pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 13. Misiunea Bisericii în lumea contemporană

Noutatea acestui capitol reiese din cuvintele Sfântului Părinte Papa Paul al VI-lea:

"Biserica (..). apare cu o altă caracteristică, care nu a fost pusă întotdeauna în lumină în secolele trecute. Astăzi se arată complet liberă de orice interes temporal, independența sa față de competițiile acestei lumi este totală. Aceasta nu vrea să spună că Biserica se retrage în deșert, abandonând lumea, fericită sau nefericită ci, dimpotrivă, Biserica se eliberează de interesele acestei lumi pentru a putea penetra mai bine societatea, de a se pune în serviciul binelui comun, de a oferi tuturor ajutorul său și mijloacele de mântuire. Prin grija sa de a merge în întâmpinarea omului și de a răspunde la așteptările lui, Biserica adoptă astăzi limbajul prieteniei și invită la dialog"[67].

În acest capitol al IV-lea din Constituția Pastorală Gaudium et spes, intitulat Misiunea Bisericii în lumea contemporană, în lumina afirmațiilor doctrinare din Lumen gentium, asupra naturii și misiunii Bisericii, se studiază prezența sa pe acest pământ, trăirea și activitatea sa în familia umană, misiunea sa de a fi: "(...) fermentul sau inima societății"[68].

 

13. 1. Relația reciprocă dintre Biserică și lume

La începutul acestui număr, textul conciliar face referire la primele trei capitole ale acestei Constituții cu privire la demnitatea persoanei umane, a comunității oamenilor și la semnificația activității umane care constituie fundamentul raportului dintre Biserică și lume, ca și bazele dialogului dintre ele.

Biserica Conciliului Vatican al II-lea, a fost numită Biserica dialogului: în interiorul Bisericii, cu frații separați, cu cei care cred și cu cei care nu cred în Cristos. Dialogul stă la originea Bisericii, care se naște dintr-un răspuns și o invitație de iubire a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt: este un dialog de dăruire și îmbogățire.

Obiectul dialogului este "vestea cea bună". Biserica nu impune nimănui mesajul său, dar îl propune tuturor. Întruparea răscumpărătoare a lui Cristos proiectează lumina și forța sa, chiar și asupra realităților temporale. Iată de ce textul conciliar afirmă că persoana umană, comunitatea oamenilor și semnificația activității pământești sunt fundamentul raportului dintre Biserică și lume și baza dialogului dintre ele. "Atât statul cât și Biserica, fiecare în domeniul propriu și cu mijloace proprii, sunt în serviciul vocației personale și sociale a omului"[69].

Și în acest număr, este expus, prin cuvinte foarte incisive, misiunea Bisericii: "Astfel, Biserica este în același timp adunarea vizibilă și comunitatea spirituală, străbate aceeași cale cu omenirea întreagă și împărtășește soarta pământească a lumii: ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societății omenești chemate să se reînnoiască în Cristos și să se transforme în familia lui Dumnezeu" (GS 40).

Acesta este punctul central, sau inima capitolului al IV-lea, dedicat misiunii Bisericii în lume. Biserica este făcută pentru lume și lumea este făcută pentru Biserică. Biserica face parte din familia umană, dar în același timp o transcende în virtutea originii sale: ea însă actualizează misiunea sa, trăind în lume și împărtășind soarta umanității. Biserica știe bine că societatea umană este destinată a se reînnoi în Cristos și a se transforma în familia lui Dumnezeu. Chiar dacă umanitatea nu-și dă seama de vocația sa fundamentală, Biserica este conștientă și, de aceea, dialogul său tratează și teme de ordin temporal, cum sunt primele trei capitole, dar și aceste teme au un conținut supranatural și aduce în interiorul lor un stimulent spre acceptarea mesajului evanghelic.

 

13. 2. Ajutorul pe care Biserica se străduiește să-l ofere oricărui om

Dinamica Bisericii se pune înainte de toate în serviciul persoanelor aparte, a omului modern. În timp ce omul modern își mărește dominarea asupra realităților create, se asistă adeseori la pierderea dominării morale și spirituale, asupra persoanei însăși și a lumii[70].

Biserica recheamă cu vigoare la valoarea perenă a interiorității, a conștiinței, a libertății și a exaltării drumului care duce la Dumnezeu. Progresele și toate realizările științei nu au atins și nici nu vor atinge vreodată profunzimea ființei sale.

Personalismul creștin este marele răspuns și oferta Bisericii, pentru omul modern. Invitând omul să descopere intimitatea personalității sale, Biserica îl ajută să vadă în Dumnezeu sfârșitul său personal, descoperind astfel adevăratul sens al vieții umane și adevărurile cele mai profunde ale omului, pe care nici o descoperire științifică și tehnică nu poate să i-o dea.

Omul modern este chemat nu numai să vadă în prezența în timp a Bisericii ca promotoare a păcii și unității, dar de a căuta și semnificația vieții, a muncii și a morții. "(...) Biserica poate feri demnitatea naturii umane de toate fluctuațiile de păreri care fie că disprețuiesc trupul omenesc, fie că îl exaltă fără măsură. Nici o lege umană nu poate asigura atât de bine demnitatea personală și libertatea omului ca Evanghelia lui Cristos, încredințată Bisericii" (GS 41).

Biserica, în forța Evangheliei încredințate, proclamă drepturile umane, recunoaște și apreciază mult dinamismul cu care în zilele noastre astfel de drepturi sunt promovate peste tot. Dar această mișcare trebui să fie impregnată de spiritul evanghelic și trebuie să fie protejat de orice falsitate. Suntem tentați, de fapt, de a gândi că drepturile noastre personale sunt bune atunci când suntem dezlegați de orice lege divină. Dar prin acest mod de a gândi, nu numai că demnitatea persoanei umane nu este salvată, ci și pierdută[71].

 

13. 3. Ajutorul pe care Biserica se străduiește să-l dea societății umane

Acest paragraf atinge din nou, într-o manieră mai amplă, tema centrală a acestui capitol. Afirmațiile din acest număr, tratează despre modul de a fi și despre acțiunea Bisericii, în toate confruntările exprimărilor organizate ale familiei umane.

Misiunea proprie a Bisericii nu este de ordin politic, economic sau social. Cu această declarație, Părinții conciliari au vrut să elimine orice deformare atribuită Bisericii. Astfel vorbind, nu se poate spune că este vorba de o noutate. Cu această declarație, Conciliul vrea, chiar în această manieră negativă, să contribuie la întărirea conceptului adevăratei autonomii a realităților pământești (chiar și a celor politice, economice și sociale) și de a afirma natura proprie a misiunii Bisericii. Comunitatea fiilor lui Dumnezeu în Cristos nu intră în competiție cu organizațiile politice, economice și sociale. Datoria sa este alta, mai profundă, mai vitală, mai universală. Misiunea Bisericii este de ordin religios, escatalogic și de salvare. Finalitățile proprii ale Bisericii sunt, așadar, religioase[72].

Creștinismul nu este o religie fondată de un personaj ilustru, originea sa este transcendentală, dar, chiar dacă Biserica are o misiune și o origine transcendentală, nu înseamnă că este în afara lumii: membrii Bisericii trăiesc împreună cu ceilalți oameni, dar cu un scop mai profund, care derivă din misiunea însăși a Bisericii. Biserica nu numai că aduce mesajul lui Cristos și harul său oamenilor, dar animă și perfecționează ordinea temporală cu spiritul evanghelic. Așadar, Biserica, datorită fondării sale divine și pentru faptul că continuă misiunea mântuitoare a lui Cristos, este sacrament universal de salvare.

Pe lângă aceasta, Biserica recunoaște tot ce este bun în dinamismul social de azi, mai ales evoluția spre unitate care este în concordanță cu misiunea profundă a Bisericii, căci ea este, "(...) în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc" (LG 1).

Biserica nu este legată de nici o formă anume de cultură și de nici un sistem politic, economic sau social. Această independență a Bisericii, după cuvintele textului conciliar, derivă din misiunea și natura sa. De aceea, la sfârșitul acestui paragraf, putem citi această declarație importantă: "Ea nu are nici o dorință mai aprinsă decât aceea de a sluji tuturor, putându-se dezvolta liber sub orice regim ce recunoaște drepturile persoanei, ale familiei și exigențele binelui comun" (GS 42).

Conciliul are un mare respect față de tot ceea ce este adevărat, bun și drept în instituții. De fapt, Biserica vrea să ajute și să promoveze toate aceste instituții, în măsura în care depinde de ea și în armonie cu misiunea sa[73].

 

13. 4. Ajutorul pe care Biserica se străduiește să-l dea activității umane prin creștini

În acest număr, Conciliul îndeamnă pe creștini să-și îndeplinească în mod fidel propriile datorii pământești, călăuziți de spiritul Evanghelic[74].

Acest paragraf poate fi împărțit în trei: datoriile tuturor creștinilor, datoriile laicilor și datoriile păstorilor.

 

13. 4. 1. Datoriile tuturor creștinilor

Conciliul îi îndeamnă pe creștini să se străduiască să-și îndeplinească cu fidelitate îndatoririle pământești, călăuziți de spiritul evanghelic.

Părinții conciliari afirmă că nu există nici o opoziție între datoriile temporale și viața cu Dumnezeu:

-         viața religioasă nu constă în mod exclusiv în actele de cult și în unele datorii morale;

-         separarea credinței de viața cotidiană este una dintre cele mai mari erori moderne;

-         nu există opoziție între activitatea profesională, socială și religioasă;

-         creștinul care neglijează îndatoririle temporale, neglijează datoriile sale față de aproapele și chiar față de Dumnezeu însuși, își pune în pericol propria salvare eternă.

 

13. 4. 2. Datoriile laicilor

După afirmațiile de ordin general, textul conciliar expune datoriile laicilor. "Îndatoririle și activitățile pământești sunt de competența laicilor, deși nu în mod exclusiv" (GS 43). Prezbiterii, așadar, nu pot fi total străini de aceste lucruri, chiar dacă, de obicei, rămân departe de angajările temporale.

Părinții conciliari apelează la conștiința creștinului: "Conștiința lor bine formată dinainte este cea care trebuie să înscrie legea dumnezeiască în viața cetății pământești" (GS 43). Viața creștină în cea a ordinii temporale este prezentă aici ca o acțiune care tinde să înscrie legea divină în realitățile lumii. Ideea centrală este următoarea: laicii, ca și ceilalți oameni, sunt chemați să construiască cetatea eternă, iar în calitate de creștini sunt chemați să înscrie legea divină[75]. Chemarea laicilor comportă o participare a lor la viața Bisericii și, ca urmare, o împărtășire intimă din viața însăși a lui Cristos.

Laicul este chemat la conresponsabilitate și la comuniunea ierarhică a Bisericii, adică să colaboreze la dezvoltarea funcțiilor însăși ale ierarhiei. Chiar dacă afirmația autentică și definitivă a unui principiu și a unei judecății morale îi revin ierarhiei, laicul este chemat să colaboreze nu numai la aplicarea sau executarea principiilor, dar, înainte de toate, la elaborarea acestor judecăți și principii morale. În teologia ascetică, este evident că spiritualitatea, în general, este înainte de toate spiritualitatea laicilor. Teologia morală, în fața marilor probleme, pe care în fiecare zi le pune viața contemporană, are nevoie de aportul laicilor. Colaborarea laicilor trebuie să respecte autoritatea episcopului și a Papei și să se dezvolte cu prudență, cu referință și caritate față de cei care, prin oficiu sacru, îl reprezintă pe Cristos. Ierarhia va trebui să respecte persoana laicului care se naște dintr-un sacrament, va trebui să favorizeze dezvoltarea drepturilor sale și împlinirea datoriilor sale. Ierarhia și laicatul trebuie să fie conștienți, de misiunea comună, de ascultarea comună și de serviciul fată de Isus Cristos.

Laicii să desfășoare activitățile pământești în lumina plinătății creștine și, când Biserica crede că este necesar, să se pronunțe, respectând Magisterul său. Conciliul vrea ca laicii să fie responsabili, plini de inițiative, dar să aibă și dorința arzătoare de a fi fideli Evangheliei, cum a învățat și aplicat în decursul istoriei ierarhia. "Laicii, care trebuie să participe activ la întreaga viață a Bisericii, nu numai că sunt datori să impregneze lumea cu spiritul creștin, ci sunt chemați să fie și martorii lui Cristos în toate împrejurările, în sânul comunității umane" (GS 43). Laicii creștini, ca fii ai făgăduinței, sunt chemați să dea mărturie lumii despre măreția și rodnicia speranței ce o poartă în inimă, o speranță întemeiată pe învățătura și faptele lui Isus Cristos mort și înviat pentru mântuire tuturor.

În viața civilă, Biserica, în calitate de comunitate organică, poate să desfășoare o acțiune de orientare morală, cel puțin cu drepturi egale față de celelalte grupuri, dar nu este menirea Bisericii de a lua decizii de ordin temporal.

Marea libertate pe care Biserica o recunoaște acelora care lucrează în sfera temporală este subliniată în acest text. Putem spune că există trei motive care fondează această libertate:

-         capacitatea creștinismului de a anima (nu există un model creștin prefabricat);

-         enorma complexitate a problemelor;

-         diversitatea situațiilor geografice și sociale.

Existența în câmpul economic, social și politic a numeroase soluții, care pot fi conforme cu principiile creștine, este un fapt aproape obișnuit, acela de a mări autonomia și responsabilitatea laicilor. Putem deci să concludem că animarea creștină în lumea temporală este făcută de toată Biserica.

"Laicii, ca lucrători în slujba Evangheliei, prin intermediul structurilor vieții seculare, au o importanță specifică; arată că experiența creștină nu înseamnă evadarea din lume și nici renunțarea la o realizare deplină a existentei pământești, ci deschiderea transcendentală a vieții veșnice, singura care dă acestei existențe adevărata valoare"[76].

 

13. 4. 3. Datoria păstorilor

Multe lucruri au fost deja expuse, nu-mi rămâne decât să subliniez, pe scurt, patru afirmații conținute în textul conciliar:

-         Episcopii și prezbiterii sunt chemați "(...) să predice mesajul lui Cristos în așa fel încât toate activitățile pământești ale credincioșilor să fie scăldate în lumina Evangheliei" (GS 43).

-         Se amintește că lumea va cunoaște Biserica prin "(...) purtarea și conduita lor zilnică", în baza căreia "(...) arată lumii un chip al Bisericii, după care oamenii judecă forța și adevărul mesajului creștin", Episcopii și prezbiterii împreună cu religioșii și ceilalți credincioși "(...) prin viață și prin cuvânt, demonstrează că Biserica prin însăși prezența sa, cu toate darurile pe care le conține, este un izvor nesecat al acelor energii de care lumea de azi are cea mai mare nevoie" (GS 43).

-         Prin cuvinte scurte dar foarte clare, Păstorii sunt îndemnați la "studierea asiduă "pentru a fi abili și pentru a susține partea lor în dialogul cu lumea și cu oamenii de orice opinie.

-     În sfârșit, mai este subliniat rolul lor în crearea unității între oameni, pe care preoții, mai ales astăzi, trebuie să-1 dezvolte, "(...) unindu-și strădaniile și munca sub conducerea episcopilor și a Suveranului Pontif" (GS 43).

În paginile documentului, descoperim o mărturisire a defectelor și a carențelor clerului și ale laicilor. Datorită valorii acestei declarații și pentru o mai bună comprehensiune, redăm citatul:

"Deși Biserica, prin puterea Duhului Sfânt, a rămas Mireasa credincioasă a Domnului său și nu a încetat niciodată să fie semn de mărturie în lume, ea este totuși foarte conștientă că, în decursul a multor veacuri, nu au lipsit din ea unii, fie clerici, fie laici, care s-au arătat infideli fată de Duhul lui Dumnezeu. Și în veacurile noastre, Biserica își dă seama de distanța mare dintre mesajul pe care îl poartă și slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredințată Evanghelia. Oricare ar fi judecata istoriei asupra acestor neajunsuri, trebuie să fim conștienți de ele și să le combatem cu tărie, pentru ca ele să nu dăuneze răspândirii Evangheliei. De asemenea, Biserica știe în ce măsură trebuie să se maturizeze necontenit, pe baza experienței veacurilor, pentru a-și dezvolta relațiile cu lumea. Călăuzită de Duhul Sfânt, Maica Biserică nu încetează să-i îndemne pe fiii săi la curățire și reînnoire, pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe fața ei"     (GS 43).

 

  13. 5. Ajutorul pe care Biserica îl primește de la lume

Acest pasaj se deschide cu o declarație asupra necesității unei cunoașteri reciproce: "(...) după cum este important pentru lume să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei și ferment al ei, tot astfel, Biserica nu ignoră cât a primit de la istorie și de la evoluția neamului omenesc" (GS 44). Biserica nu ignoră cât a primit de la istorie și de la dezvoltarea lumii umane, dar subliniază obligația ca și lumea să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei și ferment al său.

Ajutorul pe care lumea l-a dat și îl poate da Bisericii se dezvoltă în trei sfere: doctrinar, structural și celelalte activități.

 

13. 5. 1. În sfera doctrinară

Vom scoate în evidență câteva afirmații mai importante:

-         Experiența secolelor, progresele științelor, bogățiile ascunse în diferitele forme de cultură umană sunt o cale prin care se dezvăluie natura însăși a omului și se deschid noi căi spre Adevăr. Atitudinea pozitivă spre lume primește o nouă confirmare. Creștinul este deschis științei și nu se teme nici de știință, nici de celelalte activități umane, dacă totul se desfășoară cu seriozitate și după ordinea morală[77].

-           Avantajul pe care Biserica îl primește este evident. Cu privire la aceasta este enunțat ceea ce însuși textul conciliar îl numește "legea oricărei evanghelizări" (GS 44). "Într-adevăr, încă de la începutul istoriei sale, ea a învățat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor și limbilor diferitelor popoare; mai mult, s-a străduit să-1 ilustreze cu înțelepciunea filosofilor și aceasta pentru a adapta Evanghelia, în limitele cuvenite, atât la înțelegerea tuturor, cât și la exigențele înțelepților. Această propovăduire adaptată a cuvântului revelat trebui să rămână legea oricărei evanghelizări" (GS 44).

-     Fiecare popor are capacitatea de a exprima, după modul său propriu, mesajul lui Cristos. Creștinismul este universal; nu este nici occidental, nici oriental, chiar dacă fiecare popor din occident sau orient având onoarea și povara de a trăi, exprimă și dezvoltă creștinismul după propriile caracteristici. În această manieră "(...) este promovat un schimb viu între Biserică și diferitele culturi ale popoarelor" (GS 44).

-         Biserica, mai ales în vremurile noastre, când schimburile sunt atât de rapide și modurile de gândire atât de variate, are în mod deosebit nevoie de ajutorul unora, care trăind în lume, cunosc bine diferitele instituții și domeniile de activitate și le înțelege adânc mentalitatea, fie că aceștia sunt credincioși sau necredincioși.

-         Stima față de lume este din nou dezbătută cu o exortație adresată poporului lui Dumnezeu și în particular păstorilor și teologilor, cărora le amintește datoria: "(...) cu ajutorul Duhului Sfânt, să asculte cu atenție diferitele limbaje ale timpului nostru, să le discearnă, să le interpreteze și să le aprecieze la lumina cuvântului divin, pentru ca adevărul revelat să poată fi receptat și înțeles tot mai profund și să poată fi prezentat într-o formă mai adecvată" (GS 44).

 

13. 5. 2. În sfera structurilor

Structura fundamentală a Bisericii a fost fixată direct de Isus și nu poate fi schimbată. Dar organizarea concretă a Bisericii tinde să se realizeze din ce în ce mai bine după liniile de fond trasate în Evanghelie; la aceasta servește meditația directă a cuvântului lui Dumnezeu, sub călăuzirea Duhului Sfânt, dar nu încape îndoiala că Biserica poate fi ajutată pentru de a înțelege mai bine același Cuvânt al lui Dumnezeu, de realitățile sociale și juridice în care se găsește, trăiește și acționează. Astfel, constituirea dată de Isus poate fi cunoscută mai profund, mai bine exprimată și adaptată cu mai mult succes în timpul nostru.

În lumea contemporană, viața democratică, organizarea industrială și alte realități, pot fi de ajutor Bisericii, așa cum a fost dreptul roman și dreptul babilonic.

 

13. 5. 3. Diferitele activități

Din sfera doctrinarăși din structurile societății, Părinții conciliari trec la indicarea diferitelor activități umane, care pot face fecund interschimbul dintre Biserică și lume. Oricine contribuie la dezvoltarea comunității umane în sfera familiei, a culturii, a vieții economice, sociale și politice, atât naționale cât și internaționale, aduce un ajutor deloc neglijabil, conform planului lui Dumnezeu, și comunității bisericești, în măsura în care aceasta depinde de lumea exterioară.

Ultima parte a acestui paragraf scoate în evidență optimismul real al creștinismului: "Mai mult, Biserica mărturisește că mult ajutor i-a venit și îi poate veni chiar și din opoziția acelora care i se împotrivesc sau o prigonesc" (GS 44).

În acest număr, Conciliul recunoaște cu seninătate că Biserica a primit un multiplu ajutor de la istorie și de la evoluția neamului omenesc. A putut să cunoască mai bine natura însăși a omului și a observat deschiderea unor noi căi spre adevăr; a învățat să exprime mesajul lui Cristos recurgând la concepte și limbi diferite a diferitelor popoare, dar, mai presus de toate, a putut să asculte istoria, să înțeleagă mai bine cuvântul însuși al lui Dumnezeu[78]

 

13. 6. Cristos, Alfa și Omega

Concluzia acestui capitol, ca și a celorlalte capitole este una cristologică. Părinții conciliari după ce au dezbătut încă o dată, faptul cum Biserica poate da ajutor și îl poate primi de la lume, tinzând spre un singur scop; acela al venirii Împărăției lui Dumnezeu și realizarea mântuirii întregului neam omenesc. Biserica este "(...) sacrament universal de mântuire"[79], pentru că ea continuă în lume opera răscumpărătoare a lui Cristos. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate au fost create, s-a făcut el însuși carne, pentru a aduce el însuși, om perfect, răscumpărarea tuturor.

Domnul este sfârșitul istoriei umane,

"(...) punctul spre care converg dorințele istoriei și civilizației, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor și împlinirea aspirațiilor lor. El este acela pe care Tatăl l-a înviat din morți, l-a înălțat și l-a așezat la dreapta sa și făcându-1 judecătorul celor vii și al celor morți. În Duhul lui noi peregrinăm spre împlinirea istoriei umane, care corespunde total planului iubirii lui: «ca toate să se adune laolaltă în Cristos, cele din cer și cele de pe pământ» (Ef 1,10)"        (GS 45).

Domnul însuși spune: "Iată vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale. Eu sun Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă, începutul și sfârșitul" (Ap 22,12-13).

Omul are nevoie de transcendență, omul are nevoie de prezența lui Dumnezeu în istoria zilnică, numai astfel își poate afla sensul vieții. Iar Isus nu încetează să le spună tuturor: "Eu sunt calea, adevărul și viața" (In 14,8); "Eu sunt Lumina lumii; cel care mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții" (In 8,12); "Veniți la mine, toți cei osteniți și împovărați, și eu vă voi odihni" (Mt 11,28).

Fr. Dancă Daniel

Fr. Catană Claudiu

Note

[67] S. Quadri, La constituzione sulla Chiesa nel mondo contemporaneo, Elle Di Ci, Leumann (TO) 1968, 635.

[68] Ibid., p. 638.

[69]Ioan Paulal II-lea, Planul lui Dumnezeu, Enciclopedică, București 1999, 62.

[70] Cf. S. Quadri, op. cit., 642.

[71] Cf. A. Sarti, La Chiesa nel mondo contemporaneo, EMP, Padova 1995, 115.

[72] Cf. Ibid., 646.

[73] Cf. Ibid., 173.

[74] P. Vanzan, Ripensare al Gaudium et spes,în Credere oggi 15(1/1995), 57.

[75] Cf. L. Sartori, op. cit., 660.

[76]Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu, op. cit., 48.

[77] Cf. S. QUADRI, op. cit., p. 669.

[78] Cf. L. Sartori, op. cit., 74.

[79] V. Fusco, L'ecclesiologia contemporanea, EMP, Padova 1992, 43.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire