pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 14. Demnitatea căsătoriei și a familiei și promovarea ei

Prin varietatea temelor discutate, Conciliul Vatican al II-lea se înscrie în tradiția Bisericii, dorind, prin noutatea mesajului său, să aducă o rază de lumină și un suflu de speranță atât credincioșilor catolici, cât și tuturor oamenilor de bunăvoință. Printre diferitele teme dezbătute și actualizate, un loc, deloc neglijabil, îl ocupă cea adresată credincioșilor laici: "Sunt vrednici de apreciere și recomandare deosebită în Biserică laicii, fie celibatari, fie căsătoriți, care se dedică pentru totdeauna sau pentru o perioadă slujirii instituțiilor și operelor acestora cu competența lor profesională" (AA 22).

Prin decretul conciliar Apostolicam actuositatem, Biserica dorește să pună în evidență rolul și chemarea specială a credincioșilor laici. Conciliul îi invită să coopereze cu ierarhia după modul lor propriu, oferindu-și experiența și asumându-și responsabilitatea coordonării anumitor organizații în promovarea acțiunii pastorale a Bisericii pentru binele întregului popor al lui Dumnezeu.

Având drept exemplu familia din Nazaret, Biserica nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să evidențieze locul și rolul familiei în pelerinajul pământesc spre casa Tatălui ceresc. Diferitele schimbări, atât de mentalitate, cât, mai ales, cele economico-sociale, se pare că au diminuat rolul familiei, acela de a fi ecclesia domestica, celula vitală și primară a societății, prima instituție în care valorile uman-creștine își găsesc un fundament solid. În prezenta lucrare, vom încerca să deschidem unele orizonturi ale acestui atât de vast domeniu, accentuând anumite aspecte, dintre care:

-      căsătoria și familia în lumea contemporană;

-      căsătoria și familia în planul lui Dumnezeu;

-      familia - comunitate de persoane;

-      familia în serviciul vieții;

-      rolul familiei în Biserică și în societate.

 

14. 1. Căsătoria și familia în lumea contemporană

În zilele noastre, putem asista la numeroase schimbări referitor la căsătorie și la familie, atât ca mentalitate, cât și ca obiceiuri. Familia, astăzi, prezintă atât aspecte pozitive cât și aspecte negative. Pentru unii, familia este un drum al mântuirii, pe care Cristos îl desăvârșește în lume, iar pentru alții, este sensul refuzului pe care omul îl opune dragostei lui Dumnezeu[80]. Cei care analizează această problemă susțin că, în ultimele decenii, a început un proces de punere în discuție a familiei ca instituție, și totodată tentativa de a o întemeia pe fundamente noi. În general. putem spune că familia nu se mai bazează numaidecât pe valorile religioase, ci pe un complex de norme și de reguli etice acceptate și de conștiința laică pentru a deveni o familie în mare măsură secularizată[81].

Situația actuală se datorează unei crize a cunoașterii a însuși conceptului de familie, având drept cauză ignoranța. Pe de o parte, se constată o conștiință mai vie a libertății personale, o mai mare atenție privind calitatea relațiilor interpersonale în viața de familie, la promovarea demnității femeii, la procrearea responsabilă și la educarea copiilor. Pe de altă parte, nu lipsesc semne de degradare îngrijorătoare ale valorilor fundamentale precum: o concepție greșită despre independența soților unul față de altul, grave neclarități față de raporturile de autoritate între copii și părinți, diferite greutăți pe care familia le întâmpină în transmiterea valorilor. Un alt semnal de alarmă este prezența în ziua de astăzi a numeroase atitudini care nu conduc familia la adevăratul ei scop. Și pentru a da un exemplu concret este suficient a enumera câteva dintre acestea: poligamia, numărul tot mai mare al divorțurilor, plaga avorturilor și recurgerea tot mai crescândă la sterilizare și instaurarea unei mentalități anticoncepționale. Aceste atitudini au drept pistă de plecare iubirea conjugală pângărită de egoism, hedonism, concepție greșită asupra sensului și experienței libertății (cf. GS 47). Apoi, anumiți factori economici, sociali, psihologici sau politici perturbează bunul mers al familiei. Din nefericire, o anumită categorie a populației nu mai acceptă așa-zisa "familie tradițională creștină", care obligă la fidelitate și indisolubilitate conjugală, ci preferă o familie care trebuie să se supună tuturor evoluțiilor legate de inevitabilele transformări culturale și sociale. Unii își construiesc viața familială după un alt criteriu axiologic, bazat pe: individualism, consumism, bunăstare, materialism pragmatic etc. Ne aflăm, așadar, în fața a numeroase schimbări și transformări foarte complexe, suficient ca să ne facem o idee asupra problemelor care interesează nu atât societatea civilă, cât Biserica, chemată să înfrunte aceste probleme.

 

14. 2. Căsătoria și familia în planul lui Dumnezeu

Omul, coroana creației, a fost creat de Dumnezeu din iubire și, în același timp, chemat să iubească: "Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie" (Gen 1,27). În afara omului, nici o ființă vie n-a fost creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Deși în mod biologic asemănătoare cu cele ale altor ființe, paternitatea și maternitatea umană au în ele însele în mod exclusiv această "asemănare"cu Dumnezeu pe care este întemeiată familia, văzută sub aspectele de comunitate de viață umană, de persoane unite în dragoste:

"Comuniunea intimă de viață și de iubire conjugală, întemeiată de Creator și înzestrată de el cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soți sau, altfel spus, pe consimțământul lor personal irevocabil. (...) Căci Dumnezeu însuși este Autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori și scopuri" (GS 48).

Revelația creștină cunoaște două moduri specifice de realizare a vocației spre iubire a persoanei umane: căsătoria și fecioria. Prin căsătorie, atât bărbatul cât și femeia se unesc într-un mod atât de strâns, încât devin, după cuvintele Cărții Genezei, "un singur trup"(Gen 2,24),participând în mod egal la capacitatea de a trăi în adevăr și în iubire. De aici, putem desprinde două caracteristici fundamentale ale sacramentului căsătoriei: aceea a indisolubilității și cea a unității legământului încheiat între cei doi soți[82].

Conștiința morală privind unitatea și indisolubilitatea s-a dezvoltat sub pedagogia legii celei vechi. Profeții au pregătit conștiința poporului ales pentru o înțelegere profundă a unicității și indisolubilității căsătoriei: "Oare nu i-a făcut el ca să fie o singură făptură cu trup și suflet?"(Mal 2,15).Chiar dacă, în decursul istoriei poporului lui Israel, conștiința unității și indisolubilității căsătoriei a fost deseori știrbită din cauza "învârtoșării inimii" (Dt 24,1) acest lucru a fost afirmat cu tărie de către Isus Cristos. În predica sa, Isus arată fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat și femeie, așa cum a voit-o Creatorul la început; permisiunea, dată de Moise, ca bărbatul să-și lase femeia, era o cedare în fața învârtoșării inimii: "Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă" (Mt 19,6).

Iubirea soților cere, prin însăși natura sa, unitatea și indisolubilitatea comunității lor de persoane, care le cuprinde întreaga viață: "Astfel, nu mai sunt doi, ci un singur trup" (Mt 19,6).Comuniunea conjugală se caracterizează nu numai prin unitatea, ci și prin indisolubilitatea sa: "Această unire intimă, ca dăruire reciprocă a două persoane și pentru binele copiilor, cere deplina fidelitate a soților și pretinde o unitate indisolubilă" (GS 48).Bazați pe forța legăturii de iubire conjugală "(...) ei sunt chemați să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelității de zi cu zi față de făgăduința de dăruire reciprocă și totală pe care o comportă căsătoria"[83].

Din rodul acestor două caracteristici pe care se bazează căsătoria, unitate și indisolubilitate, rezultă clădirea unei ample comuniuni, aceea a familiei, care se alimentează din însuși legământul de iubire dintre cei doi soți.

 

14. 3. Familia - comunitate de persoane

Familia se definește ca o comunitate de iubire, fiind determinată de unicitatea relației de iubire dintre un bărbat și o femeie, care se dedică unul celuilalt cu o deschidere spre o a treia persoană: copilul. Datoria familiei este "(...) de a trăi în mod fidel realitatea comuniunii prin asumarea rolului constant de a dezvolta o comunitate autentică de persoane"[84].

Principiul vital și scopul ultim al acestei obligații este dragostea. Fără iubire, familia nu poate fio comunitate de persoane și, totodată, fără iubire, familia nu poate trăi, nu se poate perfecționa, nu poate crește[85]. În enciclica Redemptor hominis, Papa Ioan Paul al II-lea, voind să evidențieze rolul pe care îl are dragostea în viata de zi cu zi a unei familii, scria: "Omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne pentru sine o ființă de neînțeles, viața lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire" (RH 10).

Comuniunea conjugală se alimentează prin voința personală a celor doi soți de a duce la îndeplinire întregul program de viață, ceea ce au și ceea ce sunt. Momentul fundamental al construirii unei comuniuni familiale este schimbul educativ dintre părinți și fii : "Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate... Și voi, părinților, nu provocați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura Domnului"(Ef 6,1.4). Iubirea, respectul și ascultarea față de părinți constituie contribuția specifică, de neînlocuit a copiilor la formarea unei familii autentic umane și creștine. Pentru a se ajunge la acest lucru, copiii vor fi ajutați dacă părinții vor folosi autoritatea lor, la care nu se poate renunța, ca o adevărată slujire, ca pe un serviciu îndreptat spre binele uman și creștin al copiilor[86].

În diferite culturi, femeia era și este considerată ca fiind inferioară bărbatului, neavând aceeași demnitate pe care ar trebui să o aibă. În această privință, Conciliul Vatican al II-lea promovează demnitatea și chemarea oricărei persoane, acordând o atenție specială drepturilor și obligațiilor femeii în familie și societate. Pe aceeași treaptă sunt situați bărbatul, ca soț și tată, copilul și bătrânii. Dumnezeu a creat pe om "(...) bărbat și femeie" (Gen 1,27)dându-le demnitate personală, în mod egal, înzestrându-i cu drepturi și responsabilități. Dumnezeu însuși a luat trup omenesc din Fecioara Maria, Noua Evă,și o propune ca model al femeii răscumpărate, iar Biserica o cinstește ca pe Mama lui Dumnezeu. Isus Cristos a avut un respect delicat față de femeile pe care le-a chemat la urmarea și prietenia sa.

În comuniunea conjugală și familială, bărbatul este chemat să trăiască darul și obligația de soț și tată. El trebuie să vadă în soția sa împlinirea planului lui Dumnezeu. Iubirea conjugală autentică cere ca bărbatul să aibă un respect deosebit pentru demnitatea egală a soției sale, deoarece el nu este stăpânul, ci soțul ei iar soția nu i-a fost dată ca sclavă, ci ca soție. Bărbatul este chemat să garanteze dezvoltarea unitară a tuturor membrilor familiei și își împlinește această obligație în responsabilitatea față de viața concepută în sânul femeii, precum și printr-o operă educativă atentă, împreună cu soția sa.

Comuniunea familială trebuie păstrată și perfecționată cu un mare spirit de sacrificiu. Acest lucru cere de la toți și de la fiecare în parte să fie dispuși la înțelegere, toleranță, iertare și împăcare. Adeseori, egoismul, dezacordul, tensiunile și neînțelegerile rănesc în mod violent și de multe ori distrug propria comuniune[87].

 

14. 4. Familia în serviciul vieții

Rolul fundamental al familiei este de a sluji viața, de a realiza binecuvântarea de la început a Creatorului, transmițând, prin naștere de la om la om, chipul lui Dumnezeu. Semnul iubirii conjugale este fecunditatea, mărturia vie a deplinei dăruiri reciproce a soților: "Adevăratul cult al iubirii conjugale și întreaga structură familială care se naște de aici, fără a trece cu vederea alte scopuri ale căsătoriei, tind să-i determine pe soți să fie dispuși, cu tărie de suflet, să coopereze cu iubirea Creatorului și Mântuitorului, care prin ei înmulțește mereu și îmbogățește familia sa" (GS 50).Părinții trebuie să fie conștienți de faptul că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu. Această colaborare este o responsabilitate care își atinge scopul atunci când bărbatul și femeia uniți prin căsătorie dăruiesc viața prin zămislire.

Uneori, nașterea unui copil înseamnă pentru părinți osteneli ce vor veni, noi sarcini economice, alte constrângeri practice sau multe alte motive care pot trezi în ei tentația de a nu dori o altă naștere. În anumite medii sociale și culturale, această tentație devine și mai puternică. Logica iubirii dezinteresate pătrunde în viața familiei atunci când bărbatul și femeia se dăruiesc și se primesc reciproc în unitatea "unui singur trup".Fără această iubire, căsătoria nu ar avea un sens. Procesul conceperii și dezvoltării în sânul matern, nașterea, slujesc la crearea unui spațiu adecvat pentru ca noua făptură să se poată manifesta ca un adevărat dar. Această ființă fragilă și fără apărare, dependentă de părinții săi, încredințată cu totul grijii lor, se dăruiește părinților prin însuși faptul că s-a născut[88]. Copilul este cel mai mare dar al căsătoriei și are dreptul de a fi rodul iubirii conjugale a părinților săi și, totodată, are dreptul de a fi respectat ca persoană, chiar din clipa când este conceput.

Dintre toate crimele pe care omul le poate săvârși împotriva vieții, avortul provocat prezintă caracteristici care-l fac să fie deosebit de grav și condamnabil. Conciliul Vatican al II-lea îl definește alături de infanticid "crima odioasă". Dreptul la viață este pentru om, dreptul fundamental. Problema copilului conceput și ne-născut este extrem de delicată, deși foarte clară. Legalizarea întreruperii sarcinii nu este nimic altceva decât autorizația dată omului adult, sub girul legii, de a lipsi de viață pe omul ne-născut și, ca atare, incapabil de a se apăra. Prin întreruperea sarcinii, este suprimată o ființă umană care abia începe să trăiască, deci una nevinovată: "Un copil conceput în pântecele mamei nu e niciodată un agresor nedrept, este o ființă lipsită de apărare ce așteaptă să fie acceptată și ajutata"[89].

Fecunditatea iubirii conjugale nu se rezumă doar la procrearea copiilor, ci se lărgește și se îmbogățește cu toate acele roade ale vieții morale, spirituale și supranaturale pe care tatăl și mama sunt chemați să le dea copiilor lor. Sarcina educativă a familiei își are rădăcinile în participarea la lucrarea de creație a lui Dumnezeu. Părinții, dând viață copiilor, au obligația foarte importantă de a-i educa și, de aceea, trebuie considerați primii și principalii educatori. Pentru părinți, misiunea educativă are un izvor în sacramentul căsătoriei care îi consacră operei de educație a copiilor. Părinții sunt primii și principalii educatori ai copiilor lor, având o competență fundamentală în acest domeniu. Sunt educatori pentru că sunt părinți. Prin misiunea lor, părinții trebuie să creeze o atmosferă familială însuflețită de iubire, de pietate față de Dumnezeu și respect față de oameni. Familia este, așadar, "(...) prima școală a virtuților sociale, de care nici o societate nu se poate lipsi"[90].

 

14. 5. Rolul familiei în biserică și în societate

Printre rolurile esențiale ale familiei creștine este și cel eclezial, prin care familia creștină se dedică serviciului edificării Împărăției lui Dumnezeu printr-o participare activă la toate inițiativele pe care Biserica le propune. Ca să înțelegem caracteristicile acestei participări a familiei în viața Bisericii, este necesar un studiu adânc asupra legăturilor multiple și profunde care leagă Biserica de familia creștină, făcând din familie, așa cum afirmă Conciliul Vatican al II-lea, "ecclesia domestica"   (cf. LG 11) (o mică biserică sau o biserică în miniatură). Chiar dacă Biserica este în primul rând mama care dă viață, care educă și edifică familia creștină, la rândul ei, familia creștină este inclusă în misterul bisericii. Familia creștină este chemată să ia parte vie și responsabilă la misiunea Bisericii, punându-se în serviciul Bisericii, deoarece este o comunitate intimă de viață și de iubire. Prin realitățile zilnice care privesc și dovedesc condiția ei de viață, familia creștină edifică Împărăția lui Dumnezeu în istorie. Părinții au misiunea de a implanta în viața copiilor lor valorile umane și creștine, de a-i forma pentru viață în așa fel, încât fiecare să-și îndeplinească pe deplin misiunea după chemarea primită de la Dumnezeu.

Alături de rolul eclezial, nu putem trece cu vederea rolul pe care familia îl ocupă în cadrul societății. Potrivit cuvintelor Conciliului: "Deoarece Creatorul a instituit căsătoria și a pus-o ca început și temelie a societății umane (...), familia a primit de la Dumnezeu misiunea de a fi celula de bază și vitală a societății" (AA 11).Familia are legături vitale și organice cu societatea, deoarece este baza și alimentul acesteia, prin obligația ei de a sluji viața. Din familie se nasc cetățenii și în familie găsesc prima școală a acelor virtuți sociale care sunt sufletul și dezvoltarea societății înseși. Familiile, singure sau asociate, pot să se dedice multiplelor opere de slujire socială, mai ales în folosul celor săraci și al tuturor persoanelor sau situațiilor unde nu pot ajunge organizațiile de asistență socială ale autorităților publice.

Orice om de bună credință are obligația de a se strădui, de a salva și de a promova valorile familiei. Creștinul este dator să vestească cu bucurie Vestea cea Bună, veste care le descoperă tuturor oamenilor identitatea, resursele interioare și importanța acestei misiuni în viața de zi cu zi a oamenilor și în Împărăția lui Dumnezeu. Biserica indică drumul pe care familia poate să pătrundă în miezul comorilor adevărurilor care ar putea să redreseze familia. Ea, Biserica, i-a învățat acest drum, de-a lungul istoriei, la școala lui Cristos, evidențiat de lumina Duhului Sfânt. Prin cruce și prin suferință, familia pornește pe drumul pe care Cristos ni l-a trasat și ne-a chemat.

Fr. Antălucă Ciprian

Fr. Mihoc Ciprian

Note

[80] Cf. A. Bișoc, Parohia, comunitatea de viață, Presa Bună, Iași 1999, 158-160.

[81] Cf. M. Fara, Jubileul familiei, în Actualitatea creștină, 11(10/2000), 4.

[82] Cf. I. Moldovan, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Alba Iulia 1996, 79-81.

[83]Ioan Paulal II-lea, Familiaris consortio, nr. 19.

[84] Ibid., nr. 18.

[85] Cf. S. Riccio, Famiglia comunitá originaria, EI, Napoli 1967, 45-47.

[86] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către familii, 23 - 24.

[87] Cf. G. Trentin, ll matrimonio e la famiglia, în Credere oggi, 4/1989, 13-14.

[88] Cf. Consiliu Pontifical pentru Familie, Copiii primăvara familiei și a societății, ARC, București 2000, 7-14.

[89]Ioan Paul al II-lea , Să trecem pragul speranței, Humanitas, București 1995, 246.

[90]Consiliu Pontifical pentru Familie, op. cit., p. 33.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire