pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

DREPTURILE ȘI OBLIGAȚIILE LAICULUI ÎN PAROHIE

I.P.S. Jean Claude Périsset,
Nunțiu apostolic în România

Introducere

Viziunea pe care vrem s-o aducem acum cu privire la laici în parohie se referă la drepturile și obligațiile laicilor deci cu privire la ceea ce spune dreptul. De aceea, să nu vă mirați că expunerea mea are un aspect juridic, "canonic", așa cum se obișnuiește să se definească dreptul Bisericii. Formarea mea de "canonist" și prezența, alături de mine a proaspătului doctor în drept canonic, părintele Mihai Pătrașcu, arată că materia despre care vorbim nu vă este atât de cunoscută. Și totuși, dreptul în societate are menirea de a favoriza raporturi bune și drepte între membrii societății. Normele, regulile, legile, nu reprezintă niște frâne pentru viață, ci sunt ca niște indicatoare care ne arată ceea ce trebuie să facem - sau să nu facem -, așa încât toți să se poată bucura din plin de viață și să contribuie cât mai bine la viața societății din care fac parte. Mai mult, legile reflectă și starea actuală a societății. În Biserică există norme date chiar de Dumnezeu, norme imutabile, cum ar fi, de exemplu, slujirea sacră a preoților; există apoi norme care au fost date în istoria Bisericii, cum ar fi faptul ca în Biserica latină să fie hirotoniți preoți bărbații celibatari, iar în Biserica de rit oriental să poată fi hirotoniți și bărbații căsătoriți, așa cum sunt greco-catolicii în România.

Înainte de a vorbi despre drepturile și obligațiile laicilor în parohie, este bine să definim cei doi termeni despre care vorbim: laic și parohie.

1. Laicii, conform can. 207 § 2, sunt acei "credincioși" ai Bisericii care nu au primit o slujire sacră. Este importantă condiția comună tuturor "credincioșilor", adică, așa cum spune can. 204 § 1, "cei care, încorporați în Cristos prin Botez, sunt constituiți popor al lui Dumnezeu și, de aceea, făcuți părtași în modul lor propriu la funcția preoțească, profetică și regească a lui Cristos, sunt chemați să exercite, fiecare conform stării proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume".

Așadar, vedeți că și noi, episcopii și preoții, suntem "credincioși", în sensul canonic al cuvântului, și că aveți parte și voi - conform stării voastre de laici - de funcția lui Cristos, Preot, Profet și Păstor. Noi, episcopii și preoții, din cauza hirotonirii episcopale sau preoțești prin intermediul exercitării slujirii sacre; voi, din cauza Botezului și a Mirului, prin intermediul vieții de zi cu zi, iar pentru cel chemat la anumite responsabilități particulare în Biserică - de exemplu catehetul, sau cel care este membru al consiliului parohial - prin exercitarea acelei responsabilități. De fapt, întreaga Biserică, popor al lui Dumnezeu (cf. LG 9-17) are misiunea de a actualiza în lume misiunea mântuitoare a lui Cristos. Din moment ce suntem botezați, noi devenim părtași de această misiune, în cele trei sectoare de bază: în cult, în învățământ și în comportamentul social. De exemplu, o mamă care îl învață pe copilul său să se roage, îndeplinește participarea sa la funcția preoțească a lui Cristos; atunci când îl învață catehismul, îndeplinește participarea sa la funcția profetică, iar când îi dă exemplul unei vieți creștine autentice venind în ajutorul nevoilor celor săraci, îndeplinește participarea sa la funcția regească sau pastorală.

Prima constatare: în parohie, laicii au ca o primă obligație aceea de a fi cu adevărat ucenici ai lui Cristos în tot ceea ce ei sunt și fac, și aceea de a realiza "misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume" (can. 204 § 1), fiecare conform stării proprii.

Acestei obligații îi corespunde dreptul laicilor de "a primi de la păstorii sacri ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai cu seamă din cuvântul lui Dumnezeu și din sacramente" (can. 213).

2. Parohia este definită de Conciliul al II-lea din Vatican ca o "celulă a diecezei", chiar în decretul cu privire la laici Apostolicam actuositatem, nr. 10, atunci când se spune că "laicii să cultive neîncetat simțul diecezei, a cărei celulă este parohia". Așadar, este "celulă" a diecezei. Parohia nu trăiește în autarhie, izolată, ci trăiește în măsura în care acționează în cadrul diecezei, alături de toate celelalte parohii, sub conducerea episcopului. Parohul - sau vicarul parohial - își exercită slujirea nu pe cont propriu, ci ca membru al prezbiteriului diecezan, al cărui centru și călăuză este episcopul. Can 515 § 1 al Codului de drept canonic reia aceste elemente în mod sintetic atunci când spune că "parohia este o comunitate precisă de credincioși, constituită în mod stabil în cadrul Bisericii particulare, a cărei grijă pastorală, sub autoritatea episcopului diecezan, este încredințată unui paroh în calitate de păstor al ei".

A doua constatare: în parohie, laicii formează împreună cu clericii (parohul și alți preoți) o comunitate stabilă, în cadrul diecezei, motiv pentru care autoritatea episcopului, exprimată din punct de vedere al locului prin slujirea parohului, este determinantă. Între paroh - care este păstorul propriu al comunității parohiale - și ceilalți credincioși (mai ales, laicii care formează comunitatea), există un raport specific, acela de păstor față de persoanele încredințate grijii sale. Canoanele 528 și 529 enunță obligațiile parohului față de credincioșii parohiei. Prin urmare, și din acestea se pot deduce drepturile fundamentale ale laicilor în parohie. Aceasta vom vedea mai târziu.

 

1. Drepturile și îndatoririle

Înainte de a enunța drepturile și îndatoririle laicilor în parohie, cred că este bine să fac câteva observații preliminare.

1. Drepturile și îndatoririle se află între ele într-un raport reciproc. Așa cum s-a spus, obligațiilor parohului față de comunitatea sa le corespund drepturile credincioșilor parohiei de a vedea îndeplinite aceste obligații. De exemplu, parohul trebuie să predea învățătura adevărată (can. 528 § 1), iar laicul are dreptul să primească o educație creștină autentică (can. 217).

2. Drepturile și îndatoririle sunt așa de intim unite în fiecare dintre noi, mai ales în ceea ce privește starea noastră de membrii ai Bisericii, încât multor drepturi le corespunde o obligație. De exemplu, dreptul de a primi "ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii" (can. 213), comportă obligația de a folosi sacramentele pentru sfințirea proprie (can. 210). Sau dreptului de a spune păstorilor necesitățile proprii îi corespunde adesea obligația de a le arăta aceste necesități, așa cum spune can. 212 § 3. De ce acest lucru? Din cauza misiunii pe care Cristos a încredințat-o tuturor ucenicilor săi, așa cum s-a spus în can. 204 § 1.

3. Drepturile și îndatoririle sunt legate unele de altele tocmai din cauza misiunii la care suntem părtași, adică aceea de a realiza "misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume" (can. 204 § 1), misiune care constă în "a aduna laolaltă pe fiii lui Dumnezeu care erau rătăciți" (In 11,52), în "a aduna în Cristos toate lucrurile, cele din cer și cele de pe pământ" (Ef 1,10; cf. și LG 2-4; 39-42). De exemplu, dreptului credincioșilor de a da cult lui Dumnezeu, conform ritului propriu (latin pentru noi, bizantin pentru greco-catolici) îi corespunde obligația pentru paroh de a celebra sau de a se îngriji să se celebreze Liturghia în fiecare duminică și sărbătoare de poruncă, aplicând Liturghia pentru cei din parohia sa (can. 534).

4. Drepturile și îndatoririle sunt menite unele pentru altele, în funcție de obiectul sau activitatea la care se referă. De exemplu, dreptul credincioșilor de a avea o predare autentică a învățăturii (can. 217) comportă pentru ei obligația de a fi fideli acestei învățături, menținând unitatea Bisericii (can. 209 § 1), iar pentru paroh obligația să predice această învățătură în omilia de duminică și prin intermediul catehezei (can. 528 § 1).

5. Drepturile și îndatoririle sunt într-un raport reciproc între membrii societății în care ele sunt exercitate. Adesea se aude spunându-se că drepturile unuia se termină acolo unde încep drepturile altuia, dând naștere la obligații pentru primul față de al doilea. Acest mod de a gândi nu mi se pare just. Este mai bine dacă se spune că drepturile unuia se termină acolo unde apare un bine comun tuturor, care impune tuturor respectarea acestui bine comun și deci impune obligații concrete (cf. can. 223 § 1). De exemplu, în Biserică există dreptul credincioșilor de "a înființa și de a conduce în mod liber asociații cu scopuri caritative sau de milostivire" (can. 215). Să luăm ca exemplu unele "grupuri de rugăciune" sau mișcările carismatice. Un atare grup nu ar putea să se adune ca să se roage atunci când este Liturghia de duminică pentru toți cei din parohie; nici nu ar putea fi înființat un astfel de grup dacă există intenția de a ignora activitatea promovată de paroh pentru întreaga sa turmă. Dacă există "capele" - adică grupuri sau asociații particulare - în Biserică, adică niște comunități particulare de credincioși, acestea trebuie să fie mereu deschise spre Biserica locală - parohia și dieceza - așa cum sunt capelele spre nava centrală a bisericilor.

 

2. Drepturile laicilor în parohie

Acum, cred că suntem în măsură să sistematizăm puțin drepturile laicilor în parohie, ținând cont de starea proprie a laicului, de configurarea parohiei ca o "celulă a diecezei", sub ocârmuirea parohului ca "păstor propriu", care, într-un fel, actualizează autoritatea episcopului. Să nu uităm că apartenența comunității locale la Biserica universală "trece", dacă putem să spunem așa, prin episcop, care, în unitatea Colegiului episcopilor cu papa, Succesorul lui Petru, realizează comuniunea eclezială deplină (cf. LG 22-23; CD 4; can. 336).

În afară de drepturile comune tuturor credincioșilor - clerici și laici - (can. 208-223), există drepturi proprii ale laicilor ca atare (can. 224-231). Să facem deci o trecere în revistă a drepturilor:

1. Demnitate și participare egală a tuturor credincioșilor la misiunea Bisericii, motiv pentru care nimeni nu poate să împiedice vreun credincios să-și îndeplinească misiunea - conform stării proprii de laic. Pentru aceasta, păstorilor și, îndeosebi, parohului, li se cere să aibă un raport respectuos cu cei din parohie, ca un Păstor adevărat care își cunoaște oile și se străduiește pentru binele lor (can. 529). În acest can. 529 § 2 spune, mai ales, că parohul "trebuie să recunoască și să promoveze rolul pe care îl au laicii în misiunea Bisericii, încurajând asociațiile lor care au finalități religioase".

2. Dreptul de a înființa și de a conduce în mod liber asociații cu scop de caritate (can. 215). Aici este vorba nu numai de activitatea singulară a unui laic din parohie, dar de acțiunea unită, solidară a celor din parohie. Însă, pentru ca această acțiune să fie cu adevărat eclezială, este nevoie ca ea să se desfășoare în comuniunea întregii parohii și a diecezei, comuniune de care parohul este responsabil (can. 529 § 2). Aici se regăsește ceea ce am spus la început cu privire la parohie ca "celulă a diecezei". Sfinții Părinți ai Bisericii spuneau "nihil sine episcopo", iar pentru parohie s-ar putea spune "nihil sine parocho", deoarece slujirea sa de păstor contribuie la unitatea comunității parohiale.

3. Dreptul de a cere sau, mai bine spus, de a adresa autorității competente instanțe care au în vedere favorizarea misiunii Bisericii (can. 212 § 2). În parohie, laicii îi expun parohului aceste dorințe ale lor, iar el, la rândul său, are datoria de a asculta, așa cum este prevăzut într-un context mai juridic pentru cel care prezidează un consiliu (can. 127 § 2 2°). Aici este valabil pentru laici și ceea ce spune același can. 127 § 3, adică să exprime cu sinceritate și respect cererile lor. Părerea cu privire la oportunitatea sau inoportunitatea de a da răspuns pozitiv instanțelor prezentate va depinde de acest dialog încrezător dintre laici și paroh și, dacă este cazul, cu intervenția autorității diecezane (episcopul, vicarul general sau episcopal).

4. Dreptul la libertatea de gândire, respectând opinia publică în Biserică (can. 212 § 3). Acest drept este o consecință a ceea am expus mai sus. Desigur, aici ne aflăm în cadrul Bisericii și acest drept este supus, mai întâi, Revelației făcută de Cristos, iar apoi obligației de a fi fideli în menținerea comuniunii Bisericii (can. 209 § 1), în acceptarea magisteriului Bisericii. Așadar, parohul, ca garant al "comuniunii" în credință, trebuie să vegheze asupra credinței drepte a celor din parohia sa (can. 528 § 1). Cel mai bun mod pentru aceasta va fi acela de a dezvolta răspândirea învățăturii adevărate, nu numai în predică și în cateheze, ci și prin promovarea întâlnirilor de formare, a asociațiilor etc.

La fel, dreptul cetățenilor de a se bucura de libertatea proprie în viața socială, pentru a da mărturie de starea lor de ucenici ai lui Cristos (can. 227). Dat fiind contextul civil al societății locale, care adesea nu este în întregime catolic, în parohie acest drept înseamnă mai ales datoria catolicului de a fi coerent cu starea sa de creștin în comportamentul său zilnic, adică să mărturisească în mod concret că este "sare a pământului" și "lumină a lumii" (Mt 5,13.14).

5. Dreptul de a primi de la păstorii lor ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii, în special din cuvântul lui Dumnezeu și din sacramente (can. 213 și 229 § 1). Acestui drept generic îi corespunde obligația parohului de a-și îndeplini cu fidelitate slujirea, aceea de a învăța (can. 528 § 1), de a sfinți prin intermediul sacramentelor și a celorlalte acte de cult (can. 528 § 2) și celelalte activități pastorale (can. 529).

6. Dreptul de a da cult lui Dumnezeu conform prescrierilor ritului propriu... și de a duce o formă proprie de viață spirituală, cu condiția ca aceasta să fie conformă cu învățătura Bisericii (can. 214). În acest context mai trebuie încadrată atenția pe care parohul (ca și episcopul la nivel diecezan) trebuie să o acorde credincioșilor care vorbesc o limbă minoritară (can. 383 §§ 1-2 și 518 pentru episcop).

7. Dreptul de a înființa și de a conduce în mod liber asociații cu scop de caritate sau cu scopul de a favoriza răspândirea chemării creștine în lume (can. 215; cf. can. 225 § 1), cu condiția ca autoritatea să considere utile aceste asociații (can. 114 și 216). Aici trebuie făcută deosebirea, în raport cu libertatea de a acționa a credincioșilor, între ceea ce ei fac în nume personal, care provine din Botez, chiar și în asociații private, și ceea ce ei vor să facă "în numele Bisericii", în asociații de drept public, aprobate de episcop sau de Sfântul Scaun (can. 114) § 1).

8. Dreptul la educație creștină, conformă cu propriile exigențe (can. 217), motiv pentru care este necesară activitatea parohului în predarea învățăturii adevărate (can. 528 § 1) diferitelor grupuri de persoane care compun parohia și conform cu propriile exigențe ale diferitelor grupuri sociale.

Pentru părinți, can. 226 § 2 specifică faptul că ei au dreptul de a da copiilor lor educație creștină. Aceasta înseamnă că trebuie să li se pună la dispoziție mijloacele necesare pentru a atinge acest scop, printre care posibilitatea de a înființa școli proprii, acolo unde statul nu se preocupă de educația conformă cu învățătura creștină. Pentru aceasta, adesea este folositor dreptul de înființa asociații proprii, despre care vorbesc can. 215 și 225 § 1.

9. Dreptul de a fi imun de orice constrângere în alegerea stării de viață (can. 219). Se văd adesea, chiar și în parohii, presiuni exercitate asupra tinerilor sau tinerelor pentru a intra într-un Institut de viață consacrată sau într-o Mișcare de apostolat. Nici parohul, nici alți preoți, nici membrii Institutelor sau ai Mișcărilor nu au dreptul să forțeze pe cineva să intre în vreun Institut. Pe de altă parte, nimeni nu are dreptul să-l forțeze pe cineva să se căsătorească sau să împiedice căsătoria. Eventual, dacă se vede că unul sau altul nu este apt pentru căsătorie, se poate, ba chiar trebuie, să acționeze prin sfătuire, discuție sau direcțiune spirituală.

10. Dreptul la buna reputație și la respectarea intimității proprii (can. 220). Chiar la nivel parohial, se poate întâmpla ca cineva să fie judecat rău de opinia publică, din cauza acțiunilor sale anterioare sau a înaintașilor. Considerația socială este importantă, mai ales în Biserică, deoarece ea trebuie să manifeste în fapte iubirea frățească între membrii săi. Este o misiune deosebită, nu numai a parohului, dar a tuturor membrilor parohiei, de a contribui la acest respect al fiecăruia față de toți și al tuturor față de fiecare. Dacă cineva a comis vreo greșeală, trebuie, desigur, să întreprindă acțiuni pentru convertirea lui, pentru harul iertării, pentru a-i reda o șansă în participarea sa la misiunea Bisericii. În acest sens, câte exemple de sfinți avem, începând cu sfântul Paul!

11. Dreptul de a avea anumite funcții ecleziastice, la cererea păstorilor și de a fi chemați ca experți sau consilieri (can. 228)

a) Cât privește consiliile parohiale, pastorale (can. 536) sau cel economic (can. 537), colaborarea laicilor competenți este clară. În această colaborare trebuie amintit că responsabilitatea pastorală ca "păstor propriu" al parohiei aparține parohului (can. 519) și se vorbește și în cazul laicilor "să ajute la promovarea acțiunii pastorale" (can. 536). Același lucru este valabil pentru administrarea bunurilor, de care parohul este responsabil (can. 532). În modul lor de a acționa, laicii chemați să fie membri ai acestor consilii să se conformeze  prevederilor can. 127, adică acești laici trebuie să exprime clar și cu încredere față de paroh părerea lor, iar parohul, înainte de a decide, are datoria de a asculta și de a judeca părerile primite. De fapt, can. 536 § 2 spune: "consiliul pastoral are numai vot consultativ și funcționează după normele stabilite de episcopul diecezan".

b) Se pot vedea tot mai mult astăzi laici, formați cum se cuvine, care să primească mandatul de a preda în mod oficial învățătura creștină, ca și "cateheți" (can. 229 § 3) dar care au primit mai întâi o formare adecvată.

c) Și în ceea ce privește liturgia, și numai dacă și-au dat asentimentul Conferința episcopală a țării și episcopul diecezan, laicii - dar numai bărbații - pot să fie chemați să primească slujirea de lector și de acolit în liturgie, prin intermediul ritualului liturgic al instituirii (can. 230 § 1). Același canon precizează că această delegare oficială nu dă dreptul la nici o remunerare financiară din partea Bisericii.

De fapt, sunt chemați să citească lecturile la Sfânta Liturghie bărbați și femei - presupunând că ei au fost pregătiți cum se cuvine să citească în public în așa fel încât să se facă înțeleși! - fie în mod regulat, fie ocazional. În cazul acestora, nu este vorba de "slujirea" de lector sau acolit, ci de un serviciu, așa cum spune can. 230 § 2. Același lucru este valabil pentru toți laicii, chiar și copiii, care intervin în cadrul liturgiei ca dascăli, organiști, sacristani etc.

Tot în cadrul Liturgiei, laicii pot să fie chemați să prezideze anumite funcții liturgice (can. 230 § 3) care nu sunt proprii preotului, cum ar fi Liturgia cuvântului și chiar predica (can. 759 și 766), Calea Crucii și în anumite cazuri chiar să dea Botezul (can. 861 § 2) și să împartă Sfânta Împărtășanie (can. 910-911). Acest lucru este valabil mai ales în țările de misiune și nu cred că ar fi oportun să se introducă în România, unde, slavă Domnului și generozității tinerilor, nu lipsesc vocațiile la Preoție.

12. Pentru laicii care au fost angajați în mod permanent sau temporar în slujba Bisericii - de exemplu, bucătăreasa parohului, sacristanul care trebuie și să păzească biserica, sau alții - ei au dreptul la retribuție onestă (can. 231 § 2), în așa fel încât să se poată întreține pe sine și familia lor. Norma spune că trebuie se țină cont și de dispozițiile din dreptul civil în ceea ce privește asigurările sociale (sănătate, pensie etc.). În acest sens, Biserica trebuie să fie model de respectare a normelor civile care au menirea să asigure cetățenilor o viață onestă și tot mai bună.

 

3. Obligațiile laicilor în parohie

Cum am spus la începutul expunerii mele, obligațiile corespund în diferite moduri drepturilor. Să vedem acum care sunt aceste obligații, pornind în ordine inversă.

12. Pentru laicii angajați în mod permanent sau temporar în slujba Bisericii există "obligația de a primi o instruire adecvată, necesară pentru a-și împlini funcția cum trebuie și pentru a o exercita în mod conștient, cu devotament și sârguință" (can. 231 § 1).

11. Pentru laicii angajați în diferite oficii ecleziastice, la cererea păstorilor, ca experți sau consilieri, există obligația de a demonstra concret aptitudinea lor (can. 231 § 1), după ce au urmat formarea necesară, mai ales atunci când oficiul se referă la predarea învățăturii (can. 229 §§ 1-2) și la celebrările liturgice.

Cât privește consilierii și experții, este valabil ceea ce se spune în can. 127 § 3 și anume "de a-și facă cunoscută cu sinceritate propria decizie și dacă gravitatea problemelor cere aceasta, de a păstra cu grijă secretul".

Este clar dar este bine să amintim, că în cazul celui care asumă un oficiu propriu, ca și al celui care este chemat în mod ocazional la o slujire liturgică, comportamentul social trebuie să corespundă stării sale de "ucenic al lui Cristos", să fie "sare a pământului" și "lumină a lumii" (Mt 5,13.14). În acest sens, există, chiar și în jurisprudența civilă a anumitor țări cum este Franța, ceea ce se numește "obligația coerenței" pentru acei laici angajați în mod permanent sau temporar, cu plată, în slujba Bisericii. De exemplu, un profesor dintr-o școală catolică, dacă este despărțit, nu poate să trăiască împreună cu o altă femeie; sacristanul care în mod obișnuit vine beat la serviciul său, poate să fie dat afară imediat; și așa mai departe...

10. Dreptului la buna reputație și la respectarea intimității proprii (can. 220) îi corespunde obligația de a se comporta în așa fel încât unul să dea o adevărată mărturie cu privire la starea sa de ucenic al lui Cristos. În acest context, un caz particular este dreptul credincioșilor - deci și al laicilor - de "a nu fi sancționați cu pedepse canonice decât în conformitate cu legea" (can. 221 § 3). Desigur că parohul nu poate să sancționeze cu pedepse canonice, deoarece numai Ordinariul - local sau călugăr - poate să o facă (can. 1341). Dar se poate întâmpla ca parohul să decidă să nu primească pe vreunul la anumite slujiri în parohie, deoarece comportamentul acestuia sau al acesteia nu este conform cu mărturia pe care ar trebui să o dea. Am vorbit mai înainte despre aceasta, mai ales în cazul celor care sunt angajați permanent sau temporar în slujba Bisericii.

9. Dreptului de a fi imun de orice constrângere în alegerea stării de viață (can. 219) îi corespunde obligația de a lua toate măsurile necesare pentru o formare completă a personalității proprii în viața creștină. Îndeosebi pentru cei căsătoriți, aceștia "au datoria specială de a depune tot efortul, prin căsătorie și familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu" (can. 226 § 1).

8. Dreptului la educație creștină conformă cu propriile exigențe (can. 217) îi corespunde mai ales pentru părinți "obligația foarte gravă... de a se îngriji de educația creștină a copiilor în conformitate cu învățătura transmisă de Biserică" (can. 226 § 2).

7. Dreptului de a înființa și de a conduce în mod liber asociații cu scop de caritate sau cu scopul de a favoriza răspândirea în lume a vocației creștine (can. 215; cf. can. 225 § 1) îi corespunde pentru laici datoria de a se angaja în răspândirea mesajului evanghelic, mai ales, acolo unde acesta nu este cunoscut (can. 225 § 1). Mă gândesc aici la locurile de muncă, la cercurile de prieteni etc. Adesea este bine să se unească forțele pentru acest scop. Dar în acest domeniu trebuie făcută deosebire între asociațiile care acționează în numele Bisericii, adică cele care nu numai că au aprobarea explicită a autorității ecleziastice competente, dar sunt înființate de această autoritate (episcopul diecezan sau Sfântul Scaun - can. 116 § 1), și asociațiile private, care au și ele un scop caritativ. La nivel parohial, există adesea grupuri de persoane care se adună în casa unuia sau în biserică, pentru a se ruga Rozariul, pentru a aduna ajutoare pentru cei săraci sau pentru alte scopuri. Însă este important ca acest lucru să se facă cu acordul autorității ecleziastice, care are responsabilitatea primară a binelui comun (can. 223).

6. În acest context, se menționează obligația pentru laici de "a veni în sprijinul nevoilor Bisericii, pentru ca ea să aibă la dispoziție cele ce sunt necesare pentru cultul divin, pentru operele de apostolat și de caritate, și pentru întreținerea demnă a slujitorilor săi" (can. 222 § 1).

Dezvoltând această normă a can. 222 § 1, constatăm obligația laicilor - obligație care este valabilă și pentru clerici (can. 282 § 2) - de a contribui cu oferte la viața Bisericii, conform celor trei mari sectoare materiale ale misiunii sale:

- cultul divin;

- îngrijirea săracilor, în formele multiple de astăzi, fie cele stabile, cum sunt orfelinatele, casele pentru bătrâni etc.; fie cele ocazionale, cum sunt colectele pentru săraci în caz de cutremur, de inundații sau de secetă etc. În acest context, sprijinirea Caritasului este pentru toți un mijloc mai ușor de a ne îndeplini această obligație de caritate;

- întreținerea clerului, astfel încât parohul și preoții care își exercită slujirea pentru binele nostru să aibă mijloace suficiente pentru a-și îndeplini această slujire. De exemplu, astăzi mulți preoți au nevoie de o mașină pentru a se putea deplasa sau pentru a merge la anumite întâlniri de formare. Astăzi, noile mijloace de comunicare, cum ar fi televiziunea și internetul, devin mijloace normale de formare, de informare și chiar de apostolat, dacă sunt folosite bine. Este adevărat că toate acestea costă mult; dar atât timp cât aceste mijloace sunt cu adevărat necesare și sunt folosite nu numai în mod inteligent dar și pastoral, atunci ele sunt justificate.

Pentru laici, toate acestea răspund dreptului de a primi de la păstorii lor ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, în special din cuvântul lui Dumnezeu și din sacramente (can. 213 și 229 § 1), despre care am vorbit la nr. 5 din lista de drepturi, și la nr. 6 unde era vorba de dreptul de a da cult lui Dumnezeu conform prescrierilor ritului propriu... și de urma o formă proprie de viață spirituală, cu condiția ca ea să fie conformă cu învățătura Bisericii (can. 214).

Așadar, se vede că obligația "financiară" a laicilor, mai ales la nivel parohial, unde sunt destinatarii direcți ai acțiunilor Bisericii, cuprinde întreaga misiune a Bisericii. Nu trebuie să ne mirăm de aceasta, deoarece Biserica trăiește în această lume, chiar dacă nu este din lumea aceasta (cf. In 17,1-20).

5. În afară de această obligație economică "structurală" - care este exercitată în mod diferit în funcție de condițiile locale diferite (de exemplu, în Franța parohia depinde în totalitate de generozitatea credincioșilor, în timp ce în Germania există așa numitele "taxe ecleziastice", iar în Italia fiecare cetățean decide unde va merge taxa de 8 la mie datorată statului) - există o obligație de fond pentru membrii Bisericii "de a promova dreptatea socială și, amintindu-și de porunca Domnului, de a-i ajuta din veniturile proprii pe cei săraci" (can. 222 § 2).

La nivel parohial, această obligație mi se pare foarte importantă, deoarece ea este manifestarea faptului că parohia este cu adevărat o comunitate creștină, care pune în practică porunca Domnului de "a-l iubi pe aproapele ca pe sine însuși" (cf. și Mt 6,1-4 și 19-21). În mod concret, această obligație poate să fie împlinită nu numai prin generozitatea personală a catolicilor, ci și prin intermediul acelor asociații private care au menirea să vină în întâmpinarea nevoilor celor săraci.

4. Cât privește demnitatea și participarea egală a tuturor credincioșilor la misiunea Bisericii, îi corespunde obligația tuturor de a participa activ, conform propriei stări și a condițiilor concrete de viață, la această misiune (can. 210). Chiar și cei bolnavi pot să contribuie la această misiune, unind suferințele lor cu cele ale lui Cristos pe Cruce, cum spunea sfântul Paul: "în trupul meu întregesc lipsurile suferințelor lui Cristos pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24).

3. Făcând aceasta, ei contribuie ca Biserica să fie cu adevărat expresie a mântuirii adusă lumii de Isus Cristos (can. 208). Obligația de "a păstra mereu, chiar și în modul lor de a acționa, comuniunea cu Biserica" (can. 209 § 1), la nivel parohial are o semnificație importantă și iată de ce. Această obligație se referă mai întâi la fidelitatea față de credința catolică, în toată viața.

Însă acest canon nu se spune că un laic trebuie să fie membru al tuturor mișcărilor de apostolat care există în parohie, ci că el trebuie să împlinească obligațiile generale ale tuturor membrilor Bisericii, cum ar fi, de exemplu, prezența la Liturghia duminicală (can. 1247), împărtășirea cel puțin o dată pe an în timpul pascal (can. 920), mărturisirea păcatelor cel puțin o dată pe an (can. 989), respectarea zilelor de pocăință (can. 1250-1251) etc.

Cât privește datoriile specifice de comuniune cu Biserica universală și cu Biserica particulară sau dieceza, credincioșii deci laicii, sunt chemați să mențină credința primită la Botez prin educația proprie (am văzut deja această îndatorire proprie a părinților, cf. can. 226 § 2), prin participarea la viața sacramentală și prin respectarea disciplinei, așa cum este stabilită în dieceză (cf. can. 205).

2. Dreptului de a înființa și de a conduce în mod liber asociații cu scop de caritate (can. 215) îi corespunde obligația pentru laici de a respecta dispozițiile date de autoritatea ecleziastică competentă în această privință, așa cum spune același can. 215. Nu este vorba numai de asociațiile de drept public, înființate de autoritatea competentă (can. 116 § 1), de toate asociațiile private cu scop de caritate, care acționează în cadrul comunității catolice, fie că sunt recunoscute ca asociații private de autoritatea ecleziastică (can. 116 § 2), fie că nu sunt recunoscute ca atare.

1. În sfârșit, merită amintită obligația laicilor din parohie de a-l respecta pe paroh ca pe păstorul lor (can. 515 și 519), dându-i colaborarea lor generoasă în toate domeniile slujirii sale (can. 528-529), așa cum am expus pe larg în diferitele aspecte ale obligațiilor. Ar fi contra naturii proprii a Bisericii dacă cineva ar vrea să conducă parohia după propriile idei, să decidă cu privire la o datorie sau alta. Pentru aceasta Dreptul canonic prevede ca și în cazurile în care sunt diaconi, călugări sau călugărițe sau chiar și laici care au misiunea de a exercita cea mai mare parte a îndatoririlor pastorale, tot un preot să fie responsabil de misiunea pastorală în parohie sau "moderator al grijii pastorale" (can. 517 § 2).

 

4. Drepturile și obligațiile laicilor în parohie,
în situația proprie a diecezelor de București și Iași

Pot să spun puține lucruri despre această temă deoarece nu cunosc dreptul particular al celor două dieceze și nici tradițiile voastre.

Permiteți-mi numai să fac o privire de ansamblu asupra normelor generale ale dreptului, în ceea ce privește dreptul propriu:

1. Numai episcopul diecezan este capabil să dea legi particulare (can. 375 § 1; 381 § 1; inclusiv în Sinodul diecezan, can. 466), care însă nu pot fi în contrast cu legile Bisericii universale (can. 381 § 1).

2. Intervențiile episcopului diecezan sunt determinante pentru realizarea misiunii Bisericii în teritoriul încredințat grijii sale pastorale (can. 386-387), la care parohul este obligat să facă referință în exercitarea misiunii sale de "păstor propriu" al parohiei (can. 528-530), deoarece el exercită funcția sa, cum spune can. 519 "sub autoritatea episcopului diecezan, împreună cu care este chemat să participe la ministerul lui Cristos".

3. Există numeroase cazuri în care episcopul diecezan este chemat să intervină ca legislator, pentru ca viața și misiunea Bisericii să se realizeze cât mai bine, ținând cont de circumstanțele particulare ale propriei dieceze. Toate acestea se referă îndeosebi la nivelul parohial unde, înainte de toate, se realizează misiunea Bisericii.

4. Episcopul acționează în multe cazuri, după ce mai întâi a intervenit Conferința episcopală, pentru a preciza anumite norme generale în scopul aplicării lor în diecezele unei țări sau ale unei regiuni. Pe baza Codului de drept canonic, numărul acestor intervenții pentru Biserica latină este de 43, adică 22 de cazuri în care Conferința episcopală poate să promulge norme proprii și 21 de cazuri în care ea trebuie să dea legi proprii.

Cât privește laicii și parohia, este vorba de următoarele canoane:

a) poate să dea norme particulare pentru toată țara, în privința următoarelor materii:

- can. 854: norme cu privire la modul de administrare a Botezului;

- can. 891: norme cu privire la vârsta pentru primirea Mirului;

- can. 1083 § 2: fixarea unei vârste mai mari pentru Căsătorie;

- can. 1120: să facă un ritual propriu pentru Căsătorie;

- can. 1127 § 2: să stabilească norme pentru dispensa de formă canonică în cazul căsătoriei mixte;

- can. 1246 § 2: să desființeze sau să mute pentru duminică anumite sărbători de poruncă;

- can. 1251: să determine materia abstinenței;

- can. 1253: să precizeze forma postului și a abstinenței;

- can. 1265 § 2: să dea norme cu privire la colecte.

b) trebuie să dea norme particulare pentru toată țara, cu privire la următoarele materii:

- can. 230 § 1: să determine vârsta și calitățile aspiranților la slujirile de lector și de acolit;

- can. 788 § 3: să dea norme cu privire la catecumenat;

- can. 851 § 1: să adapteze ordinea inițierii adulților la credință, în vederea Botezului;

- can. 877 § 3: să dea norme cu privire la înscrierea Botezului fiilor adoptivi;

- can. 964 § 2: să dea norme cu privire la confesional;

- can. 1062 § 2: să reglementeze problema logodnelor;

- can. 1067: să dea norme cu privire la examinarea viitorilor soți și la vestirile pentru Căsătorie;

- can. 1126: să dea norme cu privire la garanțiile cerute în cazul căsătoriei mixte;

- can. 1262: să stabilească norme cu privire la contribuțiile credincioșilor la viața și misiunea Bisericii.

După cum se vede, intervenția Conferinței episcopale se referă mai ales la actele sacramentale - sau la pregătirea lor, în ceea ce privește Botezul și Căsătoria, conform cu diferitele circumstanțe concrete ale persoanelor - și la administrarea bunurilor.

5. Episcopul poate să acționeze direct, fără intervenția prealabilă a Conferinței episcopale, în următoarele cazuri:

- can. 531: pentru un serviciu parohial, destinația ofertelor credincioșilor pentru fondul parohiei și pentru remunerarea preotului care a împlinit acel serviciu;

- can. 536 § 1: pentru a decide crearea consiliului pastoral în toate parohiile diecezei;

- can. 536 § 2: pentru a face regulamentul acestui consiliu pastoral parohial;

- can. 537: pentru a face regulamentul de funcționare al consiliului economic parohial.

Merită de observat că în can. 208-231, referitoare la drepturile credincioșilor și ale laicilor, nu există nici o mențiune despre o posibilă intervenție a Conferinței episcopale sau a episcopului diecezan în ceea ce privește o intervenție legislativă și nici măcar a Ordinariului locului pentru vreo intervenție administrativă.

 

Concluzie

Examinarea pe care am făcut-o cu privire la drepturile și obligațiile laicilor în parohie ne permite să subliniem că normele referitoare la acestea tind să favorizeze misiunea lor de membri activi ai poporului lui Dumnezeu, așa cum a scos în evidență Conciliul al II-lea din Vatican. Constituția Lumen gentium a voit să vorbească despre Biserică în termeni de "popor al lui Dumnezeu" (nr. 9-17), apoi despre ierarhie (18-29) și apoi, în mod specific, despre laici (c. 30-42).

Parohia reflectă constituția Bisericii ca "popor al lui Dumnezeu", în care toți membrii au responsabilitatea de a participa la misiunea sa de mântuire a lumii prin evanghelizarea, sfințirea și conducerea tuturor oamenilor la turma unică a lui Cristos. Constituția sau structura Bisericii este dată de Cristos, care a întemeiat Biserica pe apostoli, prin intermediul întreitei lor slujirii de profeți (predică și învățătură), de preoți (liturgie, sacramente) și de păstori (conducerea poporului lui Dumnezeu). Această întreită slujire corespunde misiunii întreite a Bisericii. Așadar, laicii au parte, în modul lor și fiecare după starea sa, nu de slujirea sacră a episcopilor, preoților și diaconilor, ci de misiunea Bisericii. Nu există opoziție între laici și preoți, între "slujirea comună sau regală" și "slujirea ierarhică", ci este complementaritate. Slujirea preoților este în slujba laicilor, iar laicii colaborează la acțiunile proprii ale preoților. Înțelegerea în felul acesta a vieții parohiale, în actualizarea sa zilnică, va permite o relație rodnică între paroh și persoanele din turma încredințată lui.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire