pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 10. Demnitatea persoanei umane

Conciliul își propune să aprecieze valorile cele mai prețuite astăzi și să le raporteze la izvorul lor divin, fiindcă aceste valori, în măsura în care izvorăsc din înzestrarea omului, care este un dar al lui Dumnezeu, sunt foarte bune; însă, nu arareori, din pricina coruperii inimii omului, sunt abătute de la rostul lor și, de aceea, au nevoie de purificare. În virtutea sufletului său și a puterilor spirituale ale inteligenței și voinței, omul este înzestrat cu libertate, semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Omul este divizat în sine însuși, de aceea, întreaga viață a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine și rău, între lumină și întuneric.

 

10. 1. Omul după asemănarea lui Dumnezeu

"Chipul Divin este prezent în fiecare om. El strălucește în comuniunea dintre persoane, după asemănarea unirii Persoanelor divine între ele. Înzestrată cu un suflet spiritual și nemuritor, persoana umană este singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși. Încă de la zămislirea ei, este menită fericirii veșnice" (CBC 1702-1703).

Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur: "(...) încă de la început bărbat și femeie l-a creat"(Gen 1,27), iar însoțirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane. Omul, prin natura sa intimă, este o ființă socială și, fără relații cu ceilalți, nu poate nici să trăiască, nici să-și dezvolte calitățile.

În zilele noastre, oamenii devin tot mai conștienți de demnitatea persoanei umane și crește numărul acelora care cer ca oamenii, în activitatea lor, să aibă opinie proprie și libertate responsabilă pe care să le poată folosi, nu constrânși, ci călăuziți de conștiința datoriei[47].

De aceea, Conciliul afirmă, în primul rând, că Dumnezeu însuși a făcut cunoscută neamului omenesc calea pe care oamenii, slujindu-i lui, pot ajunge la mântuire și la fericire în Cristos. Pe de altă parte, toți oamenii au obligația să caute adevărul, mai ales în privința lui Dumnezeu și a Bisericii sale, și, o dată cunoscut, să-l îmbrățișeze și să-l păstreze.

Dar ce este omul? El a formulat și formulează despre sine multe păreri diverse și chiar contrare, fie exaltându-se, ca pe o normă absolută, fie înjosindu-se până la disperare și sfârșind astfel în dubiu și în angoasă. Profund conștientă de aceste dificultăți, Biserica instituită de Dumnezeu, care se revelează, ne poate da un răspuns care definește adevărata condiție a omului, îi explică slăbiciunile și, în același timp, îi oferă posibilitatea de a-și recunoaște cu dreptate demnitatea și chemarea. Omul, împins de cel rău, încă de la începutul istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și, dorind să-și afirme scopul în afara lui Dumnezeu, el a căzut în ispită și a săvârșit răul. El păstrează dorința binelui, dar firea sa poartă rana păcatului strămoșesc. Mai mult, omul se descoperă incapabil de a ieși de unul singur biruitor asupra atacurilor răului, așa încât, fiecare se simte legat cu lanțuri. Însă Domnul Însuși a venit ca să îl elibereze pe om și să-l întărească, reînnoindu-1 din interior, iar "(...) pe stăpânul lumii acesteia"(In 12,31), care îl ține pe om în robia păcatului, împiedicându-l să-și atingă plinătatea, să-l alunge afară în întuneric, acolo unde va plânge și va scrâșni din dinți.

În lumina acestei revelații, atât chemarea sublimă cât și profunda mizerie pe care o experimentează oamenii își află semnificația ultimă. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să disprețuiască viața trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-și considere bun și vrednic de cinste trupul, deoarece este creat de Dumnezeu și trebuie să învie în ziua de apoi. Totuși, rănit de păcat, omul experimentează revoltele trupului. Însăși demnitatea trupului cere ca el să-l preamărească pe Dumnezeu în trupul propriu și să nu îngăduie ca acesta să fie robit de înclinațiile rele ale inimii[48]. Superior elementelor corporale, omul se consideră mai mult decât o părticică a naturii sau un element al cetății umane. Prin interioritatea sa, el depășește universul. La această interioritate profundă, se întoarce atunci când se îndreaptă spre propria inimă, acolo unde îl așteaptă Dumnezeu.

Părtaș fiind la lumina inteligenței divine, omul are dreptate când apreciază că, datorită intelectului său, este superior universului înconjurător. În zilele noastre, el a dobândit succese deosebite, mai ales în cercetarea și cucerirea lumii materiale. Noi suntem preocupați de modul în care se desfășoară lucrurile acum. Viața naturală din fiecare dintre noi este ceva egocentric, ea vrea să fie răsfățată și admirată, să profite de alte vieți, să exploateze întreg universul. Lucrul pe care-l vrea în mod deosebit este să fie lăsată singură, să fie ținută la distanță de orice este mai bun, mai puternic sau superior, care ar putea-o face să se simtă mică. Îi este teamă de lumina și aerul lumii spirituale, la fel cum oamenilor care au fost crescuți în mizerie le este teamă să facă baie. Știe că dacă o pătrunde lumina spirituală, atunci tot egocentrismul și toată încăpățânarea trebuie să fie distruse și ea este gata să lupte cu înverșunare ca să evite acest lucru[49]. Dar trebuie să ținem seama că noi suntem făcuți în așa fel încât putem vedea numai momentul prezent.

Inteligența omului nu se limitează doar la fenomene ce pot atinge cu adevărată certitudine realitatea inteligibilă, chiar dacă,în urma păcatului, ea este parțial întunecată și slăbită. Natura intelectuală a persoanei umane este desăvârșită sau trebuie desăvârșită prin înțelepciune, care atrage cu blândețe mintea omului să caute și să iubească adevărul și binele. Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor ridica oameni mai înțelepți. Pe de altă parte, trebuie observat că multe popoare, deși mai sărace în bunuri materiale, dar mai bogate în înțelepciune, pot oferi celorlalte un ajutor de preț.

În demnitatea conștiinței morale, omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună, și glasul care îl cheamă neîncetat să iubească, să facă binele și să evite răul: "Fă aceasta, fugi de aceea".În inima omului, este o lege care este scrisă de Dumnezeu: iar demnitatea lui este supunerea, căci după ea va fi judecat.

Creștinii, din fidelitate față de conștiință, se unesc cu ceilalți oameni pentru a căuta adevărul atâtor probleme morale care apar în viața de fiecare zi a omului precum și în relațiile sale sociale. Normele obiective ale moralității enunță ordinea rațională a binelui și a răului, atestată de conștiință. În adâncul conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună și al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească, să facă binele și să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se af1ă singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri (cf. CBC 1776). Conștiința morală este o judecată a rațiunii prin care persoana umană recunoaște calitatea morală a unui act concret pe care intenționează să-l facă sau este pe cale să-l ducă la îndeplinire ori chiar l-a împlinit. În tot ceea ce spune și face, omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce știe că este just. Prin judecata conștiinței sale, omul percepe și recunoaște prescripțiile legii divine. Demnitatea persoanei umane implică și pretinde reacția conștiinței morale. Adevărul despre binele moral, declarat în legea rațiunii, este recunoscut practic și concret din judecata prudentă a conștiinței. Se numește prudent omul care alege conform acestei judecăți. Dacă omul comite răul, judecata dreaptă a conștiinței poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui și, în același timp, a răutății alegerii sale personale. Verdictul conștiinței rămâne un zălog al speranței și al îndurării. Omul nu trebuie silit să acționeze împotriva conștiinței sale, nici nu trebuie împiedicat să acționeze conform conștiinței sale, mai ales în domeniul religios.

 

10. 2. Libertatea omului

Dumnezeu l-a creat pe om rațional, oferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu inițiativă și stăpânire asupra faptelor sale. "Dumnezeu a voit să-l lase pe om în mâna sfatului lui",astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său și, atașându-se de el, să ajungă în mod liber la perfecțiunea deplină și fericită: "Omul este rațional și, prin aceasta, asemănător lui Dumnezeu, creat liber și stăpân pe faptele sale"[50]spune sfântul Irineu.

Această libertate o prețuiesc contemporanii noștri și o caută cu pasiune, adesea, însă, o promovează în mod greșit, ca pe o îngăduință de a face orice, cu condiția să fie plăcut, inclusiv răul. Dar adevărata libertate este la om un semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Demnitatea omului îi cere, așadar, să acționeze conform unei alegeri conștiente și libere, adică în mod personal, împins și călăuzit din interior și nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere externă.

Exercitarea libertății nu implică dreptul de a spune orice și a face orice. Este fals a pretinde că omul, subiect al libertății, își este suficient sieși, având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pământești. Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. Înaintarea în virtute, cunoașterea binelui și asceza sporesc stăpânirea voinței asupra actelor sale. Dreptul la exercitarea libertății este o exigență inseparabilă de demnitatea persoanei umane, în domeniul social, în domeniul moral și religios. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil și apărat în limitele binelui comun și al ordinii publice.

De altfel, condițiile de ordin economic și social, politic și cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertății sunt prea des ignorate și călcate. Dumnezeu a creat lucruri care au avut voință liberă. Aceasta înseamnă creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei își pot imagina o creatură care să fie liberă, dar  care să nu aibă posibilitatea să facă răul. Dacă  un lucru este liber să fie  bun, atunci este liber să fie și rău. Voința liberă este cea care a făcut posibil răul. Dacă este așa, de ce le-a dat Dumnezeu voință liberă acestor creaturi? Deoarece voința liberă, deși face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie, pe care merită să le aibă fiecare om. O  lume de roboți - de creaturi care  funcționează ca niște mașini - nu merită să fie creată. Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile sale superioare este fericirea de a fi  unite cu el și unele cu altele, de bunăvoie și libere, într-un extaz al dragostei și desfătării; în comparație cu cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat și o femeie de pe pământ, este doar o vorbă goală10.

 

10. 3. Forme și cauze ale ateismului

"Ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpurilor noastre"(GS 19). "Spre deosebire  de vremurile trecute,  negarea lui Dumnezeu sau a religiei sau indiferentismul nu mai sunt ceva neobișnuit și individual" (GS 7).

Ateismul în  masă este un fenomen care aparține timpurilor moderne. În trecut, cei care erau numiți necredincioși erau cei care respingeau învățăturile creștine revelate. În trecut, toată lumea era  convinsă că ateismul este steril, negativ, distrugător al vieții umane individuale și sociale. Era un ateism trist și disperat. În schimb, astăzi, ateismul  se pretinde fecund, pozitiv, se consideră ca un nou umanism, singurul capabil să producă omul.

Se pune întrebarea: dacă e un lucru atât de ușor și ține de natura omului să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu, cum e posibil ateismul, mai ales ateismul în masă? Răspunsul e simplu: omul este o ființă dotată cu libertate de voință și, prin urmare, își poate silui propria natură. Acest lucru pe care  îl făceau în trecut indivizi puțini, îl pot face astăzi mase întregi de oameni. Și se mai poate  pune o întrebare: faptul că printre atei sunt și multe persoane culte, oameni de știință, nu justifică cumva ateismul? Răspunsul este nu, deoarece rațiunea  umană este un instrument pe care uneori  omul simplu îl poate folosi  mai bine decât un savant. Se poate ca omul simplu să se înalțe  la un grad superior, metafizic, filosofic de  gândire și să-l descopere pe Dumnezeu, iar savantul să-și folosească mintea numai pentru câmpul restrâns al cercetărilor experimentale. "Pentru ce - se întreabă Papa Paul al VI-lea - oameni foarte învățați spun contrariul?" (Adică neagă existența lui Dumnezeu). Și tot el răspunde: "Pentru că nu  își folosesc mintea după legile autentice ale gândirii în căutarea adevărului"11.

Este adevărat că în vremurile noastre factorii care favorizează ateismul sunt mai numeroși și mai puternici ca în  trecut.

O privire asupra istoriei gândirii umane și analiza formelor ateismului contemporan ne pot  indica motivele și modurile îndoielii omului față de existența lui Dumnezeu. Cele mai profunde cauze psihologice și motivațiile raționale care se aduc în cazul ateismului nu concordă între ele.

"Credința voastră să nu fie întemeiată pe înțelepciunea oamenilor, ci pe  puterea lui Dumnezeu" (1Cor 2,5).

Când Sfânta  Scriptură se referă la atei, îi tratează ca nebuni: "Zis-a nebunul în inima sa, nu este Dumnezeu" (Ps 14,1; 53,2). Prin aceasta nu afirmă că cei ce neagă pe Dumnezeu sunt lipsiți de inteligență sau de rațiune, ci de înțelepciunea înțeleasă în sens religios.

Ateismul a fost moda și boala secolului al XIX-lea, când europenii au început să guste din tehnică, știință și libertăți politice. Atunci au căzut în lăudăroșenie copilărească, când afirmau că: "(...) omul poate totul, fiind un triumf al emancipării"12.

 

10. 4. Atitudinea Bisericii față de ateism

Mai întâi de toate, trebuie să spunem că ateismul, în nici una din formele sale, nu poate fi numit un model de întâlnire creștină cu Dumnezeu. Luminată de Sfânta Scriptură, Biserica ne învață: "Fără îndoială că acei care în mod  voluntar caută să-l țină pe Dumnezeu departe de inima lor și evită problemele religioase, neurmând imperativul conștiinței lor, nu sunt lipsiți de nevinovăție" (GS 19).

Actualul Pontif, Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Dominum et vivificantem, din  18 mai 1986, spune:

"Din nefericire, rezistența opusă Duhului Sfânt, pe care sfântul Paul o subliniază în dimensiune interioară și subiectivă, luptă, revoltă care are loc în  inima omului, își găsește în diferitele epoci ale istoriei și, îndeosebi, în epoca modernă, dimensiunea exterioară, concretizându-se ca un conținut al culturii și al civilizației ca sistem filosofic, ca  ideologie, ca program de acțiune și de formație a comportărilor umane. În linia de principiu și de fapt, materialismul exclude radical prezența și acțiunea lui Dumnezeu, care este spirit, în lume și, îndeosebi, în om, din cauza fundamentală că nu acceptă existența lui Dumnezeu, fiind un sistem esențialmente pragmatic, ateu".

Biserica, deși respinge total ateismul, recunoaște sincer că toți oamenii, credincioși și necredincioși, trebuie să ia parte la dreapta construire a acestei lumi, în care trăiesc laolaltă; acest lucru, cu siguranță, nu se poate împlini fără un dialog deschis și prudent. Biserica deplânge așadar discriminarea între credincioși și necredincioși pe care unele autorități civile fac nedreptatea de a o introduce, nevoind să recunoască drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea cere pentru credincioși o libertate efectivă, ca să li se dea posibilitatea de a construi în această lume templul lui Dumnezeu, iar pe atei îi invită cu bunăvoință să cerceteze Evanghelia lui Cristos cu inima deschisă.

Printre factorii de ordin social se numără în primul rând propaganda ateistă sistematică și neîntreruptă, prigoana și amenințările, lupta antireligioasă  dusă de aparatul de stat prin metode violente în țările cu dictatură politică, pe de o parte, propaganda neviolentă, dar mult mai subtilă și mai periculoasă, dusă de forțele antireligioase în așa-numitele țări democratice, pe de altă parte. Într-o societate în care  creștinii autentici au devenit minoritari, frica de a fi ridiculizat pentru convingerile religioase sporește numărul ateilor, sau cel puțin al celor care se declară atei. Se întâmplă ceea ce s-a întâmplat pe vremea lui Isus când "(...) dintre fruntași mulți au crezut în El, dar, de frica fariseilor, nu-l mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava care vine de la oameni decât slava lui Dumnezeu" (In 12,47).

Un alt factor care favorizează ateismul în țările bogate,  în care bunăstarea și luxul îi fac pe oameni să-l considere pe Dumnezeu inutil, este părerea că ei și-au găsit paradisul pe pământ. Pe de altă parte, în țările sărace, lipsurile, bolile, nedreptățile, războaiele nimicitoare, milioanele de copii care mor în fiecare an de foame, într-un cuvânt problema răului în lume, pun la încercare credința oamenilor: Dacă există un Dumnezeu, cu face el? De ce permite toate acestea? Totul se întâmplă în lume ca și cum Dumnezeu n-ar exista. "Moartea unui copil este mult mai  teribilă decât o întreagă bibliotecă a ateismului" (Pr. A. Manaranche). Ateismul acestor oameni nu este atât ateism, cât, mai curând, o formă de protest  împotriva răului din lume, pe care nu-l înțeleg. Problema răului în lume rămâne pentru mintea  omenească un mister care se va dezvălui în viața de dincolo, când vom cunoaște planul complet al lui Dumnezeu cu privire la lume și la fiecare om în parte.

Un alt factor provine din interiorul creștinismului: creștinii sunt divizați între ei, trăiesc uneori mai rău decât ateii, au despre Dumnezeu idei greșite, superstițioase, creștinii autentici sunt puțini. Tratând despre ateism, Conciliul Vatican al II-lea afirmă:

"În această geneză a ateismului, credincioșii pot avea un rol deloc neînsemnat, în măsura în care, prin neglijarea educării credinței sau printr-o prezentare falsă a doctrinei, sau chiar prin deficiențele vieții lor religioase, morale și sociale, se  poate  spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu și al religiei" (GS 19).

Evanghelia ne spune clar că omul poate fi vinovat de necredința sa. Dacă cineva nu ajunge la  cunoașterea lui Dumnezeu fără vina sa, ceea ce este  mai greu de presupus mai ales într-un mediu creștin, poate ajunge la mântuire dacă își urmează propria conștiință:

"Providența divină nu refuză ajutoarele necesare pentru mântuire nici acelora care, fără  vina lor, nu au ajuns încă la o cunoaștere limpede a lui Dumnezeu și se străduiesc cu ajutorul harului divin să ducă o viață dreaptă. Dar foarte adesea oamenii, amăgiți de cel rău, au rătăcit în gândurile lor și au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna, slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului (cf. Rom 1,21.25) sau, trăind și murind fără Dumnezeu în această lume, se expun la disperare absolută" (LG 16).

Fr. Dancă Gabriel

Fr. Sociu Cristinel

[44]Z. Alszeghy, La Chiesa e la vocazione dell'uomo, în AA. VV., La Chiesa nel mondo contemporaneo, Elle Di Ci, Torino 1968, 446.

[45]L. Sartori, La Chiesa nel mondo contemporaneo, EMP, Padova 1995, 74.

[46]F. Massagrande, La vicenda esemplare del testo, în Credere oggi, 15(85/1995), 16.

[47] AA.VV., La Chiesa nel mondo contemporaneo, Elle Di Ci, Torino 1968, 158.

[48] Cf., Ibid., 163.

[49] Cf. C. S. Lewis, Creștinismul redus la esențe, SMR, București 1994, 124.

[50] Ibid., 165-166.

10 Cf. Ibid., 378.

11 C. Dumea, Istoria Mântuirii, ARC, București 1993, 17-18.

12 I.  Ploscaru, Urmele lui Dumnezeu, Signata, Timișoara 1994, 22.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire