pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

MODELE DE SFINȚENIE LAICĂ ÎNTR-O SOCIETATE PLURALISTĂ

Pr. Conf. Dr. Wilhelm Dancă
Președintele Academiei "Sfântul Augustin", Iași

Introducere

Dacă teama de a repeta un adevăr spus de scriitorul rus Dostoievskij, în secolul trecut dar valabil acum și pentru noi nu m-ar fi împiedicat, aș fi dat acestei conferințe un al doilea titlu: Sfințenia este un risc. Fiindcă tocmai acesta este sensul intervenției mele: sfințenia înseamnă atingerea maximei libertăți, iar libertatea este riscantă.

Au trecut 11 ani de la evenimentele din decembrie 1989. Mulți dintre tinerii care au ieșit atunci pe străzile Timișoarei, Bucureștiului și ale altor orașe din România strigând "Nu, nu plecăm acasă / Până nu vom câștiga libertatea noastră!", "Noi credem în Dumnezeu!", "Vom muri și vom fi liberi!", "Dumnezeu e libertatea noastră!", se află acum în alte părți ale lumii sau în țară dar nemulțumiți și descurajați. Cei doi termeni ai binomului "Dumnezeu (acasă, viață, credință, adevăr) - libertate" sunt într-o strânsă legătură: unul nu există fără celălalt.

În acest context, este important să-i ajutăm pe laici, așa cum spunea și Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei sale în România "să devină conștienți de vocația lor specifică, adică «să caute împărăția lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice și orânduindu-le după voința lui Dumnezeu» (LG 31)"[1]. De fapt, lumea lucrurilor vremelnice este locul și timpul sfințirii creștinilor laici.

 

1. Cuvântul întrupat: modelul unic de sfințenie

Actul prin care un creștin laic decide să devină sfânt este un act liber. Poate fi influențat în sensul acesta de doctrina Bisericii, de exemplul sfinților cunoscuți sau necunoscuți, de o celebrare liturgică, de un colocviu spiritual etc. dar în cele din urmă este vorba de un consimțământ liber. Acesta este primul pas spre sfințire, de aceea, nu trebuie neglijat niciodată. Dacă un laic vrea să devină sfânt, trebuie să ia o hotărâre clară, precisă: "da, vreau să fiu sfânt!". Fără acest da inițial, orice discurs despre sfințenie, inclusiv conferința de față, este sortit să rămână simplă vorbărie.

Al doilea pas constă în găsirea unui răspuns la întrebarea: cum poate să devină sfânt? Imitând modelul unic al sfințeniei, care este Cuvântul întrupat? Omenește vorbind, este imposibil. Urmând exemplele sfinților recunoscuți de Biserică? Iarăși imposibil, pentru că și sfinții într-un anumit fel sunt unici. Teologia spirituală vorbește despre o colaborare cu harul Sfintei Treimi revărsat în om la Botez și prezintă caracteristicile comune ale sfințeniei, însă, în final, ajunge la concluzia că răspunsul păstrează amprenta unică a fiecărei persoane. Cu alte cuvinte, există tot atâtea căi de sfințire câți oameni sunt. Important este să începem să fim ceea ce suntem, adică fii ai lui Dumnezeu, moștenitori împreună cu Cristos ai împărăției sale, însă nu pe jumătate, ci pe de-a întregul.

Sub acest aspect, sfințenia laicului creștin poate fi asemănată cu procesul prin care un artist obține chipul lui Isus răstignit de pe un crucifix. Este vorba de un proces în mai multe etape: mai întâi, se face chipul lui Isus din ceară topită; după ce se întărește, ceara se îmbrăcă în argilă moale. Când și argila s-a întărit, se toarnă metal topit (bronz, fier, argint etc.) în golul împrejmuit de cele două materiale de mai înainte. În fine, când și metalul s-a răcit, se dă jos primul înveliș, adică argila, apoi ceara: ceea ce rămâne este chipul lui Isus răstignit.

Așa stau lucrurile și cu sfințenia creștinului. Sfințenia este în noi: Dumnezeu ne dăruiește harul Botezului, adică toarnă în noi viața sa; apoi, încet încet, pe măsură ce învelișul exterior este îndepărtat apare sfințenia, adică viața divină vărsată în noi: prezența Tatălui, a Fiului și Duhului Sfânt[2].

În acest proces de limpezire a vieții treimice în noi, sfinții canonizați de Biserică pot juca un rol important. Apropierea de sfinți comportă două planuri: mai întâi, sfinții ne sunt cumva dăruiți; în al doilea rând, sfinții corespund unei împrejurări în care ne aflăm sau unei părți profunde din noi - rod al educației, sensibilității -, astfel încât cineva se simte mai bine în tovărășia sfinților mistici sau a sfinților carismatici. Ne dăm seama sau nu, sfinții formează împreună cu Cristos lumea nevăzută în care trăim și ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.

Dar modelul unic al sfințeniei este Cuvântul întrupat[3]. Lucrul acesta îl desprindem din Noul Testament, unde Isus spune: "Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine..." (Mt 11,29), "Eu sunt calea, adevărul și viața; nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine" (In 14,6). Mai mult, pe muntele Schimbării la față, Dumnezeu Tatăl poruncește: "Ascultați-l" (Mc 9,7). Așadar, Cuvântul făcut trup este modelul Fericirilor și norma Legii noi: "Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit eu" (In 15,12). Această iubire înseamnă oferirea de sine pe urmele lui.

La începuturile creștinismului, această oferire de sine pe urmele Domnului s-a întruchipat în modul cel mai convingător în forma martiriului și a rămas până astăzi măsura "gradului eroic" de virtute recerut pentru canonizările care au loc în Biserică.

Cu trecerea timpului, modelul originar de sfințenie a suferit modificări, favorizându-se, în funcție de circumstanțele sociale, culturale și politice, un model elitist al sfințeniei. De exemplu, în timpul evului mediu, sfințenia a fost recunoscută doar în cazul unor creștini excepționali (papi, episcopi, preoți, călugări) care prin viața lor virtuoasă, prezentau un model de sfințenie bazat pe îndepărtarea de lume[4].

În zilele noastre, se vorbește despre chemarea tuturor creștinilor la sfințenie, indiferent de locul și timpul în care se află: în mănăstire, în Biserică, în lume, în societate, familie, la muncă, pe stradă etc. Cât privește modalitățile de realizare, sfințenia constă în preamărirea permanentă a numelui lui Dumnezeu, care se împlinește, cu și în Cristos, în celebrarea Euharistiei în comunitate, unde se reînnoiesc și se mențin făgăduințele de la Botez. Evident, acest model de sfințenie revendică pentru creștin un spațiu de libertate mai amplu decât acela al grupurilor de elită de mai înainte. De aceea, laicilor creștini le revine o mare responsabilitate, pentru că numai ei au posibilitatea concretă de a contribui la sfințirea lumii prin sfințirea propriei lor vieți.

Fiind vorba de o trăire zilnică, sfințenia comportă multe nuanțe, în funcție de contextul în care se află creștinul. De altfel, nu există sfințenie ruptă de viață. Acesta este al treilea pas, conștientizarea "semnelor timpului și locului" în care se află laicii.

 

2. Contextul românesc al sfințeniei

Până în 1989, Biserica Catolică din țara noastră s-a aflat într-un regim de persecuție, iar trăirea credinței comporta asumarea a numeroase riscuri. De exemplu, cine frecventa Biserica nu putea să urce treptele ierarhiei sociale ca director, șef de întreprindere, profesor, ofițer în armată sau în miliție etc. Cu toate acestea, mulți creștini au dat dovadă de curaj și nu și-au trădat propriile convingeri. Cu nuanțele de rigoare, ei sunt martiri sau eroi ai credinței; unii sunt cunoscuți (de exemplu, mons. Anton Durcovici, mons. Vladimir Ghika), alții nu. Deci, pentru creștinii din România, modelul recent al sfințeniei a fost martiriul.

Începută după al doilea război mondial și terminată de curând, persecuția împotriva clerului și a laicilor catolici a comportat intensități diferite. Deoarece rădăcinile credinței erau mult mai puternice decât ideologia marxistă, creștinii au supraviețuit tăvălugului comunist dar au rămas cu sufletul bolnav: conștiința viciată, comportamentul duplicitar, lipsa interesului pentru binele comun - sunt câteva din simptomele bolii care ne mai încearcă încă.

De aceea, Biserica noastră a inițiat din 1989 un proces de restaurare a valorilor creștine dar, alături de Biserică, au apărut o serie întreagă de instituții sau instanțe - posturi de radio și de televiziune, reviste sau ziare, școli sau centre de formare -, care propun alte păreri despre morală, familie, societate etc. Aceasta este societatea pluralistă în care am intrat și trebuie să învățăm să trăim, umplând spațiul nostru de libertate cu valori creștine. Trebuie să recunoaștem că nu este ușor, deoarece mai multe idei despre credință conduc la indiferență, la relativism, la lipsă de idealuri, la confuzie. În acest context fără culoare, creștinii se remarcă prin splendoarea Adevărului din ei, cum spune Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în enciclica Veritatis splendor[5]. Prin urmare, societatea pluralistă pune în evidență sfințenia ca viață convingătoare, credibilă.

Dar pentru a fi convingători, este necesar să folosim bine libertatea câștigată. Aceasta este miza timpurilor în care trăim. Faptul acesta este sesizat de sinodul extraordinar al episcopilor din 1991: după ce "în Europa comunismul ca sistem a căzut..., persoanele întâmpină dificultăți în întrebuințarea justă a libertății"[6]. Același lucru este subliniat și de cardinalul Carlo Maria Martini: în Biserica din Europa de Est, "conștiința noii libertăți este la început, iar puterea de a reacționa nu este potrivită"[7]. Iar cardinalul Joseph Ratzinger trage un semnal de alarmă: folosirea libertății în sens greșit conduce la descurajare, de aceea "în țările foste comuniste, crește disperarea"[8]. În fine, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea constată că, după evenimentele din 1989, "România a început un proces de restaurare", dar este vorba "de un proces nu lipsit de obstacole"[9]; dificultățile "duc uneori la descurajare"[10].

Căderea comunismului de la noi poate fi asemănată cu dărâmarea zidurilor Ierihonului din istoria poporului israelit. Pentru evrei, evenimentul a fost un simbol al puterii lui Dumnezeu care conduce istoria și prevede desfășurarea ei. Totodată, ei au văzut în acest fapt un semn divin: țara în care au intrat după exil era un dar, un cadou din partea lui Iahve. De fapt, zidurile Ierihonului nu au fost dărâmate de forțele armate, ci au căzut de la sine, în timpul unei procesiuni liturgice cu arca sfântă.

Ceva mai târziu, bucuria intrării în Ierihon a fost întunecată: în țara primită de la Dumnezeu, viața a fost măcinată de păcate. Calitățile morale inițiale au început să dispară, iar dușmanii au devenit mai puternici pe fondul slăbiciunilor poporului. Într-o asemenea împrejurare, israeliții au învățat că prăbușirea temeliilor spirituale ale libertății comportă anumite semne exterioare (cf. 1Rg 16,34).

Acest amestec de vis și de responsabilitate, de dar și de misiune se prezintă acum în fața ochilor noștri, dacă privim istoria recentă a țării. De fapt, și noi am făcut o experiență asemănătoare. Zidul ideologiei care separa Europa în două nu mai stă în picioare ca altădată, dar zidul nu a fost dărâmat de puterea armelor sau de rugăciuni, ci de forța spiritului uman și a procesiunilor în favoarea libertății care, în cele din urmă, s-au dovedit mai tari decât sârma ghimpată sau betonul armat.

Spiritul și-a arătat puterea și posibilitățile sale; strigătul libertății a trecut dincolo de înălțimea zidului care îl ținea prizonier. Orice s-ar spune, credința în Dumnezeu sau cel puțin căutarea lui Dumnezeu au avut un rol deosebit în intonația acestui strigăt al libertății.

Faptul că anumite uși, cândva închise, acum s-au deschis, faptul că zidurile despărțitoare au fost dărâmate și că, prin urmare, a crescut spațiul libertății sunt evenimente încurajatoare ale trecutului nostru recent. Ele rămân motiv de speranță și semne de orientare în drumul pe care trebuie să-l parcurgem de acum încolo. Totuși, nu trebuie să uităm lecția lui Israel. Bucuria de a fi liberi în propria țară pare să fie umbrită de oboselile vieții zilnice; locuirea împreună în același teritoriu nu garantează unitatea dintre noi; creșterea uitării lui Dumnezeu și înțelegerea egoistă a libertății anunță începutul unei decăderi interne, la sfârșitul căreia s-ar putea să pierdem din nou libertatea (cf. Jud 2,11-23).

Să nu uităm că libertatea este exigentă; ea nu se menține prin faptul că este, putem pierde libertatea dacă nu ținem cont de limitele sale. Cu alte cuvinte, căderea comunismului nu a dus în mod necesar la nașterea unui stat liber și la o societate sănătoasă. Avertizarea lui Isus - în locul unui duh necurat izgonit vin alte șapte duhuri mai rele, dacă găsesc casa goală și curată (cf. Mt 12,43-45) -, din punct de vedere istoric, se verifică în mod automat. Cine renunță la stilul de viață din comunism nu găsește imediat alte temeiuri pentru a trăi. Ieșirea dintr-o ideologie, cândva motiv de viață, se poate schimba foarte ușor în disperare, nihilism, și atunci facem loc celor șapte duhuri mai rele[11]. Cine poate nega faptul că relativismul sau indiferența, la care toți suntem expuși, nu oferă o puternică ispită pentru descurajare?

Aceasta este întrebarea: cu ce umplem golul spiritual creat după căderea ideologiei comuniste? Pe ce temelii spirituale putem construi un viitor comun? Ce are de făcut Biserica în acest context?

Sinodul extraordinar al episcopilor din 1991 spune că este nevoie de o nouă evanghelizare în centrul căreia să răsune vestea aceasta: "Dumnezeu te iubește. Cristos a venit pentru tine"[12].

Cardinalul Martini este de părere că Biserica trăiește din economia Întrupării, de aceea trebuie să-i învețe pe oameni cum "să recunoască esențialul în gesturile concrete de zi cu zi și în complexitatea tuturor situațiilor"[13].

Pentru cardinalul Ratzinger, Biserica trebuie să fie ceea ce este cu adevărat, adică nici instrument de moralizare a societății, nici instituție de ajutor social. Identitatea Bisericii se întemeiază în misiunea ei, și anume "să-l facă cunoscut pe Dumnezeu și să vestească împărăția sa"[14]. Numai în felul acesta se creează acel spațiu spiritual, în care momentul moral rodește și dincolo de ambientul în care trăiesc numai cei credincioși.

Sfântul Părinte Papa, adresându-se laicilor cu ocazia jubileului celebrat la Roma în noiembrie 2000, le spunea că este necesar să-și întărească motivațiile creștine pentru a învinge relativismul ce caracterizează societatea noastră. Mai mult, laicii trebuie să descopere puterea lor creatoare, nu trebuie să rămână doar simpli spectatori sau executori. Niciodată nu a fost ușor să fii creștin; urmarea lui Cristos necesită alegeri radicale, împotriva curentului, necesită o lectură înțeleaptă a realității, care se schimbă foarte repede. Papa spunea clar: "nu vă fie teamă să fiți bărbați sfinți, femei sfinte!"[15].

 

3. Spiritualitatea laicului întru iubire și dreptate

Platforma comună a spiritualității laicului este harul baptismal reînnoit în sacrificiul euharistic. De aceea, fundamentală este legătura laicului cu parohul și integrarea lui în viața comunității parohiale[16].

1. Prima datorie a laicului este participarea la creșterea omului.De fapt, omul adevărat nu se naște, ci devine. Oricare ar fi condiția sau vârsta sa, laicul trebuie să facă loc omului din el, deoarece omul este o ființă neterminată, este un om care se construiește pe sine, puțin câte puțin. Lumea terminată este lumea lucrurilor, lumea naturală. Dar omul este natură și libertate. Pentru om, libertatea înseamnă posibilitatea de a se crea pe sine. Dumnezeu nu crează omul liber, dar întemeiază posibilitatea ca omul să creeze propria libertate. Sprijinindu-se pe natură, pe ceea ce i s-a dat prin naștere, omul creează propria libertate în dependență de Dumnezeu.

2. Laicul se angajează în societatea familială, economică și politică.Natura omului este constituită din trei impulsuri fundamentale: dorința de a iubi și de a fi iubit, simțul proprietății și al consumului, și voința afirmării de sine. Aceste trei impulsuri se manifestă în cele trei sfere obiective ale existenței și ale activității umane. Pornind de la ele se construiește omul sau civilizația. Dorința de iubire dă naștere societății familiale; simțul proprietății și al consumului dă naștere societății economice; afirmarea de sine dă naștere societății politice.

În lumea păcatului, care este lumea noastră, aceste trei impulsuri pot da naștere la trei perversiuni fundamentale: pofta trupului, egoismul proprietății, mândria puterii. Ele corespund celor trei patimi ale omului, celor trei izvoare ale ambiguității permanente din inima oricărei civilizații care se construiește. Aceste trei patimi sunt plăcerea trupească, banii și politica. În planul vieții religioase, lor li se opun curăția, sărăcia și ascultarea. Prima dintre toate este sărăcia, pentru că pofta de avere pervertește cel mai ușor pe orice om.

3. Locul deciziilor pe care le ia laicul este sfera realităților vremelnice.Pentru fiecare om, aceste decizii sunt morale; pentru creștin, orice decizie morală este o decizie spirituală.

4. Laicul este în legătură cu evenimentele din familie și societate. De fapt, omul concret este mereu în legătură cu ceea ce se întâmplă în familia sa, la locul de muncă sau în societate. Dacă vorbim despre oameni și nu facem referință la situațiile sau la evenimentele care condiționează istoria lor, îi transformăm în concepte sau idei, ceea ce s-a întâmplat în regimul totalitar.

5. Laicul este un cultivator de valori în evenimentele familiale și sociale. Întotdeauna situațiile concrete pun în joc niște valori, adică dreptatea sau nedreptatea, adevărul sau eroarea, libertatea sau sclavia, fraternitatea sau ura. Niciodată o situație nu este neutră, niciodată un eveniment nu este un fapt pur. De exemplu, o grevă este dreaptă sau nedreaptă.

6. Decizia laicului creștin este morală dacă promovează valorile. Pentru laici, decizia este în mod necesar legată de domeniul temporal. În consecință, orice decizie morală este o decizie concretă a libertății de a se angaja în domeniul temporal în care el se află deja, fie că vrea sau nu.

7. Pentru creștinul laic decizia morală este și spirituală. În vocabularul creștin, spiritual înseamnă ceea ce poartă amprenta Spiritului Sfânt, ceea ce pornește de la Spiritul Sfânt, ceea ce Duhul Sfânt transformă din interior. Prin urmare, spiritualitatea este dimensiunea religioasă, divină, cristică, spirituală a moralei. Spiritualitatea nu este o afacere privată. Mulți creștini spun: "Am multă treabă, afacerile mele sunt atât de multe, încât nu mai am timp pentru viața spirituală!" Ca și cum viața spirituală ar fi de căutat în altă parte și nu în angajamentul libertății implicate în dimensiunea lucrurilor vremelnice!

8. Spiritualitatea laicilor se deosebește de spiritualitatea vieții călugărești. Deși rămâne în unitatea Bisericii, spiritualitatea laicilor este o spiritualitate a ziditorilor de oameni sau de civilizație. Ea constă în opoziția față de impulsurile naturale care dau naștere societății și în eliminarea exceselor pe care le introduce păcatul în actul însuși de zidire a omului ori a civilizației. Oricare ar fi forma pe care o ia, păcatul este ceva care dezumanizează, iar ceea ce dezumanizează desdumnezeiește. În termeni de teologie se vorbește despre pierderea harului sfințitor, starea de har, de a nu mai fi în starea de har.

Zidirea omului sau a civilizației este o misiune extrem de complexă, atât la nivelul instituțiilor economice și politice cât și la nivelul familiei. De aceea, spiritualitatea laicilor trebuie centrată pe salvgardarea valorilor care umanizează.

9. Valorile principale ale laicilor sunt dreptatea și iubirea. Toate celelalte valori se raportează direct sau indirect la dreptate și iubire. Spiritualitatea laicilor constă în a lua în serios imperativele dreptății și ale iubirii în toate domeniile vieții concrete.

Dreptatea este identică cu respectul, adică "voința ca celălalt să fie celălalt". Când există celălalt, este posibilă iubirea. Nu există iubire fără alteritate. A iubi înseamnă a renunța la eul propriu pentru a promova un alt eu, care devine centrul existenței mele.

10. Laicul este dator să devină competent în analiza situațiilor istorice. Deoarece opțiunile laicului creștin antrenează progresul sau regresul dreptății, el trebuie să trateze cu seriozitate opțiunile familiale, economice și politice. Spiritualitatea laicilor înseamnă maturitate și competență la nivel familial, economic și politic.

Așadar, laicul participă la construirea lumii, îndumnezeind-o prin "liturgia" vieții proprii. Spiritualitatea laicului precizează locul unde se află Cristos, și anume în actul libertății, adică în deciziile pe care le ia. Cristos este prezent acolo unde este omul prezent, acolo unde omul este mai om, și anume în exercițiul libertății sale, în decizia sa. Când vorbim despre Cristos este bine să nu despărțim niciodată aceste cuvinte: Cristos înviat deci viu, prezent, activ, transformând, divinizând. Toate acestea au loc nu în timpul somnului, ci în decizia omului care vrea ca valorile să triumfe, la scară mică sau mare, în viața concretă.

 

Concluzie

Spiritualitatea laicilor este noutatea timpurilor noastre; ea nu se aseamănă cu spiritualitatea terțiarilor franciscani, dominicani sau carmeliți. Este vorba de spiritualitatea unor laici sută la sută, care-l fac cunoscut pe Dumnezeu și împărăția sa prin opțiunile lor zilnice în favoarea unei civilizații de pace, fraternitate, iubire și dreptate.

Sfințenia laicului înseamnă consimțământ liber la lucrarea Sfintei Treimi, care începe la Botez și se desăvârșește în Euharistie. Modelul unic al sfințeniei este Cuvântul întrupat. În zilele noastre, modelul sfințeniei se prezintă sub forma credibilității și a maturității umane.

Cardinalul Danneels spune că într-o zi a venit la el un patron renumit din Belgia. Printre altele, acesta l-a întrebat: "Eminență, vă rog să-mi spuneți cum pot trăi în viața de zi cu zi dubla mea calitate de patron și de creștin? Duminica vin la Liturghie, ascult evanghelia, mă simt bine, dar în cursul săptămânii trebuie să-mi bat capul cu fel și fel de calcule; piața concurenței este foarte dură". Răspunsul cardinalului a fost cât se poate de evaziv: "numai Duhul Sfânt poate să-i sugereze unui manager ce trebuie să facă, iar în cazul acesta doar laicul poate să-i audă șoapta". Apoi, a adăugat: "Prin Botez, voi ați primit o misiune la fel de clară ca și aceea a preotului, împuternicit prin hirotonire de a celebra Euharistia și de a ierta păcatele". "Am înțeles", a murmurat laicul, "dar asta înseamnă că rămân singur cu problema mea!"[17].

Ierarhia nu are rolul de a oferi soluții sau de a monitoriza comportamentul credincioșilor în lume, ci de a-i încuraja și de a trezi în ei simțul responsabilității. Laicii rămân în lume cu problemele lor, iar rezolvarea acestora în spirit creștin depinde de gradul lor de maturitate evanghelică.

Libertatea în Cristos aduce roade în viața de familie, în societate, în politică, când laicii fructifică darul creativității primit de la Dumnezeu. Știm bine că fantezia face parte din gesturile unui om serios, așa după cum concediul face parte din salariu, ziua liberă din săptămâna de muncă. Nimic nu este mai îngrozitor decât rigiditatea figurinelor de ceară, imobilitatea monumentelor funerare, formalismul creștinilor de ocazie.

Sfinții Bisericii arată cât de importantă este fantezia bună în viața de credință, ba chiar și buna dispoziție sau umorul. Totuși, urmarea sfinților se bazează pe motivații profunde, izvorâte din credință. De aceea, spunea Papa Paul al VI-lea că omul de astăzi are nevoie nu de reformatori ci de martori autentici și credibili!

 

Note

[1]Ioan Paul al II-lea, "Cuvântul Sfântului Părinte rostit la întâlnirea cu membrii episcopatului catolic din România", Actualitatea creștină nr. special (1999) 12-13.

[2] G. van Hoof, Entretiens avec le Cardinal Danneels, Belgique Loisirs, Paris-Gemoux 1988, 125-130.

[3] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 459-460.

[4] R. Scherer, "SantitB", în Dizionario di pastorale, ed. K. Rahner - T. Goffi, Queri-niana, Brescia 1979, 699-702.

[5] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Veritatis splendor (6 august 1993).

[6]Synodus Episcoporum (Coetus specialis pro Europa, 1991), Declaratio Ut testes simus Christi qui nos liberavit (13 dec. 1991), nr. 1: EncVat 13, 611.

[7] C. Martini, Nel cuore della Chiesa e del mondo. Dialogo con Antonio Balletto e Bruno Muso, Marietti, Genova 1991, 25.

[8] J. Ratzinger, Il sale della terra. Un nuovo rapporto sulla fede in un colloquio con Peter Seewald (1996), San Paolo, Cinisello Balsamo (Milano) 1997, 264.

[9]Ioan Paul al II-lea, "Cuvântul Sfântului Părinte rostit la sosirea în România", Actua-litatea creștină nr. special (1999) 9.

[10]Ioan Paul al II-lea, "Cuvântul Sfântului Părinte la întâlnirea cu autoritățile civile și po-litice, cu reprezentanți ai comunităților religioase și cu corpul diplomatic", Actualitatea creș-tină nr. special (1999) 16.

[11] J. Ratzinger, Svolta per l'Europa?, Paoline, Cinisello Balsamo (Milano) 1992, 118-120.

[12]Ioan Paul al II-lea, Îndemnul apostolic Christifideles laici, nr. 34. Cf. Synodus epis-coporum, Declaratio Ut testes simus...: EncVat 13, 622.

[13] C. Martini, Nel cuore della Chiesa..., 23.

[14] J. Ratzinger, Svolta per l'Europa?, 144.

[15] A. Migone, "Ritrovare l'entusiasmo del Concilio", L'Osservatore Romano (1 dec. 2000), ediția de pe internet: www. vatican. va.

[16] F. Varillon, Beauté du monde et souffrance des hommes. Entretiens avec Charles Ehlinger, Centurion, Paris 1980, 147-182.

[17] G. von Hoof, Entretiens avec le Cardinal Danneels, 193.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire