pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Laicii în Biserică și în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 9. Biserica și vocația omului

Biserica este locul în care omul, pe deplin, descoperă și consimte în Cristos vocația sa profundă: a fi persoană în perihoreza iubirii. Tocmai pentru aceasta, Biserica este în Cristos "sacrament al unității omenirii", semn și instrument, adică, al unei vocații ce se realizează în istorie și are dimensiuni universale.

Oriunde întâlnim omul, oricare ar fi situația sa sau de orice naționalitate ar fi, îl surprindem preocupat, în ciuda aparițiilor contrarii, de un singur gând, obsedat de un singur lucru, de o singură frământare; datorită circumstanțelor vieții, el își pune diferite întrebării fundamentale pentru destinul său: Cine sunt eu? Ce fac pe pământ? Cum      să-mi explic această activitate neplăcută ce mă tulbură? Cine îmi va da o rezolvare capabilă de a mă liniști, a mă ilumina, a mă bucura? Preocupările de a înțelege propria existență au împins omul spre o gamă vastă de răspunsuri contradictorii și, în final,  la un conflict între diferiți umaniști.

Acum, misiunea Bisericii nu este de a vorbi despre om, ci despre mântuirea ce-i este oferită de Tatăl în Cristos. În mod natural, nu se poate vesti mântuirea fără a ține cont de diferite adevăruri antropologice: de fapt, omul trebuie mântuit și doar Dumnezeu făcut om este cel care îl mântuiește. De aceea, Biserica, încă din trecut, s-a pronunțat prin învățătura sa asupra diferitelor aspecte ale naturii și condiției umane. Asemenea învățătură, însă, era dată în mod oarecum ocazional, fără ca Biserica să se preocupe în mod special de o sinteză antropologica[44].

Biserica, după Conciliul Vatican al II-lea, a simțit nevoia să expună în mod sistematic părerea sa despre om. Aici, vom încerca să răspundem la una din întrebările pe care Constituția pastorală Gaudium et spesle pune la numărul 11 și anume: Ce gândește Biserica despre om?

Scopul pare a fi dublu. Pe de o parte, Biserica, cu această antropologie, se prezintă pe sine umanității, proclamând că mesajul său nu neagă și nu distruge valorile la care omul de azi este în mod particular sensibil, dar le întărește și le face pe deplin realizabile. Pe de altă parte, Biserica stabilește antropologia nu numai ca o legitimare în conflictul cu umaniștii, dar și pentru a pune o bază sigură la care poate să se refere în judecarea situației umanității.

Cercetările, evenimentele, întrebările, aspirațiile, la care Biserica ia parte împreună cu oamenii, trebuie să fie judecate la lumina credinței; la aceasta, Biserica trebuie să se refere ca la o normă asupra unei viziuni fundamentale despre om. Datorită faptului că Biserica, în această privință, nu se limitează la o simplă interpretare a cuvântului lui Dumnezeu, dar vrea să ajute omenirea ca să judece faptele și evenimentele concrete în lumina credinței, atitudinea sa este în mod necesar complexă.

Înainte de toate, Conciliul Vatican al II-lea, atât prin Constituția dogmatică Lumen gentium,cât și prin Constituția pastorală Gaudium et spes,consideră ca punct de plecare, pentru o sănătoasă reflecție, fenomenul uman însuși. Dar aceasta nu este o noutate pentru Biserică. Ea, de fapt, a învățat întotdeauna că natura omului, nefiind în mod total coruptă de păcat, conține încă într-o oarecare măsură în sine imaginea lui Dumnezeu și manifestă legea sa (cf. DS 3538).Dar ceea ce am spus mai sus privește natura omului și nu modul său de a acționa. Se recunoaște că nici păcătoșii, nici necredincioșii nu păcătuiesc prin toate faptele lor și că primesc haruri divine chiar și aceia care sunt în afara Bisericii creștine (cf. DS 2429), ba chiar se recunosc uneori în tendințele, în aspirațiile deja existente în oameni care sunt în afara Bisericii creștine, germeni ce în Biserica creștină ar fi avut o importanță deosebită, o totală desfășurare și dezvoltare. Cu toate acestea, Biserica nu și-a dat seama că putea să învețe câte ceva din această realitate care se desfășura în afara ei, în privința misiunii sale. Această conștientizare, această trezire a Bisericii a rezultat dintr-o profundă meditare asupra centralității lui Cristos în univers, a lui Dumnezeu ce e prezent în univers nu numai cu lucrarea sa, dar mai ales cu harul său mântuitor. Iată de ce, Biserica se adresează lumii, nu ca unei realități cu totul cufundată în păcat, sau cu totul străină de Cristos, ci ca unei realități sacre în care este deja perceptibilă vocea Mântuitorului divin.

"Poporul lui Dumnezeu, (adică Biserica), împins de credința că este călăuzit de Duhul Domnului care umple pământul, se străduiește ca, în evenimentele, în exigențele și în aspirațiile la care participă împreună cu ceilalți oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenței sau ale planului lui Dumnezeu"(GS 11).

Biserica este "mișcată de credință" și este "condusă de Duhul Sfânt": adică, Biserica este iluminată de doctrina revelată despre om și este călăuzită de Duhul Sfânt, ce provoacă semnele timpului și, de aceea, poate să ilumineze și să clarifice. Semnele timpului, de fapt, au nevoie de a fi explicate. Omul, fără ajutorul revelației, "adoră fără să cunoască", ceea ce, în mod explicit, Biserica anunță (cf. Fap 17,23). Revelația corectează și completează adevărurile ascunse în credință, în ceea ce privește aspirațiile și viața intimă la care suntem chemați să participăm (cf. In 15,15). Ref1exia asupra fenomenului uman, de fapt, nu devine inutilă prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Pus în contact cu experiența umană, cuvântul revelat devine mai concret, mai personal, mai pătrunzător: viața trăită ajută la transformarea cunoașterii ideale a revelației într-o cunoaștere reală, experimentală, concretă și eficace.

Noutățile pe care le-a adus această constituție Gaudium et spessunt:

- Omul este văzut nu numai în centrul tuturor întrebărilor, dar este centrul lumii și al misiunii Bisericii. Se tratează despre tot omul, în complexitatea sa, trup și suflet, și în unitatea sa. Pus în centru, omul se realizează total numai în Cristos; cine nu crede în Cristos nu pierde propria demnitate de om, dar nu o trăiește pe deplin;

- Lumea este văzută ca ambient în care Biserica trăiește, acționează. Ea este privită în mod obiectiv, în complexitatea sa și, cu ochiul credinței, în ambiguitatea sa. Prin lume se înțelege universul cosmic și familia umană în unitatea și diversitatea sa. Diferite și multiple sunt aspectele de care se ține cont în considerarea lumii: măsura în care este creată de Dumnezeu, măsura în care este supusă păcatului, măsura în care este salvată și sfințită de Cristos, în frământările așteptării unui viitor promis. Când vorbim de lume, ne referim la oameni, la întreaga familie umană, în contextul tuturor relațiilor pe care le trăiește; lumea care este teatrul istoriei ființei umane, ce duce semnele trudei sale, a înfrângerilor și victoriilor sale. Această lume, creștinii o cred creată și păstrată prin existența iubirii lui Cristos și profund tulburată de puterea păcatului, dar Cristos mort și înviat ne redă libertatea și e destinat, după voința lui Dumnezeu, de a ajunge la împlinirea sa (mântuirea, fericirea)[45];

- Biserica anunță cu conștiință vie că misiunea sa o continuă pe cea a lui Cristos care a venit în lume nu pentru a fi servit, ci pentru a servi. Cea mai bună cooperare pe care Biserica poate să o dea umanității este de a oferi convingerea sa despre demnitatea vocației umane, că în ea este prezentă o sămânță divină: în acest mod, Biserica reușește să ofere sincera sa cooperare în favoarea formării unei fraternități universale ce corespunde unei astfel de vocații. Biserica, prin natura sa, este în lume și trăiește în lume, așa cum Cristos a intrat în lume și a trăit în lume; nu numai atât, dar Biserica caută și duce lumea la Cristos, ea iubește lumea, imitându-l pe Tatăl care atât de mult a iubit lumea că l-a dat pe Fiul său. Puterea acestei iubiri este cea care face ca Biserica să se intereseze de lume, de această lume concretă ce arată în același timp semnele prezenței lui Dumnezeu și semnele păcatului, o lume a oamenilor ce, cu toate că sunt păcătoși, sunt mereu frații lui Cristos și fiii lui Dumnezeu. Biserica cere să fie ascultată pentru ca, prin învățătura ei, să elibereze oamenii de păcat și să-i ofere lui Dumnezeu, dar nu numai ea trebuie să fie ascultată, ci ea însăși trebuie să asculte pentru că ea este convinsă că vocea oamenilor este vocea fiilor săi; ba, mai mult, este vocea lui Dumnezeu însuși. Biserica are nevoie de aceste voci pentru a înțelege bine oamenii, pentru a se îmbogăți din experiențele lor pe care să le ofere lui Dumnezeu.

Situarea omului ca și centru al lumii și al Bisericii, ca afirmare a autonomiei lumii și a realităților pământești, și, în sfârșit, declarația că Biserica este în serviciul omului și lumii pentru că așa a făcut Cristos, sunt expresia unei puternice deschideri teologice[46]. De fapt, omul este considerat centrul atenției, în măsura în care este creatura lui Dumnezeu și în Cristos chemat la plinătatea mântuirii; lumea este văzută ca creație a lui Dumnezeu și destinată perfecțiunii escatologice; Biserica nu este ascunsă în lume, ci este aceea care continuă misiunea lui Cristos pe pământ.

Revenind acolo unde vorbeam despre om ca imagine a lui Dumnezeu, vrem să aprofundăm această idee și să o clarificăm. Întrebarea ce este omul nu este chiar teoretică: de răspunsul la această întrebare, de fapt, depinde orientarea vieții omului, atitudinea sa în fața lumii.

Cine este omul? Printre toate răspunsurile posibile care se pot da la această întrebare, unul arată că omul este imaginea lui Dumnezeu: "Să facem omul după chipul și după asemănarea noastră (...) și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său"(Gen 1,26-27). Importanța concepției despre om ca imagine a lui Dumnezeu nu vine numai din cartea Genezei, dar ea apare în mai multe locuri în Sfânta Scriptură. Chiar și la sfinții Părinți se găsește această idee. Constituția Gaudium et spespune în lumină faptul că a fi imaginea lui Dumnezeu implică faptul de a-l cunoaște, de a-l iubi, de a-1 cinsti și de a-i dărui lui toate acțiunile sale: "(...) domnește peste toate vietățile de pe pământ și peste tot pământul"(Gen 1,26). Iată care este vocația omului în ziua de azi; omul a primit porunca de a stăpâni pământul. Această stăpânire este în plină colaborare cu Dumnezeu. Omul este imaginea lui Dumnezeu, în măsura în care este chemat (destinat) să exercite funcția de locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, capabil de a primi de la Dumnezeu o misiune și de a o împlini, de a înfăptui opera începută de Dumnezeu.

Dreptatea și sfințenia implică un comportament prin care imaginea lui Dumnezeu este limpede în om, adică omul nu se închide la vocația divină, nu refuză de a exercita funcția sa de colaborator al Creatorului, fie în privința universului interuman, fie în ce privește persoanele umane.

Dacă omul este chemat să se realizeze pe sine într-o comuniune personală cu divinitatea, Dumnezeu este cel ce îi dă posibilitatea, ridicându-l, cum s-ar spune, deasupra naturii sale umane, făcându-l părtaș la viața sa divină (divinizându-l). Această viață a lui Dumnezeu în om este harul, un dar, în mod absolut, gratuit al iubirii lui Dumnezeu.

"Să ne bucurăm și să-i aducem mulțumiri lui Dumnezeu. Nu numai că am devenit creștini, dar am devenit una cu Cristos: ba chiar, un alt Cristos. Înțelegeți, fraților, vă dați seama de harul lui Dumnezeu ce este în noi. Uimitor, bucură-te: noi am devenit un alt Cristos" (Sfântul Augustin).

Fr. Balint Ciprian

Fr. Frona Mihai


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire