pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 12. Activitatea umană în lume

În discursul de deschidere al celei de-a doua sesiuni conciliare, Papa Paul al VI-lea a punctat obiectivele principale ale Conciliului Vatican al II-lea, obiective care, de altfel, se regăsesc deja în Enciclica aceluiași Suveran Pontif, intitulată Ecclesiam suam.Acestea sunt:

-         aprofundarea și exprimarea mai bine a conștiinței pe care Biserica o are despre sine;

-         reînnoirea Bisericii prin imaginea lui Isus Cristos;

-         continuarea drumului care să conducă la unitatea tuturor creștinilor;

-         deschiderea dialogului între Biserică și lumea contemporană.

Analizând conținutul Constituției pastorale privind Biserica în lumea contemporană  Gaudium et spes,  putem observa aplicarea ultimului obiectiv exprimat de Paul al VI-lea, care a generat diverse reacții printre părinții conciliari, mai ales datorită metodei noi cu care a voit să cimenteze Conciliul, pentru a orienta și angaja Biserica spre o nouă dezvoltare pastorală.

 

12. 1. Formularea problemei

După ce a subliniat ceea ce Biserica gândește despre om și despre comunitatea umană, capitolul al III-lea al Constituției Gaudium etspes își propune să trateze despre activitatea umană în univers, adică despre acel efort al oamenilor de a domina, de a transforma, sau, într-un singur cuvânt, de a umaniza tot ceea ce ține de lumea materială.

Acest fenomen nu putem spune că este o noutate. Activitatea umană se pierde în negura timpului, ba, mai mult, putem afirma că ea a apărut odată cu crearea omului, care, în lupta sa de supraviețuire și de dominare a naturii, s-a folosit de diverse instrumente care să-i faciliteze această trudă și totodată să-i încununeze efortul cu rezultate cât mai eficiente pentru viața și bunăstarea sa. Tendință firească și condiție imanentă existenței umane, activitatea ce-l caracterizează pe om nu a ridicat mari probleme de-a lungul istoriei deoarece ea a fost privită oarecum distant de cei care dețineau puterea și acceptată de cei de rând ca unicul mijloc de câștigare a celor necesare vieții. Marile mișcări sociale de protest nu au condamnat niciodată munca în sine sau activitatea umană, ci mai ales subestimarea acesteia și inechitatea în compensarea efortului depus.

Remarcând acest aspect, ne întrebăm: de ce totuși Biserica a considerat necesară aprofundarea acestui fenomen?

Înainte de toate, trebuie să subliniem un element important: activitatea umană, la care face referință Conciliul, este acea formă de activitate caracteristică acestui secol, ce a cunoscut (și noi suntem martori) o adevărată explozie tehnică, cu ajutorul căreia s-au obținut rezultate incomparabil superioare secolelor precedente.

Progresul științific ce a condus la dezvoltarea tehnicii, adică a activității organizate și metodice pentru producerea de bunuri materiale, a determinat, pentru prima dată, un Conciliu să vorbească despre "arta tehnică" drept semn al aprecierii rezultatelor extraordinare pe care umanitatea actuală le-a atins în acest domeniu.

Efectul imediat al acestei dezvoltări tehnice constă în schimbarea condițiilor de viață și chiar a psihologiei omului. Umanitatea se eliberează tot mai mult de sclavia naturii, iar întâlnirea cu legile inviolabile ale unei ordini superioare, care, de multe ori, în trecut, trezea în om o teamă sacră, este pentru omul zilelor noastre o experiență din ce în ce mai rară. Și aceasta "(...) deoarece multe bunuri pe care odinioară omul le aștepta mai ales de la forțe superioare și le procură astăzi prin activitatea proprie" (GS 33).

În conexiune cu aceste schimbări, s-a transformat și aprecierea muncii. Antichitatea vedea în muncă un serviciu ingrat, nedemn de omul liber; chiar și în conștiința creștină, prevala des ideea că munca este o pedeapsă a păcatului originar iar valoarea sa nu poate fi decât una expiatorie, penitențială.

În societatea contemporană, însă, munca este tot mai apreciată, privită ca un izvor de valori, ce dă o mai mare demnitate omului iar pentru creștini ea a devenit: "Semnul familiarității cu Dumnezeu care îl așează pe om în grădină. El trăiește acolo «pentru a cultiva pământul și a-l păzi» (Gen 2,15): munca nu mai înseamnă un chin, ci colaborarea bărbatului și a femeii cu Dumnezeu la desăvârșirea creației văzute"      (CBC 378).

Remarcând aspectele pozitive, Biserica nu închide ochii la o serie de probleme grave pe care fenomenul activității omului contemporan le ridică în univers. De aceea, ea se întreabă: "Care este sensul și valoarea activității umane? Cum trebuie folosite aceste bogății ? Spre ce scop tind eforturile individuale și colective?" (GS 33).

Ce ne poate surprinde aici nu sunt întrebările în sine, care, de altfel, nici nu sunt specific creștine, deoarece ele izvorăsc în societatea umană, ci afirmația că Biserica, cea care păstrează Tezaurul Cuvântului lui Dumnezeu, nu are întotdeauna un răspuns imediat la fiecare problemă, observație ce evidențiază faza incipientă a teologiei realităților pământești (cf. GS 33). Este Magisterul Bisericii, deci, chemat să determine ce poziție trebuie să aibă întâietate cu privire la acest fenomen, în situația actuală, având în vedere toate exigențele doctrinei și vieții creștine[59].

 

12. 2. Valoarea activității umane

Conciliul, în doctrina sa cu privire la activitatea umană, introduce câteva precizări menite să înlăture nașterea unor posibile prejudecăți.

Prima precizare stabilește la care realitate concretă se referă doctrina conciliară atunci când vorbește de activitatea umană în univers. Insistând pe misiunea încredințată de Dumnezeu generației umane, unii pot să se gândească la faptul că prelungesc opera Creatorului doar acei oameni care marchează și se impun în istorie sau care influențează în mod eficace marile etape ale progresului uman, cum sunt marii gânditori, inventatori, genii etc. Aceasta este o concepție ce ignoră valoarea celor care muncesc în taină, neștiuți de nimeni, înaintea Tatălui, care vede în ascuns, și totodată uită că pentru slujirea aproapelui este necesară truda discretă și anonimă impusă de exercitarea propriei meserii sau profesii. Chiar dacă, în mod aparent, acești muncitori neștiuți nu fac altceva decât să procure cele necesare traiului lor și familiilor lor, munca lor este în mod real o contribuție indispensabilă la realizarea planului providențial al Creatorului. Este interesant cum părinții conciliari, continuând gândirea Papei Ioan al XXIII-lea, exprimată în enciclica Pacem in terris, numărul 1,accentuează efortul și munca femeii, deseori subestimată și considerată fără valoare. Modelul tuturor acestor muncitori modești nu poate fi altcineva decât Cristos, care dă tuturor "(...) o lecție de muncă, la fel ca Fiul lemnarului, și ne îndeamnă totodată să înțelegem și să celebrăm legea aspră dar mântuitoare a trudei omenești"[60].

O altă prejudecată pe care Conciliul vrea să o elimine este teoria pe care deseori o întâlnim exprimată în mitologia antichității, conform căreia progresul uman ar fi un atentat împotriva prerogativelor divinității, deoarece îl eliberează pe om de sub stăpânirea forțelor superioare. Conciliul nu neagă posibilitatea ca in efortul uman pentru dezvoltare și progres să se infiltreze și dorința propriei autosuficiențe față de orice putere superioară, el neagă însă că această aspirație este intrinsecă efortului spre progres și afirmă că orice progres al omului, chiar cu unele riscuri, nu poate fi altceva decât o colaborare cu Creatorul.

 

12. 3. Orânduirea activității umane

"Activitatea omului pornește de la om și este în slujba omului" (GS 35),declară Constituția, subliniind, astfel, antropocentrismul activității umane. Omul nu trebuie transformat într-o mașină, care să asculte de anumite comenzi, dar orice act al său trebuie săvârșit conștient și fără nici o constrângere din partea acelora care urmăresc finalități străine de bunul mers al umanității. Pentru a înțelege acest principiu fundamental, Conciliul se servește de categoriile curentului psihologic numit personalism. Acest curent de gândire scoate în evidență unicitatea omului ce se distinge de orice fel de realitate materială prin personalitatea sa. Omul este o persoană, adică o ființă conștientă de sine care este atrasă de anumite valori și principii pe care se angajează să le urmeze pentru a da un sens propriei existențe.

Ținând cont de aceste criterii, putem afirma că activitatea umană se asociază operei Creatorului suprem doar atunci când realizează bunuri și valori materiale ce nu obstrucționează dezvoltarea firească a persoanei[61].

Reluând un principiu exprimat de Paul al VI-lea "Omul are mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are" (GS 35), Conciliul indică norma pe care oamenii angajați în activitatea cotidiană trebuie să o aibă în vedere.

Progresul, oricât de bine intenționat ar fi el, nu trebuie să ignore principiile etice universal acceptate și nici să instrumentalizeze persoana, cum se poate verifica astăzi, mai ales în competiția generată de economia de piață, dar este chemat să concorde cu adevăratul bine al omului și totodată să-i permită omului "(...) cultivarea și împlinirea vocației sale integrale" (GS 35).

 

12. 4. Autonomia legitimă a realităților pământești

Deoarece, atât în trecut cât și în timpurile noastre, mulți nu au reușit să situeze clar și în mod persuasiv realitatea științei și a credinței, fapt ce a dus la concluzia că aceste două dimensiuni sunt într-o ineluctabilă opoziție, Conciliul a declarat un principiu de mare importanță, care, cel puțin până în acel moment, nu a fost recunoscut în mod universal de gândirea creștină: realitățile pământești au autonomia lor. Un pas important pe drumul reconcilierii Bisericii cu lumea căreia i se recunoaște existența unor valori temporare. Aspect subliniat și de Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem:

"Toate realitățile care constituie sfera temporară: bunurile vieții și ale familiei, cultura, economia, artele și profesiile, instituțiile comunității politice, relațiile internaționale și altele de același fel, precum și evoluția și progresul lor nu sunt numai mijloace în vederea scopului ultim al omului, ci au și o valoare proprie, pusă în ele de Dumnezeu, fie privite în sine, fie ca părți ale întregului univers temporal" (AA 7).

Se poate observa în textul mai sus citat cum Conciliul răstoarnă o concepție bine formulată în trecut, afirmând că realitățile sunt adevărate bunuri, obiecte ale bunăvoinței divine, pe care trebuie să le apreciem ca atare și nu ca simple mijloace care ne pot ajuta să ajungem la ceva diferit de ele ca de exemplu înaintarea pe calea virtuților sau obținerea mântuirii sufletului.

Principiul autonomiei realităților terestre implică un alt aspect și anume că lucrurile create și societățile înseși au legi și valori proprii care trebuie treptat descoperite de om, folosite și organizate. Această observație are importante consecințe pentru etica creștină căci impune conștiinței să aibă o mai mare sensibilitate în ceea ce privește obligațiile derivate din prestarea diferitelor activități și profesii "temporale".

Referitor la relația care trebuie să existe între știință și credință, (problemă intens tratată, analizată și elaborată de teologia acestui secol), Gaudium et spes,reluând învățătura Conciliului Vatican I, amintește că realitățile profane, dezvoltate conform naturii lor și, conform exigențelor legii morale, nu se opun niciodată prin ele însele credinței sau dezvoltării supranaturale a umanității, deoarece atât realitățile profane cât și cele spirituale provin de la același Dumnezeu.

Totuși, în încheiere, Conciliul atrage atenția și revine asupra principiului antropologic al activității umane, îndemnând ca omul să înlăture atitudinea ostentativă și de autosuficiență care-l determină să folosească lucrurile create fără a le raporta la Creator, fiindcă realitatea creată, separată de Creator, își pierde orice valoare umană și se contrapune însăși naturii lucrurilor ce au în ele însele întipărită vocea și amprenta Creatorului (cf. Rom 11,36).

 

12. 5. Activitatea coruptă de păcat

La numărul 37 al constituției Gaudium et spes, Conciliul dorește să scoată în evidență faptul că "(...) progresul uman, care este un mare bine al omului, comportă totuși o tentație gravă: când se tulbură ordinea valorilor iar binele și răul se amestecă, indivizii sau grupurile au în vedere numai interesele proprii".

O dată cu păcatul originar, în firea omenească s-a întipărit această tendință a egoismului care duce la îndepărtarea de valorile evanghelice prin dorința de a poseda orice fără a ne gândi și la cei din jur. Astfel, Constituția Gaudium et spes afirmă în continuare că: "Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini și va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi" (GS 37). Așadar, putem afirma că păcatul, care a intrat în lumea creată de Dumnezeu bună, a corupt activitatea umana[62].

Cristos a fost trimis de Tatăl pentru a vindeca rana lăsată în sufletul omului de păcatul protopărinților noștri Adam și Eva.

La rândul său, Biserica, în dorința sa de a conduce lumea la Cristos, încearcă, prin sfinții părinți, să-i ajute pe oameni. Conciliul aduce ca exemplu pe sfântul Augustin care spunea că omul în drumul său spre patria cerească trebuie să se "folosească" (uti) de aceste bunuri pe care le oferă progresul uman și nu să se "bucure" (frui) de ele, luându-le sub absoluta sa stăpânire.

"Astfel, Conciliul învață că oamenii pot și trebuie să învingă păcatul, care domină lumea, fără a renunța la efortul către progres, dar acceptând de a se renaște în Cristos"[63]. Toate tentativele de a-l sfătui pe om nu sunt în defavoarea progresului, însă dorește ca omul să se folosească de acesta pentru autenticul său scop, pentru promovarea umanității spre binele comun. Biserica apare ca izvor al forței fără de care omul și activitatea sa în univers nu poate fi într-adevăr folositoare umanității. De aceea, "(...) răscumpărat de Cristos și transformat în făptură nouă în Duhul Sfânt, omul poate și trebuie să iubească și lucrurile create de Dumnezeu"(GS 37).

 

12. 6. Activitatea umană dusă la desăvârșire în misterul pascal

Putem vedea cu siguranță cum acest număr (cf. GS 38) reia argumentul prezentat în numărul precedent, acela al eliberării activității umane de păcat, dar îl pune în lumina misterului pascal. După cum spuneam mai sus, Cristos a fost trimis de Tatăl pentru a vindeca rana lăsată de păcat. El realizează planul Tatălui, revelându-ne mai întâi că "«Dumnezeu este iubire» (1In 4,8) și în același timp ne învață că legea fundamentală a perfecțiunii omenești și, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii"     (GS 38).

Isus, prin întruparea sa, a realizat în sine "omul perfect", făcându-se exemplu pentru noi toți și modelul după care trebuie să ducem la îndeplinire activitatea noastră umană în lume[64]. După cum Cristos și-a purtat crucea pentru a realiza misiunea ce i-a fost încredințată, tot astfel omul trebuie să poarte crucea pe care trupul și lumea o pun pe umerii săi. Această cruce poate deveni mai ușoară prin practicarea carității care este legea fundamentală a perfecțiunii umane.

Pentru ca această luptă a omului să fie dusă cu mai multă ușurință, Isus ni l-a dăruit pe Duhul Sfânt cu darurile sale și puterea sa, împărțite, adică, după cum afirmă și Sfântul Paul, darurile sunt diverse și fiecăruia îi este dat după puterile sale. Astfel, unindu-ne forțele, vom putea ajunge la țintă cu mai multă ușurință. Iată, deci, un mod de practicare a carității creștine.

Activitatea temporară a omului "(...) este descrisă ca o pregătire a materiei pentru împărăția cerurilor, încât ea creează acea lume care trebuie să fie «recapitulată» în Cristos (cf. Ef 1,10)"[65]. Pentru această pregătire, ne vine iarăși în ajutor Duhul Sfânt care ne ajută să ne eliberăm de sub sclavia egoismului propriu, fapt care cere din partea noastră o permanentă colaborare cu harul divin care nu face altceva decât să ne dea forța necesară. "El, Duhul Sfânt, ne ajută să realizăm mai bine umanizarea totală a planetei noastre"[66], astfel încât să poată deveni jertfă plăcută lui Dumnezeu

Putem vedea cum, în lumina misterului pascal, toate formele activității umane apar ca o unire cu Cristos mort și înviat. Această unire se realizează cu, în, prin și pentru Cristos, ajungând la "recapitularea" a toate ce-l au ca nucleu pe Cristos.

 

12. 7. Pământ nou și cer nou

Acest ultim număr (cf. GS 39), din al treilea capitol, ia în considerație activitatea umană privită din punct de vedere escatologic, al paruziei când se va împlini cu desăvârșire istoria mântuirii.

Conciliul afirmă că "(...) deși trebuie făcută atent distincția între progresul pământesc și creșterea Împărăției lui Cristos, totuși, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societății omenești, și acest progres are o mare importanță pentru Împărăția lui Dumnezeu" (GS 39).Omul, prin activitatea sa, trebuie să scoată la iveală și să promoveze valori precum demnitatea umană, comunitatea frățească și libertatea, adică toate roadele bune ale naturii și strădaniei noastre pe care le vom răspândi pe pământ din porunca Domnului. Aceste valori își vor găsi plinătatea, adică vor fi desăvârșite când Domnul va veni pentru a reînnoi omul și creația întreagă, deoarece "(...) aici pe pământ, Împărăția este deja prezentă, dar în mod tainic; însă ea va ajunge la desăvârșire la a doua venire" (GS 39). Această Împărăție este însăși Biserica lui Cristos care "(...) va ajunge la împlinire în gloria cerească atunci când, împreună cu neamul omenesc, întreg universul, care este intim unit cu omul și prin el își atinge scopul, va fi refăcut cu desăvârșire în Cristos" (LG 48).

Prin cele relatate mai sus, am putut observa cum se dă o valoare pozitivă raportului dintre om și cosmos, chiar dacă apoi omului îi este dată întâietatea în această scară de valori. Observăm apoi în viața de zi cu zi cum astăzi progresul este văzut în mod negativ de mulți dintre oameni; prin urmare, cel care își dă aportul în favoarea acestui progres acționează ca atare (în mod negativ). Însă, stimulați fiind de poziția Bisericii, trebuie să acționăm, având în vedere scopul nostru, ținta spre care ne îndreptăm și, promovând valorile creștine, să facem ca progresul să fie în folosul omului și nu în așa fel ca omul să devină sclavul progresului.

Reluând afirmația sfântului Paul, care este citată la numărul 37 al documentului conciliar: "(...) căci toate sunt ale voastre, dar voi, ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (1Cor 3,22-23), putem spune că în această viziune cristologică și teocentrică, activitatea umană nu este sufocată sau paralizată, ci, dimpotrivă, este recondusă la izvorul divin unde este perfecționată și înălțată.

Fr. Hazaparu Claudiu

Fr. Blaj Virgil

Note

[59] "Între gânditorii și teologii catolici există un dezacord asupra «sensului istoriei» și în consecință, cel puțin până la Conciliul Vatican al II-lea, se putea observa o mare diversitate de opinii în aprecierea activității umane. Mai cunoscute sunt cele două curente: «Întrupaționismul» - subliniază că progresul biologic, social, economic, tehnic și cultural nu poate avea decât o valoare pozitivă și constituie o pregătire în vederea instaurării finale a Împărăției lui Dumnezeu, a «Ierusalimului ceresc»; «Escatologismul» - propune așteptarea paruziei și a victoriei lui Cristos în lume și insistă pe trecerea a tot ceea ce este temporar și asupra pericolelor pe care bogățiile, adică bunăstarea de pe pământ le pot provoca vieții creștine". M. Flik, La Chiesa nel mondo contemporaneo,A. Favale (coord.), Elle Di Ci, Leumann (TO) 1968, 585. Astăzi se propune dezvoltarea unei concepții unitare, bazate pe legătura care trebuie să existe între ceea ce este uman, terestru și realitățile de dincolo. De aceea, se pune tot mai mult accentul pe crearea unei "societăți creștine responsabile" care pe lângă realizarea umană și materială trebuie să fie conștientă că este chemată să fie un "semn profetic" al vieții veșnice.

[60] Paul al VI-lea, Cuvântarea din 5 ianuarie 1964 la Nazaret.

[61]Ioan Paul al II-lea aplică această normă în enciclica sa Laborem exercens din 14 septembrie 1981. În acest sens, Papa distinge munca subiectivă (proiecția persoanei și deci marcată munca de măreția acesteia) de munca obiectivă (ceea ce muncitorul face și de locul pe care prestația sa face să-l ocupe la scara productivă): demnitatea muncii depinde de faptul că subiectul muncii este omul. De aceea, ca un leitmotiv, Laborem exercens repetă continuu "Munca este pentru om și nu omul pentru muncă" (LE 6). Această reflecție etico-teologică cu privire la primatul dimensiunii personaliste a muncii, l-a determinat pe Papa să condamne foarte sever acele ideologii și sisteme sociale care, înlocuind ordinea valorilor, discriminează "oamenii muncii", doar în baza criteriilor economice (eficiență și productivitate) poziție mai mult sau mai puțin afirmată la scara ierarhică a firmelor. Cf. G. Mattai, Lavoro ed economia nel magistero della chiesa, în Credere oggi, 8(4-6/1988), 17.

[62] Cf. AA.VV., La costituzione pastorale sulla Chiesa nel mondo contemporaneo, ElIe Di Ci, Leuman (TO), 19683, 612.

[63] Ibid., 616-617.

[64] Cf. Ibid., 618.

[65] Ibid., 621.

[66] Ibid., 622.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire