pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

SACRAMENTELE ÎN VIAȚA DE FAMILIE

P.S. Aurel Percă
Episcop auxiliar de Iași

Tema sacramentului Căsătoriei reprezintă una din temele frecvente ale catehezei desfășurată pe scară planetară de Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. Nenumărate sunt ocaziile în care cuvântul Papei, deosebit de viu și variat, se adresează soților creștini îndemnându-i să trăiască și să colaboreze cu harul primit în sacramentul Căsătoriei; el spune familiilor că pentru a păstra, a revela și a comunica iubirea, pentru a fi comunitate de iubire, trebuie să "devină ceea ce sunt", adică "Biserică domestică", Biserică de familie, cu datoria și puterea de a transmite credința, puterea și datoria de a-i sfinți pe membrii ei și societatea, puterea și datoria de a interveni în viața socială pentru a o face mai demnă de Creatorul ei. Cum poate realiza familia creștină această misiune ce i-a fost încredințată de Dumnezeu?

Alături de mijloacele umane, Sfântul Părinte amintește cu insistență că Biserica pune la dispoziția familiilor mijloace de o eficacitate superioară, și anume, sacramentele, care sunt izvoare de har. El nu pierde niciodată ocazia de a explica cum pregătirea serioasă la Căsătorie și celebrarea ei într-un spirit de credință sunt punctul cel mai bun de plecare pentru viața conjugală fericită și pentru realizarea unei familii solide și roditoare: soții trebuie să reactiveze în continuu harul Căsătoriei lor pentru a face mai profundă iubirea lor, mai generoasă și mai roditoare slujirea lor față de familie și societate.

Papa insistă asupra ajutoarelor spirituale pe care celelalte sacramente le oferă familiei. Este foarte dificil pentru orice familie să rămână unită, să depășească dificultățile mereu noi fără apropierea frecventă de Euharistie și de sacramentul reconcilierii. Sfântul Părinte ar dori ca familiile să se apropie de sacramente ca și familii, ca părinții și copiii să se pregătească împreună pentru a le primi.

Vă prezint câteva intervenții ale Sfântului Părinte cu privire la valorificarea sacramentului Căsătoriei și apoi sacramentele care pot reprezenta pentru soții creștini un suport pentru împlinirea misiunii lor:

Sacramentul Căsătoriei cu care soții creștini se dăruiesc în exclusivitate unul pentru celălalt, în formă indisolubilă, pentru a se ajuta reciproc să se sfințească în viața conjugală, cu harul lui Cristos, are desigur o semnificație eclezială: acesta stă, la baza familiei, celula de bază a Bisericii și a societății, și simbolizează misterul unității și iubirii roditoare între Cristos și Biserică. Căsătoria între creștini, care este sacrament ce se leagă direct de Botez (chemarea primită la Botez), este atinsă deseori de nesiguranță, de îndoieli și obstacole, așa cum o arată mentalitatea de astăzi și situația multor familii (...) Dar eu vă încurajez - spune papa - să continuați eforturile voastre pentru ca tinerii să se pregătească cât mai bine posibil la Căsătoria creștină, ca cele căzute victime lipsurilor și dezordinei să fie susținute în dificultățile lor (...) Fie ca mărturia multor familii creștine să strălucească în ochii tuturor ca semn al demnității pe care Dumnezeu, creator și Mântuitor, o oferă fiecărui bărbat și fiecărei femei, pentru unirea lor pe viață, pentru minunata lor capacitate de procreare și de educare a copiilor[1].

 

Darul lui Isus Cristos nu se epuizează în celebrarea sacramentului Căsătoriei dar îi însoțește pe soți de-a lungul existenței lor. O amintește și Conciliul al II-lea din Vatican, când spune că Isus Cristos "rămâne cu ei, pentru ca așa cum el și-a iubit Biserica și s-a dăruit pentru ea, la fel și soții creștini să se poată iubi unul pe celălalt cu fidelitate, pentru totdeauna, cu dăruire reciprocă... Din acest motiv soții creștini sunt întăriți și sunt consacrați de un sacrament special în vederea datoriilor lor și a demnității stării lor. Și ei, împlinind în virtutea unui asemenea sacrament datoria lor conjugală și familială, pătrunși de Duhul lui Cristos, prin care toată viața lor este pătrunsă de credință, speranță și iubire, tind să atingă tot mai mult propria perfecțiune și sfințirea reciprocă, participând astfel la preamărirea lui Dumnezeu" (GS 48).

Vocația universală la sfințenie este adresată soților și părinților creștini: pentru ei, această vocație este specificată de sacramentul celebrat și tradus concret în realitățile propriei existențe de familie. Nasc de aici harul și exigența unei spiritualități profunde, care trebuie să se inspire din creație, cruce, înviere, care trebuie să fie un adevărat fundament pentru viața de credință a soților.

Sacramentul Căsătoriei, ca, de altfel, toate sacramentele, care "sunt îndreptate spre sfințirea oamenilor, spre edificarea trupului lui Cristos și pentru a aduce cult lui Dumnezeu" (SC 59), este în sine un act liturgic destinat să-l preamărească pe Dumnezeu în Isus Cristos și în Biserică: celebrându-l, soții creștini mărturisesc propria recunoștință față de Dumnezeu pentru darul sublim dăruit lor de a putea manifesta în viața de familie însăși iubirea lui Dumnezeu față de oameni, față de Mântuitorul Isus și față de Biserica, mireasa lui.

Și, precum din sacrament derivă pentru soții creștini darul și obligația de a trăi zilnic sfințirea primită, la fel, din sacramentul Căsătoriei provine harul și angajarea morală de a transforma toată viața lor într-o continuă "jertfă spirituală" (1Pt 2,5; LG 34).

Misiunea de a sfinți familia creștină își are prima rădăcină în Botez și expresia sa maximă în Euharistie, de care este intim legat sacramentul Căsătoriei. Între Căsătorie și Euharistie există o relație specială: a redescoperi și a aprofunda o asemenea relație este absolut necesar, dacă vrem să înțelegem și să trăim cu mai mare intensitate harurile și responsabilitățile Căsătoriei și ale familiei creștine.

Euharistia este însuși izvorul Căsătoriei creștine. Jertfa euharistică reprezintă alianța de iubire a lui Cristos cu Biserica, pecetluită cu sângele crucii sale. În această jertfă a noului și veșnicului legământ soții creștini găsesc rădăcina din care izvorăște și în interior este plăsmuită și încontinuu însuflețită alianța lor conjugală. Ca reprezentare a jertfei de iubire a lui Cristos pentru Biserică, Euharistia este izvorul iubirii. Familia găsește în darul euharistic al iubirii temelia și sufletul "comuniunii" și a "misiunii" sale: pâinea euharistică face din diferiții membri ai comunității familiale un singur trup, o imagine a participării sale la unitatea Bisericii; participarea apoi la trupul "dăruit" și la sângele "vărsat" al lui Cristos devine izvor inepuizabil pentru împlinirea datoriilor soților în cadrul familiei și în sânul Bisericii.

Parte esențială și permanentă a datoriei de sfințire a familiei creștine este primirea chemării la convertire, adresată de fapt tuturor creștinilor, care nu totdeauna rămân fideli "noutății" vieții primite la Botez, care i-a făcut sfinți. Și familia creștină nu este totdeauna coerentă cu legea harului și a sfințeniei de la Botez, proclamat de altfel și de sacramentul Căsătoriei.

Căința și iertarea reciprocă în sânul familiei... își găsesc momentul sacramental specific în penitența creștină. Scria Papa Paul al VI-lea în enciclica Humanae vitae: "Dacă păcatul apasă încă asupra lor [a soților], să nu se descurajeze, ci să recurgă cu umilință la milostivirea lui Dumnezeu, care este acordată din belșug în sacramentul penitenței" (HV, 25).

Celebrarea acestui sacrament dobândește o semnificație deosebită pentru viața de familie: în timp ce în credință descoperă cum păcatul contrazice nu numai alianța cu Dumnezeu ci și alianța soților și comuniunea familiei, soții și toți membrii familiei sunt conduși la întâlnirea cu Dumnezeu "bogat în milostivire", care, dăruindu-și iubirea, care este mai puternică decât păcatul, reconstruiește și perfecționează alianța conjugală și comuniunea familială"[2].

Într-un alt document papal, Pregătire la Căsătorie din 1996, găsim următorul îndemn:

Spiritualitatea soților, implicând experiența umană, niciodată separată de viața morală, își are rădăcina în Botez și Mir. De aceea, pregătirea tinerilor trebuie să vizeze o recuperare a acestor dinamisme sacramentale cu un rol special al sacramentelor reconcilierii și Euharistiei. Sacramentul reconcilierii preamărește milostivirea divină față de mizeria umană, face să crească vitalitatea sacramentului Botezului și dinamismul specific Mirului.... Euharistia, celebrând memoria dăruirii lui Cristos Bisericii, dezvoltă iubirea afectivă proprie căsătoriei în dăruirea zilnică a soților și a părinților față de copii.

Din aceste câteva intervenții ale Sfântului Părinte, vedem cât de fundamentală este prezența sacramentelor în viața de familie. Pentru a descoperi și trăi dinamica lor specifică, vom încerca să ne reîmprospătăm cunoștințele despre sacramentele amintite în textele mai sus citate.

 

1. Ce este un sacrament?

Răspundem cu Catehismul Bisericii Catolice:

Din momentul în care, șezând de-a dreapta Tatălui, a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său care este Biserica, Cristos acționează prin sacramentele pe care el le-a instituit pentru a comunica harul său. Sacramentele sunt semne sensibile - cuvinte și acțiuni -, accesibile firii noastre omenești așa cum este ea astăzi. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acțiunii lui Cristos și prin puterea Duhului Sfânt (CBC 1084).

Când Mântuitorul nostru Isus Cristos se afla pe acest pământ comunica în mod normal harurile sale spirituale și corporale prin contactul fizic al persoanei sale sau cu atingerea mâinii sale.

Dar astăzi, când Isus este înălțat la cer, cum poate veni în contact cu noi pentru a ne comunica harul său? Prin sacramentele Bisericii: în ele este El însuși care prin persoana ministrului său ne atinge și astăzi, ne hrănește și ne mângâie.

Apropiindu-ne cu credință de sacramente înseamnă a ne întâlni cu Isus cel înviat și viu, cu el care este unicul nostru Mântuitor. Sacramentele sunt semne și instrumente ale harului instituite de Cristos pentru a ne sfinți. Morala tratează despre sacramente întrucât ne învață în ce mod trebuie să le primim. Într-adevăr, harul pe care ni-l conferă sacramentele este dat în proporție cu bunele dispoziții ale celui care le primește.

La întrebarea celor doi ucenici ai lui Ioan: "Învățătorule, unde locuiești?", Isus răspunde spunând: "Veniți și vedeți" (In 1,38). La aceeași întrebare, care este adresată de atâția care voiesc să-l cunoască pe Mântuitorul, Biserica răspunde cu aceeași invitație: "Veniți și vedeți", nu numai indicând prezența lui Isus în comuniunea fraternă, ci indicându-l viu și activ în acele evenimente de har, în care el însuși vine în întâmpinarea omului în necesitățile sale cele mai adevărate și profunde: sacramentele[3].

Celui care răspunde la invitația "Vino și vezi" pentru a-l întâlni și cunoaște pe Mântuitorul Isus, Biserica, de la începuturile sale, a propus un itinerar analog celui pe care Mântuitorul l-a cerut celor doi ucenici. "Au mers și au văzut unde locuia și în acea zi s-au oprit la el; era pe la ora patru după amiază" (In 1,39): întâlnirea cu Cristos cere un drum - "au mers așadar" -, o cunoaștere a locuinței sale - "și au văzut unde locuia" -, o oprire la el pentru a cunoaște persoana sa. Este o întâlnire care se înscrie în timp, transformând timpul, astfel încât devine de neuitat, chiar la distanță de ani, indicând ceasul în care a început: "era pe la ora patru după amiază".

Acest drum progresiv în vederea cunoașterii misterului lui Cristos, ritmat de etape, care alimentează și celebrează credința, este numit inițiere creștină. Ea este descrisă astfel de o veche mărturie creștină:

trupul este spălat, pentru ca sufletul să fie purificat; trupul este uns, pentru ca sufletul să fie consacrat; trupul este însemnat, pentru ca sufletul să fie întărit; trupul este adumbrit de impunerea mâinilor, pentru ca sufletul să fie luminat de Duhul Sfânt; trupul este hrănit de trupul și sângele lui Cristos, pentru ca sufletul să se sature cu Dumnezeu[4].

Așa cum demonstrează aceste cuvinte, chiar din cele mai vechi timpuri, Biserica recunoaște în Botez, în Mir și Euharistie, etapele indispensabile ale drumului care trebuie parcurs pentru a intra în comunitate și pentru a-l întâlni pe Cristos. De aceea, acestor sacramente le este dat numele de sacramentele inițierii creștine. Formula indică tocmai minunea începutului nou și definitiv, care se realizează în aceste momente sacramentale: prin ele noua creație ia "trup" și se face "față" în istorie. În același timp, expresia evidențiază gradualitatea procesului prin care Dumnezeu cel viu își stabilește locuința sa în inima și în viața oamenilor. Chiar când aceste sacramente se celebrează în momente diferite, unitatea inițierii creștine și valoarea conștiinței progresive a darului conținut în ea nu trebuie pierdute din vedere.

 

2. Izvorul sacramentelor

A fi creștini înseamnă a crede în Dumnezeu și a ne strădui să trăim speranța și caritatea pe care iubirea sa o dăruiesc inimii noastre neliniștite.

Istoria acestei iubiri este simplă și mare: Fiul veșnic intră în istoria umană și prin umanitatea sa, deplină și adevărată, revelează fața Tatălui, oferind celui care îl primește noua viață în Duhul Sfânt. Cristos este sacramentul lui Dumnezeu, semnul viu în care Cel veșnic se comunică oamenilor. Pentru a ajunge apoi la fiecare ființă umană în varietatea timpurilor și a locurilor, Domnul Cristos se face prezent în Biserica sa, sacrament al lui Cristos, loc privilegiat al întâlnirii cu El în Duhul Sfânt. Biserica celebrează și trăiește întâlnirea dintre Cel Înviat și oameni în diferite evenimente, în care darul divin atinge inima persoanei și istoria prin cuvinte și gesturi săvârșite în ascultare față de voința Mântuitorului: sacramentele[5].

Dacă Cristos este sacramentul lui Dumnezeu și Biserica este sacramentul lui Cristos, sacramentele sunt realizările cele mai intense ale întâlnirii cu Dumnezeu în Biserică, Trupul mistic și Templu al Duhului Sfânt. Se înțelege, așadar, importanța pe care o au sacramentele atât pentru cel care îl caută pe Dumnezeu, cât și pentru cel care l-a întâlnit deja, dorește tot mai mult să-l cunoască și să-l iubească: sacramentele ritmează existența de credință în diferitele sale etape, deoarece prin ele Cristos Mântuitorul este întâlnit în mod eficace în comuniune cu Biserica sa la durere și la bucurie, în împliniri și așteptări, în deschideri și rezistențe mai profunde ale inimii noastre, ale vieții noastre, în toate fazele și exigențele mai adevărate.

Convingerea că prin sacramentele Bisericii Domnul Isus atinge întreaga existență a creștinului a fost exprimată în tradiția credinței și în precizarea numărului lor: indicativ al plinătății în simbolismul biblic, numărul șapte evocă realizarea operei mântuirii în întreaga dezvoltare a vieții personale. În sacramente, Dumnezeu cel viu vine în întâmpinarea existenței umane în etapele și exigențele sale fundamentale, pe plan individual - naștere, creștere, alimentație, vindecare și susținerea în boală (Botezul, Mirul, Euharistia, penitența, ungerea bolnavilor) - și pe cel social - conducerea comunității, comuniunea sa și dezvoltarea sa ( Preoția și Căsătoria). În cele șapte sacramente se face astfel vizibilă apropierea iubirii divine de fragilitatea noastră în toate momentele și fazele existenței noastre. În ele, istoria lui Dumnezeu "ia trup" în istoria oamenilor: ca și samariteanul cel bun, Cristos se face "aproapele" persoanei în situațiile și necesitățile concrete ale existenței sale prin gestul sacramental al Bisericii.

Celebrarea sacramentului este, așadar, un eveniment de har, o experiență a darului de iubire pe care tatăl a făcut-o fiecăruia dintre noi dăruindu-l pe Fiul său.

Prin sacramentele Bisericii, misterul pascal al lui Cristos se face prezent în situațiile istorice concrete și trezește viața nouă a Duhului, adunând poporul creștin în unitate și pace, dăruite de Mântuitorul. Ia naștere astfel comportamentul care exprimă condiția de alianță a noului popor al lui Dumnezeu. Viață de comuniune și de slujire, de consacrare și de misiune, viața creștină găsește izvorul și punctul său culminant în celebrarea sacramentelor, care unește viața pământească cu liturgia cerului, truda istoriei cu frumusețea gloriei. În evenimentul sacramental se realizează întâlnirea cu Cristos, care transformă viața.

 

3. Sacramentele - semnele credinței[6]

Cele șapte sacramente tind să ne deschidă către misterul lui Cristos într-o credință crescândă, astfel ca viața creștinului să devină tot mai mult o ascultare și un răspuns dat lui Dumnezeu care vorbește poporului său. În sacramente, noi "simțim" apropierea lui Dumnezeu, ascultăm cuvântul său mângâietor și aceasta ne face să ascultăm și toate celelalte cuvinte ale Cuvântului.

Cuvântul de har al sacramentelor vrea să ne facă ascultători maturi ai cuvântului lui Dumnezeu așa cum este vestit de celebrarea sacramentală, în Sfânta Scriptură.

Sacramentele sunt evenimente salvifice numai pentru cei care cred și doresc să mărească credința lor. Cine nu crede și nu vrea să creadă primește sacramentele cu nesinceritate. El face din semnele sacramentale "minciuni sacre" și disprețuiește credința. Persoana care nu vrea să trăiască din credință și după credință, primește sacramentele fără rod. Ea respinge rodnicia credinței care este acea experiență a iubirii gratuite a lui Dumnezeu care stimulează un răspuns vital, creativ și generos.

 

4. Trăirea sacramentelor

Creatura nouă, care este omul transformat de întâlnirea cu Cristos, realizat pe deplin în celebrarea sacramentelor credinței, manifestă în acțiunea sa noutatea darului divin, care atinge locuința inimii: oamenii noi cântă cântarea cea nouă. "Novi novum canamus canticum" (sfântul Augustin). Harul sacramental se exprimă în viața omului nou, ascuns cu Cristos în Dumnezeu, printr-un nou mod de a se comporta, motivat, susținut și caracterizat de alianța cu Dumnezeu și de prezența Duhului său, revărsat în inimile noastre[7].

Viața care se naște din sacramente este caracterizată de întâlnirea cu Cristos: în orice sacrament Mântuitorul răstignit și înviat luminează cu lumina sa trecutul, prezentul și viitorul existenței personale și a istoriei. În întâlnirea sacramentală, Cristos se dăruiește creștinului și-l umple de viață divină: dacă actul sacramental este pus în mod corespunzător cu ceea ce Biserica intenționează să săvârșească, darul lui Dumnezeu se realizează în mod infailibil, independent de condițiile subiective ale slujitorului.

Urmarea Mântuitorului, pe care viața sacramentală o cere și pe care se bazează, constă în a trăi cu El și prin El înaintea Tatălui și cu oamenii, în puterea Duhului Sfânt. A realiza această formă de viață înseamnă în mod concret a avea sensul responsabilității propriilor alegeri înaintea lui Dumnezeu, a dezvolta spiritul de solidaritate față de alții după exemplul și cu ajutorul lui Isus, răstignit și înviat, și alimentarea în continuu cu Duhul Sfânt, care eliberează și mântuiește.

A trăi sacramentele înseamnă a face experiența continuă a harului, care, intrând în istorie, contaminează pe protagoniștii umani cu curajul de a trăi și de a iubi. Sacramentele amintesc omului că nu este singur, că un Altul a avut grijă de el și i s-a făcut tovarăș de drum, și că numai în puterea Duhului, întâlnit în comuniunea Bisericii, el poate realiza până la capăt vocația sa la iubire și, prin urmare, și sensul și frumusețea vieții. La școala sacramentelor se învață totdeauna din nou să transformăm zilele timpului în anticipare a veșniciei și operele vieții în experiențe ale acelei iubiri, început și pregustare a vieții veșnice, pe care numai Duhul Sfânt o revarsă în inimile oamenilor. Omul regenerat de sacramente învață să fie, în fond, fidel cerului și să conjuge în propria viață, cu ajutorul lui Dumnezeu, această dublă exigență de fidelitate. Din sacrament, întâlnire cu Cristos, naște omul nou, în care se întâlnesc pământul și cerul, lumea prezentă și lumea care trebuie să vină...

În viața sacramentală a Bisericii se manifestă "mila" lui Dumnezeu care s-a făcut apropiat prin Cristos și în darul Duhului.

Prin sacramente, întreaga existență a creștinului devine "sacramentală". Este, de fapt, cultul în spirit și adevăr, exercitare a preoției comune în ascultare față de voința lui Dumnezeu și în iubirea fraților. Dacă creștinul trăiește în Cristos prin sacramente, lasă ca și Cristos să prelungească în el dăruirea sa de iubire Tatălui și fraților sub impulsul Duhului Sfânt. Caritatea și îndeplinirea filială a voinței lui Dumnezeu - rugăciunea și atitudinea de dăruire a lui Isus se transmit acum creștinilor. Toată Biserica hrănită și însemnată de sacramente devine prelungire vizibilă a lui Cristos, în slujirea concretă și în caritate, în evanghelizare și mărturisire. Creștinul hrănit cu sacramente, creștinii uniți în comuniunea sacramentelor, devin și ei atunci "sacrament", semn al prezenței lui Cristos în lume; mai ales pentru cei care nu cred sau și-au pierdut credința, creștini care sunt chemați să prelungească iubirea lui Dumnezeu față de oameni în gesturi simple dar convingătoare despre adevărul-viața Evangheliei. Creștinul este chemat să fie "sacrament" al întâlnirii cu Cristos pentru toți frații, în sinceritatea mărturiei evanghelice.

Încercăm să aprofundăm sacramentele amintite des și de Sfântul Părinte în textele reproduse mai sus cu privire la locul sacramentelor în viața de familie.

 

4.1.  Botezul[8]

Botezul iartă păcatele și dăruiește harul condiției filiale; Botezul ne face fii ai lui Dumnezeu în Fiul iubit: "Voi toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Cristos Isus, deoarece toți câți ați fost botezați, v-ați îmbrăcat cu Cristos" (Gal 3,26).

Botezul face din noi mădulare ale trupului lui Cristos... Botezul încorporează în Biserică. Din apa Botezului se naște unicul popor al lui Dumnezeu, al Noului Legământ, care depășește toate granițele naturale sau umane dintre popoare, culturi, rase și sexe: "Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup" (1Cor 12,13).

Cei botezați au devenit "pietre vii" spre zidirea unei "case duhovnicești", "preoție sfântă" (1Pt 2,5). Prin Botez, ei participă la preoția lui Cristos, la misiunea lui profetică și regească, sunt "seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor dobândit ca să vestească în lume faptele mărețe ale aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină" (1Pt 2,9). Botezul îl face pe om părtaș la preoția comună a credincioșilor[9].

Datorită Botezului putem să ne adresăm lui Dumnezeu numindu-l Tată și să simțim gingășia abandonării în mâinile sale chiar în situațiile dificile și în fața suferințelor celor mai mari din viața noastră. Nevoia universală de iertare și de pace, care sunt simțite în condiția de fii care stau înaintea Tatălui și în brațele sale, determină Biserica să boteze copiii, chiar dacă nu sunt capabili de un act personal de credință: în acest caz, sacramentul este celebrat în virtutea credinței comunității care prezintă și primește pe cel botezat, încredințându-l cu încredere și iubire fidelității și gingășiei lui Dumnezeu, care nu uită niciodată de promisiunile sale. Din partea sa, comunitatea se angajează să ajute pe cel botezat să crească în conștiința darului primit și să-l mărturisească în viață.

A face memorialul acestui dar, a deveni tot mai conștienți de situația nouă în care se află cel botezat, a trăi ca fiii în urmarea lui Cristos, susținuți și ajutați de Duhul Sfânt în comunitatea fraternă a Bisericii, este misiunea permanentă a oamenilor noi, deveniți astfel în întâlnirea cu Cristos în apa vieții, sfințită în numele Treimii[10]. "Renăscuți ca fii ai lui Dumnezeu printr-o naștere (baptismală), cei botezați trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credința pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică și să participe la activitatea apostolică și misionară a Poporului lui Dumnezeu"[11].

Introduși în Biserică prin Botez, creștinii primesc chemarea de a-i sluji lui Dumnezeu "printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii și să-și exercite preoția baptismală prin mărturia unei vieți sfinte și a unei iubiri rodnice"[12].

 

4.2.  Mirul sau Confirmațiunea

În dezvoltarea vieții creștine, la Botez se adaugă o comunicare specială a Duhului Sfânt, care se realizează prin rugăciunea și impunerea mâinilor din partea apostolilor și reprezintă o confirmare și o reînnoire a darului primit, în vederea mărturiei și a slujirii: este sacramentul Confirmațiunii. Cartea Faptele apostolilor mărturisește despre această revărsare a Duhului realizată asupra celor care "erau numai botezați". Pentru a semnifica mai bine revărsarea darului Duhului Sfânt, Biserica a adăugat la impunerea mâinilor ungerea cu ulei parfumat (crismă). Această ungere cu crismă ilustrează numele de creștin care înseamnă "uns", și care se leagă de numele lui Cristos, pe care "Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt" (Fap 10,38).

Acest rit există atât în Orient cât și în Occident și vrea să însemneze întărirea harului baptismal, confirmarea Botezului și a darurilor Duhului Sfânt[13].

Sacramentul Mirului sau al Confirmațiunii înseamnă revărsarea deplină a Duhului Sfânt, așa cum a fost dăruit și apostolilor în ziua de Rusalii. Această nouă revărsarea a Duhului Sfânt aduce o creștere și o aprofundare a harului baptismal, mai exact: "ne înrădăcinează mai adânc în filiațiunea divină", ne unește mai strâns cu Cristos, sporește în noi darurile Duhului Sfânt, ne leagă într-un mod mai desăvârșit de Biserică, ne dăruiește o putere specială pentru a răspândi și a apăra credința prin cuvânt și faptă, ca adevărați martori ai lui Cristos, pentru a mărturisi cu curaj numele lui Cristos și pentru a nu ne rușina niciodată de crucea lui[14].

Deosebirea între Botez și confirmațiune (Mir) nu trebuie gândită ca o separare, așa cum o demonstrează însăși practica Bisericii, care la începuturile sale celebra într-un singur act sacramentele inițierii: în ambele evenimente acționează Cristos și Duhul Sfânt, care îl face prezent și este revărsat de el. În ambele cazuri se realizează în viața creștinului misterele Paștelui și al Rusaliilor. Totuși, așa cum persoana umană se dezvoltă într-o creștere prin care devine tot mai mult ea însăși, la fel în trecerea de la Botez la Confirmațiune, creștinul este chemat să devină în plinătate ceea ce este și să mărturisească cu fermă convingere altora condiția de "nouă creatură" în care a fost transformat. De la consacrarea baptismală făcută lui Dumnezeu, cel botezat trece astfel la exercitarea activă a misiunii sale, care izvorăște din ea.

 

4.3.  Euharistia

Euharistia face parte din sacramentele inițierii creștine. Cei care sunt înălțați la demnitatea preoției regești prin Botez și configurați mai profund cu Cristos prin sacramentului Mirului, prin intermediul Euharistiei, participă împreună cu întreaga comunitate la însăși jertfa Mântuitorului[15].

Euharistia este punctul culminant și izvorul întregii vieți creștine. "Toate sacramentele și toate slujirile bisericești precum și operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie și rânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru"[16].

Rațiunea de a exista a Bisericii este Euharistia însăși: acolo unde este Euharistie, este Biserica și acolo unde este Biserica, este și Euharistia.

Euharistia semnifică și realizează comuniunea de viață cu Dumnezeu și unitatea poporului lui Dumnezeu, prin care Biserica este ea însăși. În Euharistie se află toată culmea acțiunii prin care, în Cristos, Dumnezeu sfințește lumea, și punctul cel mai expresiv al cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos și, prin El, Tatălui[17].

Euharistia rezumă totalitatea credinței noastre. "Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia, iar Euharistia, la rândul ei, confirmă modul nostru de a gândi"[18].

Încredințând cu solemnitate apostolilor porunca "Faceți aceasta în amintirea mea!" - memorialul Cinei -, Cristos vrea ca acest act să devină imediat un act vital al Bisericii sale. Împlinind această poruncă a Mântuitorului prin celebrarea memorialului jertfei sale, oferim de fapt Tatălui ceea ce El însuși ne-a dat: darurile creației, pâinea și vinul, devenite prin puterea Duhului Sfânt și prin cuvintele lui Cristos, Trupul și Sângele lui Cristos: în felul acesta, Cristos se face prezent în mod tainic și real.

Euharistia rămâne totdeauna sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce, dar, în același timp, este o jertfă de laudă și aducere de mulțumire pentru opera creației.

În jertfa euharistică întreaga creație iubită de Dumnezeu este adusă drept prinos Tatălui prin moartea și învierea lui Cristos. Prin Cristos, Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulțumire pentru toate lucrurile bune, frumoase și drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creație și în omenire[19].

Euharistia este pentru Biserică și orice creștin o jertfă de mulțumire adusă Tatălui, o binecuvântare prin care Biserica își exprimă recunoștința față de Dumnezeu pentru tot ceea ce a săvârșit prin creație, răscumpărare și sfințire[20]. Tocmai de aceea Euharistia înseamnă "aducere de mulțumire".

Dar Euharistia este și jertfă de laudă, prin care Biserica - și în ea orice creștin - cântă slavă lui Dumnezeu. Această jertfă de laudă se realizează numai prin Cristos, care unește pe credincioși cu persoana sa, cu lauda și mijlocirea sa, astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos, cu Cristos și în Cristos spre lauda veșnicului și atotputernicului Dumnezeu[21].

Euharistia - Sfânta Liturghie care este expresia sa cea mai completă - este și memorialul Paștelui lui Cristos, actualizarea și oferirea sacramentală a jertfei sale unice în Biserică, care este Trupul său.

Euharistia este așadar o jertfă pentru că re-prezintă, face prezentă - jertfa Crucii... Jertfa lui Cristos pe Cruce și jertfa euharistică sunt o unică jertfă. "Este una și aceeași victimă și Cel care o oferă acum prin slujirea preoților, este același Cristos prezent în jertfa euharistică, care s-a oferit pe sine pe Cruce. Numai modul de oferire este diferit": "În jertfa dumnezeiască ce se împlinește în Liturghie este cuprins și jertfit în mod nesângeros același Cristos care s-a dat pe sine însuși și odată în mod sângeros pe altarul Crucii"[22].

Ce aduce practic Euharistia în viața creștinului?

Primirea Euharistiei aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos. "Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și Eu în El" (In 6,56). Viața în Cristos își are fundamentul în ospățul euharistic: "precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu și eu trăiesc prin Tatăl, și cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). Primirea Euharistiei, care înseamnă împărtășirea cu Trupul lui Cristos înviat, păstrează, sporește și reînnoiește viața de har primită la Botez. Această dezvoltare a vieții creștine are nevoie să fie întreținută prin împărtășania euharistică, pâinea peregrinării noastre.

Cei care primesc Euharistia sunt uniți mai strâns cu Cristos. În acest fel Cristos îi unește cu toți credincioșii într-un singur trup: Biserica. Împărtășania reînnoiește, întărește, adâncește această încorporare în Biserică, înfăptuită deja prin Botez. În Botez noi am fost chemați să formăm un singur trup. Euharistia realizează această chemare: "Potirul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm, nu este oare împărtășirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă este o singură pâine, un trup suntem și noi cei mulți, căci toți ne împărtășim din unica Pâine"[23].

A trăi din plin Euharistia înseamnă a face din întâlnirea cu Cristos rațiunea, puterea și frumusețea întregii noastre existențe în Biserică și pentru lume. Cine celebrează Cina Domnului și se împărtășește cu Trupul și Sângele lui Cristos poate face propriu cuvântul Apostolului: "Sunt răstignit cu Cristos și nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Această viață în trup eu o trăiesc în credința Fiului lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dăruit pe sine pentru mine" (Gal 2,20).

 

4.4.  Pocăința sau reconcilierea[24]

Cine l-a întâlnit pe Cristos, a ascultat chemarea sa la convertirea inimii și a vieții: "Timpul s-a împlinit și împărăția lui Dumnezeu este aproape: convertiți-vă și credeți în Evanghelie" (Mc 1,15). Nu putem să-l întâlnim pe Cristos și să rămânem cum suntem: dacă îl întâlnim cu adevărat, el nu ne lasă indiferenți și nu obosește să ne cheme să ieșim din noi înșine pentru a merge acolo unde iubirea sa ne precede. În profunzimea inimii, cine crede trebuie să audă fără încetare invitația de a-l primi pe Dumnezeu care vine și face toate lucrurile noi, invitându-ne să ne împăcăm cu el. Scopul și rodul acestui sacrament îl constituie reconcilierea cu Dumnezeu. Sacramentul Reconcilierii sau împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată "înviere spirituală", redă demnitatea și bunurile vieții de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai prețios este prietenia cu Dumnezeu[25].

Sacramentul Reconcilierii aduce și împăcarea cu Biserica: orice păcat este o ruptură a comuniunii frățești. Sacramentul pocăinței o repară și o reface. În acest sens, sacramentul nu însănătoșește numai pe cel care a fost reașezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare și asupra Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale[26].

Prin sacramentul Reconcilierii Cristos vine în ajutorul slăbiciunii omului, care l-a trădat sau a refuzat legământul cu Dumnezeu celebrat în sacramentele inițierii (Botez, Mir, Euharistie) și îl reconciliază cu Tatăl și cu Biserica, îl reînnoiește ca o creatură nouă în puterea Duhului Sfânt. Este numit și sacramentul Penitenței, pentru că este sacramentul convertirii omului, pe lângă iertarea pe care o acordă Dumnezeu, este întâlnirea inimii care se căiește cu Mântuitorul care îl primește în sărbătoarea reconcilierii. Omul reconciliat este primit în comuniunea vieții trinitare, este introdus în profunzimea și bogăția relațiilor divine: sacramentul iertării reînnoiește raportul creștinului cu Tatăl, cu Fiul și cu Sfântul Duh. Formula de dezlegare folosită de Biserică exprimă elementele esențiale ale acestui sacrament. Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări; el realizează reconcilierea păcătoșilor prin misterul pascal al Fiului său și prin darul Duhului său, prin rugăciunea și slujirea Bisericii.

 

4.5.  Căsătoria

Legământul Căsătoriei, prin care un bărbat și o femeie formează împreună o comunitate pe viață, rânduit prin însăși natura sa spre binele soților precum și spre nașterea și educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, pentru cei botezați, la demnitatea de sacrament.

În starea și în ordinea lor de viață, soții creștini au un dar propriu în sânul poporului lui Dumnezeu. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârșească iubirea soților, să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. Prin acest dar ei se ajută reciproc să ajungă la sfințenie în viața conjugală, în acceptarea și educarea copiilor. Cristos este izvorul acestui har. El rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze, să se ridice din nou după căderile lor, să se ierte reciproc, să poarte fiecare povara celuilalt, să fie supuși unii altora în frica lui Cristos (cf. Ef 5,21) și să se iubească cu o iubire supranaturală, delicată și rodnică. În bucuriile iubirii lor și în viața lor familială el le dăruiește, încă de pe pământ, o pregustare a ospățului de nuntă a Mielului.

În zilele noastre, într-o lume de multe ori străină și chiar ostilă credinței, familiile credincioase sunt de primă importanță, fiind focare de credință vie și strălucitoare. De aceea Conciliul al II-lea din Vatican numește familia, după o veche expresie, Ecclesia domestica, "Biserica familială". În sânul familiei, părinții sunt pentru copiii lor, prin cuvânt și exemplu, primii vestitori ai credinței și veghează la vocația proprie a fiecăruia, acordând atenție specială vocației sacre.

Aici se exercită preoția baptismală a tatălui familiei, a mamei, a copiilor, a tuturor membrilor familiei, prin primirea sacramentelor, prin rugăciune și mulțumire, prin mărturia unei vieți sfinte, prin abnegație și dragoste activă.... Aici se învață răbdarea și bucuria muncii, iubirea frățească, iertarea generoasă, mereu repetată, și mai ales cultul divin prin rugăciune și oferirea vieții[27].

Harul sacramentului desăvârșește iubirea umană a soților, le consolidează unitatea indisolubilă și îi sfințește pe calea vieții veșnice.

Vocația soților, de tată și mamă de familie, este caracteristica proprie a celei mai mari părți a membrilor poporului lui Dumnezeu. Condiția lor de botezați este specificată de sacramentul Căsătoriei care îi face părtași de misterul unirii lui Cristos cu Biserica. A lua act de chemarea universală la sfințenie, așa cum Conciliul a amintit creștinilor, presupune descoperirea în propria existență a voinței concrete a lui Dumnezeu, la care trebuie răspuns cu generozitate. Viața obișnuită a soților și a tuturor creștinilor ia, la lumina credinței și cu ajutorul Duhului Sfânt, dimensiunea unui dialog a creaturii cu Creatorul, a omului cu Dumnezeu, a fiului cu Tatăl.

Soții creștini, susținuți de credință și speranță, să implore cu rugăciune statornică ajutorul divin pentru a putea răspunde la chemarea lor înaltă; dar, mai ales, să scoată din sacramente ajutorul necesar pentru a trăi vocația lor. Viața sacramentală este secretul familiilor creștine, sacramentele fiind izvoare de har pentru momentele trăirii lor conjugale.

 

5. Celebrarea sacramentelor

Nu este suficient să fi primit odată aceste sacramente. Ele trebuie să fie mereu actuale în viața de familie și să constituie adevărate izvoare continue de har[28].

A celebra sacramentele înseamnă pentru creștin a purta lui Cristos adevărul propriei existențe și așteptările profunde ale istoriei, pentru a scoate din întâlnirea cu el, în semnele sacramentale, plinătatea vieții și puterea de a-l urma, și în vedea edificării în comuniune cu ceilalți creștini ca popor al lui Dumnezeu pelerin în timp. În liturgia sacramentelor harul se face prezent în orice om ca anticipare și chezășie a veșniciei divine: hrănit din bogăția Misterului celebrat în semnele umile ale istoriei noastre, creștinul trăiește existența sa în tensiune, angajantă și plină de bucurie, între darul lui Dumnezeu deja primit și promisiunea însă nerealizată pe deplin. În liturgie, bucuria cerului apare pe pământ iar speranțele și lacrimile evenimentelor umane intră în inima lui Dumnezeu. Întreaga existență răscumpărată își găsește astfel în celebrarea liturgică a sacramentelor punctul său culminant și izvorul său.

A celebra sacramentele înseamnă a trăi întâlnirea capabilă de transformare a întregii noastre vieți cu Cristos, în care inima noastră se lasă atinsă și iubită de Dumnezeu cel viu, pentru a învăța apoi să ajungem și să iubim pe alții în inima divină. Celebrând sacramentele, Biserica se deschide în modul cel mai înalt la misiunea Duhului Sfânt, care actualizează în ea opera lui Cristos și face toate lucrurile noi. La întâlnirea cu semnele harului, Cel Înviat generează pe cei înviați la slava lui Dumnezeu Tatăl. A celebra sacramentele înseamnă a-l găsi pe Cel pe care inima noastră îl caută acolo unde El vine să se arate viu, învățându-ne să-l căutăm în dorință și să-l găsim în iubire. Cine celebrează sacramentele în spirit și adevăr cunoaște de aceea ascultarea rugăciunii profunde a inimii pelerine și neliniștite: "Învață-mă să te caut când eu te caut: nu pot să te caut dacă tu nu mă înveți, nici să te găsesc dacă tu nu te arăți. Fă ca eu să te caut dorindu-te și să te doresc căutându-te, ca eu să te găsesc iubindu-te și să te iubesc găsindu-te"[29].


 
Note

[1]Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat episcopilor francezi (27 martie 1987).

[2]Ioan Paul al II-lea, Adhortatio apostolica Familiaris Consortio (22.11.1981), 55-58: AAS 73 (1981) 81-191.

[3] Cf. B. Forte, Piccola introduzione ai sacramenti, San Paolo, 1994, 23.

[4]Tertulian, De resurrectione, 8.

[5] Cf. CBC 1114-1116.

[6] Cf. CBC 1122-1126.

[7] Cf. B. Forte, Piccola introduzione ai sacramenti, 101-105.

[8] Cf. CBC 1267-1270.

[9] CBC 1267-1268.

[10] Cf. B. Forte, Piccola introduzione ai sacramenti, 39-44.

[11] CBC 1270.

[12] CBC 1273.

[13] Cf. CBC 1289.

[14] CBC 1302-1303.

[15] Cf. CBC 1322.

[16] CBC 1324.

[17]Paul al VI-lea, Eucharisticum mysterium, 6.

[18]Irineu de Lyon, Adversus haereses, IV, 18, 5.

[19] CBC 1359.

[20] Cf. CBC 1360.

[21] Cf. CBC 1361.

[22] CBC 1367; citatul este din Conciliul tridentin: DS 1740.

[23] CBC 1396.

[24] Cf. B. Forte, Piccola introduzione ai sacramenti, 67-72.

[25] Cf. CBC 1468.

[26] Cf. CBC 1469.

[27] CBC 1656-1657.

[28] Cf. B. Forte, Piccola introduzione ai sacramenti, 29-31.

[29]Anselm de Aosta, Proslogion, 1.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire