pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 11. Comunitatea umană

11. 1. Scopul urmărit de Conciliu

Este un aspect caracteristic lumii de azi faptul înmulțirii raporturilor reciproce dintre oameni și instaurarea a tot mai multe relații comunitare: ceea ce, în termeni tehnici, este considerat socializare.

Într-adevăr, socializarea nu este un eveniment apărut în epoca noastră, a existat în toate timpurile, însă acum are forme particulare cum ar fi: accentuarea sa, dorința mare de extindere a legăturilor reciproce. Sunt și numeroși factori care favorizează această socializare: progresul științific, civilizația industrială și tehnică, migrațiile, mijloacele de comunicare etc. Socializarea este benefică în măsura în care dă viață unei comunități de persoane în care domnește "(...) un respect reciproc față de deplina ei demnitate spirituală" (GS 23). Corpul social este totalitatea activităților sociale umane în serviciul celor personale și în promovarea drepturilor persoanelor: "Revelația creștină favorizează intens promovarea acestei comuniuni între persoane și, în același timp, ne călăuzește spre o înțelegere mai adâncă a legilor vieții sociale, pe care Creatorul le-a înscris în natura spirituală și morală a omului" (GS 23).

Conciliul se limitează să indice aspectul mai recent al problemelor sociale și subliniază anumite consecințe considerate mai importante pentru timpul nostru. Expune, deci, o parte mai restrânsă a așa-zisei Doctrine sociale a Bisericii, care a evoluat în timp.

Actualul document conciliar este mult armonizat cu doctrina socială a Bisericii, și aprofundează multe aspecte; manifestă capacitate în primirea valorilor apărute chiar și în afara ambientului ecleziastic sau catolic.

Valorile care stau la baza doctrinei sociale conciliare ar fi:

 - demnitatea persoanei umane;

- omul este dotat cu drepturi și datorii naturale, a căror respectare se impune în mod imperios;

- societatea, mai ales în structura sa juridică-statală, trebuie mai întâi să protejeze și să promoveze public drepturile omului și să faciliteze îndeplinirea datoriilor;

- puterile statale și internaționale trebuie să se pună în serviciul drepturilor umane și civile ale persoanei[51].

 

11. 2. Natura comunitară a vocației umane în planul lui Dumnezeu

Conform învățăturii biblice și a Conciliului Vatican al II-lea, fundamentele indistructibile ale unității întregii familii umane sunt prezente în însuși Dumnezeu: oamenii își au originea în Dumnezeu Creatorul; se îndreaptă către Dumnezeu (ținta comună); Dumnezeu îi conduce pe toți la mântuire prin Cristos.

Deci, unitatea oamenilor există încă de la început. Mai întâi, Revelația pune principiul unității totale la originea existenței umane. Dumnezeu, Creatorul, se află la începutul oricărei vieți. Este "(...) cel care a dat suf1area poporului de pe pământ și duh celor care umblă pe întinsul pământului" (Is 42,5). Când sfântul Paul vorbește despre unitatea și universalitatea mântuirii, evocă unitatea lui Dumnezeu: "Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, care este peste toate și prin toate și întru toți" (Ef 4,6).

Omul, care apărut în lume pare a se prezenta ca un pelegrin solitar, este chemat la o unitate finală, trecând prin multitudinea de pluralități, diversități și virtualități. Între început și sfârșit, umanitatea se deznoadă și se integrează într-o multiplicitate de rase, popoare, culturi, invenții și oricare alt fel de varietate. Dar la sfârșitul umanității, după desprinderea totală de istorie, toate popoarele se vor unifica, într-o singură familie cerească. Doar în acest stadiu ultim, omul va apărea în faza perfectă și definitivă de unitate universală.

Dumnezeu a conceput și creat toate ființele prin Cuvânt: "Toate prin el s-au făcut; și fără E1 nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (In 1,3).

Toți sunt chemați să trăiască sub un singur Cap, Cristos înviat și glorios, prin care îl putem cunoaște pe Dumnezeu, care este viața fericită. Prin Cristos, între oameni, s-a instaurat cea mai deplină comunitate de destin, aceea a mântuirii.

Cristos a devenit ca un nou fundament al familiei umane: "Precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unu, a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viața" (Rom 5,18), și tot sfântul Paul spune: "Este un singur trup și un singur Duh, precum și voi ați fost chemați la o singură nădejde, aceea a vocației voastre. Este un singur domn, o singură credință, un singur botez! Un Dumnezeu și Tatăl tuturor, care este peste toate, și prin toate și întru toți"   (Ef 4,4-6).

Unitatea umană este imaginea unității divine: "Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său" (Gen 1,28); Dumnezeu - trei persoane care comunică într-o unică natură; Umanitatea - o infinitate de persoane chemate să comunice într-o unică natură umană, dar nu numai din punct de vedere metafizic, ci și din punct de vedere istoric, prin intermediul operei comune de civilizație și umanitate.

Pentru umanitate, va rămâne mereu un ideal comunitatea divină. Imaginea lui Dumnezeu, unul și întreit, în fază celulară, se reflectă în cuplul conjugal și în familie.

Fiecare persoană are datoria de a căuta unirea cu alții, de a cultiva un spirit comunitar. Pentru a crea o comuniune umană care să reflecte într-adevăr splendoarea vieții unitare divine e nevoie de iubire, iubire dezinteresată.

 

11. 3. Interdependența dintre persoană și societatea umană

"Din natura socială a omului, apare evidentă interdependența dintre progresul persoanei umane și dezvoltarea societății"(GS 25).

Comunitatea umană, în mod autentic, se poate constitui numai prin prezența persoanelor adulte și libere, prin formarea și extinderea relațiilor interpersonale, capabilă de a pune în comun valorile umane spirituale. În formă de paradox, se poate atesta: cu cât în societate se respectă bogăția persoanei, cu atât mai mult comunitatea respectivă se îmbogățește. Dacă în ordinea publică este sterilizată valoarea personală, aceasta poate duce la descompunerea interioară a societății. Atât societatea umană cât și persoana sunt legate intim; se condiționează în mod profund. Sunt chemate să se nutrească reciproc în progresele lor comune. Lipsită de sensul persoanei, societatea nu mai are un scop uman și nu mai poate fi vorba de o evoluție progresivă a sa. In același timp persoana are nevoie să trăiască cu deschidere către societate pentru a ajunge la maturitatea sa: "Așadar, viața socială nefiind ceva adăugat omului, prin relația cu ceilalți, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu frații săi, omul crește în toate înzestrările și poate răspunde vocației sale" (GS 25).

Societatea încorporează multe valori spirituale. Valorile spiritului, (moralitatea, arta, știința, religia etc.), se încarnează în raporturile sociale, se instituționalizează și se transmit în mod social: devin valori sociale, caracterizând o societate determinată. Societatea va manifesta o capacitate educativă a persoanelor în măsura în care va avea aceste valori ale spiritului. Totuși, persoana trebuie să rămână în societate într-o reflexie critică, să intuiască adevăratul bine spiritual difuzat în societate. Trebuie să-și interiorizeze valorile, deja încarnate în viața socială. Când persoana intră în fluxul vieții sociale are nevoie să locuiască liberă și nicidecum să se simtă delimitată în mod opresiv. Ea nu este realitate exclusiv socială, nici produs sau manipulare socială, ci un termen în continuă poziție și tensiune dialectică fată de societate, într-un raport veșnic de a oferi și de a primi. În raport cu societatea, individul este mereu un concurent: este colaboratorul său, într-un proces de identificare niciodată împlinit, este competitorul său, într-un proces de distincție și de antiteza[52].

"Este sigur că perturbările care apar atât de frecvent în ordinea socială provin, în parte, din tensiunile ce există în cadrul structurilor economice, politice și sociale. Dar, mai profund, ele se nasc din trufia și egoismul oamenilor, care pervertesc și mediul social" (GS 25). Lipsa sensului comunitar sau egoismul este viciul capital care atentează la viața socială; introduce nenumărate dezordini între raporturile vieții publice. Prin egoism, după sfântul Maxim Mărturisitorul, umanitatea, care ar fi trebuit să fie un tot armonic, devine o multitudine de indivizi în contrast, care adesea se sfâșie între ei ca fiarele.

 

11. 4. Promovarea binelui comun

Atât persoana cât și societatea sunt favorizate atunci când este respectat și promovat binele comun în viața socială.

Noțiunea binelui comun se poate defini ca: "(...) ansamblul condițiilor de viață socială care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai deplin și mai ușor perfecțiunea" (GS 26). Binele comun nu realizează destinul uman, ci îl facilitează. De fapt, binele comun este complexul bunurilor sociale, (spirituale, morale și materiale), pe care societatea le urmărește în mod comunitar în toți membrii săi și în toate instituțiile sale[53].

Elementul esențial al binelui comun este perspectiva de viitor. El trebuie să fie deschis generațiilor succesive, pentru care generația actuală are datoria de a transmite o sănătoasă ereditate de valori conservate și mărite.

Fiecare are posibilitatea să se deschidă în înțelegerea celorlalți: de exemplu, să intre în raport cu străinii, să-i primească, facilitându-le contactul cu propriul ambient, să se intereseze de alte țări, să învețe limba lor, să favorizeze mișcările comunitare internaționale și economice, să contribuie la operele de binefacere și misiune.

"În epoca modernă, realizarea binelui comun își găsește explicația sa de fond în drepturile și datoriile persoanelor. Temele principale ale puterilor publice constau, mai ales, în recunoașterea, respectarea, tutelarea și promovarea acelor drepturi; și în contribuția la facilitarea împlinirii datoriilor respective"[54].

Orice bine comun, chiar universal, este realizat în măsura în care consimte și facilitează o viață care să fie demnă persoanelor umane, mai precis o viață conștientă, liberă și responsabilă. Prin binele comun, se creează situații care favorizează dezvoltarea și perfecționarea membrilor.

"Trebuie, așadar, ca omul să aibă acces la toate acele lucruri care îi sunt necesare pentru a duce o viață cu adevărat umană, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, locuința, dreptul de a-și alege în mod liber starea de viată și de a întemeia o familie, dreptul la educație, la muncă, la reputație bună, la respect, la informație corespunzătoare, dreptul de a acționa conform cu norma dreaptă a conștiinței, dreptul la ocrotirea vieții private și la o dreaptă libertate, inclusiv în materie de religie"(GS 26).

Binele comun interesează viața tuturor. Pretinde prudență din partea fiecăruia și, mai mult, din partea celor care exercită o funcție de autoritate. Cuprinde trei elemente esențiale:

a) respectul față de persoană ca atare - în numele binelui comun puterile publice sunt datoare să respecte drepturile fundamentale și inalienabile ale persoanei umane; societatea este datoare să îngăduie fiecărui membru al său să-și realizeze vocația;

b) bunăstarea socială și dezvoltarea grupului însuși - dezvoltarea este rezultatul tuturor îndatoririlor sociale; desigur, autoritatea e cea care trebuie să arbitreze, în numele binelui comun, între diferitele interese particulare, dar ea trebuie să facă accesibilă fiecăruia cele de care are nevoie pentru a duce o viață cu adevărat umană (hrană, îmbrăcăminte etc.);

c) pacea - ordine dreaptă, durabilă și sigură; deci, binele comun presupune ca autoritatea să asigure prin mijloace oneste securitatea societății și a membrilor ei.

Binele comun este totdeauna orientat spre progresul persoanelor: "Ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor și nu invers" (GS 26). Această ordine are drept bază adevărul, se construiește în dreptate și este însufletită de iubire[55].

 

11. 5. Respectul față de persoana umană

"Abordând unele consecințe practice de mai mare urgență, Conciliul insistă asupra respectului față de om: fiecare trebuie să-1 considere pe aproapele, fără nici o excepție, ca pe un alt el însuși" (GS 27).

Conciliul preferă să exprime o normă valabilă pe planul uman natural: toți suntem solidari fiindcă, având aceeași demnitate umană, avem în comun aceeași origine și ne îndreptăm către același destin; deci, e necesară iubirea față de ceilalți, așa cum ne iubim pe noi înșine. Aproapele trebuie considerat ca un confrate în aceeași familie, concetățean al aceleiași patrii, împreună în căutarea aceluiași adevăr și al aceleiași dreptăți. Caritatea invită, în mod particular, la milostivirea fată de cei nevoiași. Motivul milostivirii este oferit de mizerie, de infirmitate, de răul contractat în mod involuntar[56]. Conciliul s-a preocupat să facă o exemplificare concretă a operelor de milostivire, care sunt mai urgente astăzi.

"Mai ales în zilele noastre, devine presantă obligația de a ne face aproapele absolut oricărui om și de a-l sluji efectiv pe acela care ne iese în cale, fie bătrân părăsit de toți, fie muncitor străin disprețuit pe nedrept, fie exilat, fie copil născut din unire ilegitimă, ce suferă pe nedrept pentru un păcat pe care nu 1-a săvârșit, fie om înfometat care ne interpelează conștiința" (GS 27).

Respectarea persoanei umane implică respectarea drepturilor care decurg din demnitatea ei de creatură. Aceste drepturi sunt anterioare societății și i se impun. Ele întemeiază legitimitatea morală a oricărei autorități: încălcându-le sau refuzând să le recunoască în legislația ei pozitivă, o societate își subminează propria legitimitate morală.

Respectul față de persoana umană trece prin respectarea principiului: "Fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepție, ca pe un alt el însuși, ținând seama în primul rând de viata lui și de mijloacele necesare pentru a trăi cu demnitate" (GS 27). Îndatorirea de a se face aproapele celuilalt și de a-l sluji în mod activ se face și mai presantă când acela este mai lipsit, în orice privință: "Ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre acești frați ai mei mai mici, mie mi-ați făcut" (Mt 25,40).

 

11. 6. Respectul și iubirea față de dușmani

Conciliul stimulează practicarea iubirii față de dușmani și față de cei care greșesc: "Respectul și iubirea trebuie să se extindă și asupra acelora care gândesc sau acționează diferit de noi în cele sociale, politice și chiar religioase" (GS 28)metodă care promovează binele delicventului, încercând să-l îndemne să se depărteze de rău printr-o inițiativă personală, să-și recapete iubirea față de adevăr și de ceea ce este bun. Pentru a reuși în această privință, trebuie să se instaureze o adevărată prietenie cu cel care greșește. De ce iubirea față de dușman? Prin intermediul iubirii, spiritul uman se deschide cu încredere spre opera bună, fiindcă se simte valorizat[57].

Oamenii nu sunt nici doctrine personificate, nici erori încarnate, ci sunt persoane și, deci, merită să fie respectați și iubiți:

"Învățătura lui Cristos ne pretinde să iertăm și nedreptățile și extinde asupra tuturor dușmanilor porunca iubirii, care este porunca legii noi: Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe dușmanul tău. Eu însă vă zic: iubiți pe dușmanii voștri, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă prigonesc și vă calomniază (Mt 5,43-44)" (GS 28).

Pentru că Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc, face să strălucească soarele și peste cei buni și peste cei răi, face să plouă și peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Mt 5,43), deci, el însuși este exemplu de iubire.

 

11. 7. Egalitatea fundamentală între toți oamenii și dreptatea socială

"De vreme ce toți oamenii, înzestrați cu suflet rațional și creați după chipul lui Dumnezeu, au aceeași natură și aceeași origine și, de vreme ce, răscumpărați de Cristos, se bucură de aceeași chemare și menire divină, egalitatea fundamentală dintre ei trebuie recunoscută tot mai mult"  (GS 29).

Egalitatea oamenilor este înscrisă în natura lor. Întrucât oamenii sunt egali, au aceleași facultăți, aceleași capacități de a cunoaște și iubi, fundamentul acestei egalități stă în înțelepciunea lui Dumnezeu. Evanghelia a adus mesajul fraternității în Cristos, a amintit relativitatea prestigiilor bazate pe bunurile pământești. Dumnezeu, care este Tatăl comun al oamenilor, i-a făcut egali, i-a pus pe pământ în aceleași condiții, le-a dat înțelepciune, le-a promis nemurirea; el nua făcut pe nici unul nici sclav, nici patron. Este Tatăl lor comun, îi tratează în mod egal ca pe fii ai săi. Creștinul, prin credința sa în paternitatea universală a lui Dumnezeu, trebuie să se simtă angajat în eliminarea inegalităților, mai ales a acelora nedrepte și inutile.

Identica participare la natura umană, identica posesie de funcții care îi sunt inerente, identica finalitate ultimă, sunt izvorul drepturilor omului: dreptul la viață, la apărarea legitimă, dreptul de a trăi după demnitatea personală, dreptul la alegerea propriei vocații etc. Orice atentat la aceste drepturi în viața socială "(...) trebuie depășit și eliminat, fiind contrar planului lui Dumnezeu; este, într-adevăr, deplorabil faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanei nu sunt încă respectate pe deplin pretutindeni" (GS 29).

Numeroasele inegalități existente între oameni au cauze diverse și sunt de naturi diferite:

a) inegalități individuale - oamenii se nasc cu diferențe de sex, de sănătate, de energie psihică, de inteligentă și de caracter; există un plan divin care distribuie în mod diferit aceste daruri naturale și acest lucru constituie motivul de a-i respecta și iubi pe cei mai puțin dotați;

b) inegalități care izvorăsc din diferitele funcții pe care persoanele le dezvoltă în societatea organizată - funcții publice, activități profesionale, meserii multiple; în cazul când în aceste diferențe sunt respectate dreptatea și caritatea față de celelalte persoane, o asemenea inegalitate contribuie la bunul mers al societății[58].

Dreptatea socială trebuie să ofere o atenție mai deosebită persoanelor și comunităților mai nevoiașe. Ea este o dreptate nu statică, ci dinamică: tinde să se adapteze tot mai profund exigențelor demnităților umane și față de cetățenii tuturor națiunilor. Dacă dreptatea vine cu o mare contribuție în favoarea egalității, aceasta nu se desfășoară în toată realitatea sa dacă nu se manifestă într-o comunitate dăruită iubirii. Căci iubirea este forța supremă care-i sudează pe toți oamenii în egalitate.

Vocația omenirii este de a manifesta chipul lui Dumnezeu și de a fi transformată după chipul Fiului Unul născut al Tatălui. Această vocație îmbracă o formă personală, pentru că fiecare este chemat să intre în fericirea divină.

Persoana umană are nevoie de viață socială. Aceasta nu constituie pentru ea ceva supraadăugat, ci o exigență a naturii sale. Prin schimbul cu celălalt, prin reciprocitatea serviciilor și dialogul cu frații săi, omul își dezvoltă virtualitățile și astfel răspunde vocației sale.

Fr. Barticel Claudiu

Fr. Vereș Maximilian

Note

[51]N. Bussi, La persona nella vita sociale, Paoline, Alba 1945, 105-107.

[52]Cf. E. Mounier, Rivoluzione personalista e comunitaria, Comunità, Milano 1955, 89-101.

[53]Cf. J. Maritain, La persona e il bene comune, Morcellina, Brescia 1948, 132-135.

[54]Ioan al XXIII-lea, Pacem in terris, Morcellina, Brescia 1963, 39.

[55]Cf. G. Fessard, Autorite et bien commun, Aubier, Paris 1945, 87-88.

[56]Cf. N. Bussi, op. cit., 132-137.

[57]Cf. J. Mouroux, Senso cristiano dell'uomo, Morcelliana, Brescia 1948, 176.

[58]Cf. L. Sturzo, La società. Sua natura e Ieggi, Atlas, Bologna 1948, 99-105.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire