie într-un mod optim la educarea omului în vederea unei culturi integrale.

 

15. 3. 3.  Armonia dintre cultură și creștinism

Întâlnirea Bisericii cu cultura nu a fost totdeauna ușoară, însă aceleași dificultăți pot să ducă la o îmbogățire și o reînnoire a Bisericii; modul prin care ea reușește să depășească aceste momente, poate, într-adevăr, să permită o inteligență mai plină de credință, un limbaj teologic reînnoit și, în sfârșit, o viață de credință mai matură și mai pură. Chiar artele figurative pot avea partea lor în această reînnoire. Credincioșii sunt invitați de a trăi în uniune între ei, în ascultare - s-ar zice azi - față de contemporanii lor. Iar de aici, derivă unele aplicații pentru seminarii și universități. Științele, istoria, filozofia pun și ele noi întrebări teologiei.

Posibilitatea unei noi reînnoiri a limbajului teologic este obiectivul cel mai important; teologia trebuie să fie fidelă principiilor sale, mai ales în căutarea cunoașterii profunde și exacte a revelării, în această perspectivă, reîntoarcerea la mereu viile izvoare biblice, patristice, conciliare, liturgice, va fi totdeauna esențială.

Constituția amintește la acest punct și contribuția științelor, mai ales a psihologiei și sociologiei, în câmpul pastoral. Este un noroc că textul subliniază funcția lor; colaborarea medicului, a psihologului și a sociologului creștin în activitățile pastorale, apare actualmente mai utilă și mai importantă ca oricând. Apoi, un alt rol îl joacă artele frumoase pentru viața Bisericii, prin stilurile și marile figuri ale artei care au vrut să ne transmită un mesaj prin operele lor și să creeze o strânsă legătură între teologie și artă.

"Textul, în mod firesc, amintește la acest punct exigențele liturgice, citând Constituția Sacrosantum Concilium, dar exprimă nevoia ca artiștii moderni să se simtă înțeleși de Biserică. Acest text cere ca artele diverselor țări să fie integrate în limbajul lor solemn"[98]

Conciliul nu se limitează numai la aceste considerații, dar dorește ca și cei învățați, în seminarii și în universități, să nu trăiască în ambiente închise, ci în contact cu disciplinele timpului lor.

În final, ar fi bine să citez un pasaj din discursul cardinalului Lercaro, referitor la seminarii, pentru că el constituie un comentariu avizat pentru textul nostru conciliar:

"În concluzie... este necesar să se dea o nouă orientare la cultura Bisericii, mai ales îninstitutele dedicate formării elevilor săi și a căutării științifice. Cum se poate spera într-un dialog de durată și promițător, dacă cei ce vorbesc în numele Bisericii, preoții și credincioșii, sunt formați după un program de studii care nu sunt la zi? Dacă limbajul este științific și, deci, se gândesc mai mult la gloria lor sunt deja niște persoane moarte, dacă nu sunt mai universali, adică să fie capabili de a exprima noile idei pe care le-au cules din lumea întreagă. Inima acestei scheme, tezele ei înseși pun în evidență sensul pe care trebuie să-l dea reformele. Și poate că nici nuva crede că intențiile noastre sunt sincere și că noi putem să respectăm exigențele și adevăratele achiziții culturale ale timpului nostru"[99].

Fr. Agu Ciprian

Fr. Blaj Iosif

Note

[91] L. Sartor, La Chiesa nel mondo contemporaneo, EMP, Padova. 1995, 133.

[92] AA. VV., La Chiesa nel mondo di oggi, (îngrijită de S. Olivieri), VEF, 1966, 382.

[93] Ibid., 396.

[94] AA. VV., Gaudium et spes nella cultura di oggi,  în Credere oggi, 85/1995,48.

[95] S. Quadri, La Chiesa faccia il suo mestiere, Paoline, Roma 1997, 2l3.

[96] D. Bonhoefer, Etihgue, (trad. A. Jeanneret), Ginevra, Milano 1989, 8.

[97] G. Barauna, La Chiesa nel mondo di oggi, EVF, Florența 1966, 409.

[98] Op. cit., p. 411.

[99] P. Regamey, La crise de l'arte sacre ou XX-siecle, Cerveaux, Paris 1939, 159.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire