pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PAROHIA - COMUNITATE CU LAICI RESPONSABILI ȘI ACTIVI

Pr. Prof. Dr. Alois Bișoc,
Institutul Teologic Romano-Catolic, Iași

1. Identitatea și misiunea parohiei

1.1.  Importanța instituției parohiale

Fiecare creștin știe că este membrul unei parohii, dar nu fiecare știe ce este de fapt o parohie: nu cunoaște structura sa, componentele sale, importanța sa pentru activitatea apostolică a fiecărui creștin, locul și funcția sa în interiorul Bisericii și al societății civile. Creștinii pot fi stimulați să devină mai dinamici, mai participativi, mai responsabili în slujirea recerută lor pentru binele poporului lui Dumnezeu, în măsura în care cunosc bine parohia în care trăiesc.

Acolo unde a fost mai rapid procesul de descreștinare și a scăzut și numărul preoților, parohia, ca instituție, s-a aflat și se află în mare dificultate. Acest proces de evoluție și de criză este mai puțin evident la noi în Biserica locală, parohia având în continuare o importanță deosebită atât ca instituție socio-religioasă, cât și ca o comunitate creștină vie, chiar dacă este minoritară în multe teritorii.

Parohia este o structură istorico-socială supusă transformărilor socio-culturale. Ea nu este numai un simplu centru administrativ, de prestări de servicii religioase, ci o comunitate de credință și de formare creștină, de cult și de caritate, de comuniune și de dinamism misionar, unde toți membrii săi se simt subiecți activi și responsabili pentru întreaga misiune a Bisericii. Parohia este pentru toți și făcută de toți, nu numai de paroh și preoții care îl ajută. Fiecare este membru, fiecare este parte, fiecare este piatră vie a acestui "templu". Nimeni nu poate fi pasiv, egoist, individualist, nimeni nu poate să stea deoparte, să fie străin și izolat. Fiecare trebuie să vrea binele parohiei, să o frecventeze, să o slujească, să o facă vie, să fie cât mai populată. Astfel, pastorala parohială va trebui să pună accent pe educarea tuturor creștinilor din parohie, pe conștientizarea lor la coresponsabilitate și participare la apostolatul Bisericii. De asemenea, pastorala va trebui să fie atentă la problema raporturilor clerului cu laicii, cu asociațiile lor; să stimuleze implicarea și angajarea laicilor pentru noua evanghelizare.

Epoca noastră este foarte sensibilă și dă o mare importanță valorilor comunitare ale participării și ale responsabilității. Parohia va trebui să-și schimbe actuala imagine în conformitate cu exigențele evanghelice, trecând de la structurile autoritare la cele comunitare, încurajând înființarea formelor asociative, ale Consiliului pastoral parohial, și, în definitiv, participarea efectivă a tuturor credincioșilor la viața Bisericii locale. Pentru o lume nouă este nevoie de o nouă adaptare și organizare, de noi metode pastorale, de o parohie nouă.

În ciuda crizei de care a fost lovită în unele țări, parohia rămâne o instituție care trebuie prețuită ca expresie normală și primară a pastoralei. Pentru Papa Ioan Paul al II-lea ea este un organism indispensabil, de o importanță primordială în structurile vizibile ale Bisericii, "este prima comunitate eclezială; după familie, este prima școală de credință, de rugăciune și de obiceiuri creștine, este primul câmp de caritate eclezială; primul organism de acțiune pastorală și socială; terenul cel mai adecvat pentru a face să răsară vocații sacerdotale și călugărești; reședința primară a catehezei"[1]. Într-adevăr, parohia este de o importanță capitală pentru toți, pentru că ea este locul concret al vieții creștine. Pentru mulți din contemporanii noștri, practicanți sau nepracticanți, participarea sau cel puțin referința la o parohie, la parohia lor,rămâne modul cel mai comun de a se numi catolici și de a se situa în Biserică. În acest sens, putem afirma că viitorul misiunii creștine depinde de viitorul instituției parohiale. Oferind mai multe principii și sugestii pentru activitatea pastorală sperăm ca formarea și creșterea vieții creștine în parohie să fie tot mai mult o mărturie autentică în fața lumii despre prezența Domnului care prin Duhul Sfânt lucrează în istorie și în inimile oamenilor.

1.2.  Situația parohiei actuale

Din nefericire, în unele țări parohia tradițională înregistrează o pierdere continuă de influență asupra credincioșilor. Nu toate persoanele botezate care trăiesc în limitele teritoriale ale parohiei mai sunt credincioase practicante. Parohia este constrânsă să devină comunitatea creștină a diasporei într-o lume secularizată.

În interiorul parohiei înseși există multe dificultăți de funcționare și de participare a tuturor membrilor la viața și la misiunea Bisericii. În unele parohii mai persistă acea mentalitate după care parohul singur este acela care trebuie să decidă și să îndeplinească toate funcțiile sacre. Laicii nu sunt făcuți conștienți de obligația coresponsabilității și a participării active la misiunea pastorală, ci continuă să conceapă propria prezență în Biserică, și deci și în parohie, la o ascultare pasivă. În alte parohii s-a trecut la extrema cealaltă, identificându-se criteriile de coresponsabilitate și participare cu criteriile falsei democrații, conducând la formarea unor noi orientări și grupări în parohie care au devenit cauză de tensiuni și dificultăți pentru pastorala și viața parohială.

Acest lucru ne determină să ne punem mai multe întrebări despre modul în care se desfășoară viața în comunitățile parohiale. Care este imaginea parohiei contemporane? Cum își desfășoară activitatea în situația actuală? Care este rolul și influența ei în societate? Din nefericire, se constată în unele cazuri semne de anemie, de pasivitate generală. Parohia trebuie să găsească din nou resursele necesare pentru a pune în mișcare toate articulațiile, venele, arterele și sângele care să irige sufletele și viața tuturor enoriașilor. Este necesar să se intervină înainte de a fi prea târziu. Pericolele care amenință viața comunităților parohiale sunt multe. Există tot mai mulți factori care le pun în dificultate.

Procesul industrializării și urbanizării masive a dat naștere la o concentrare surprinzătoare de mase. În anumite cazuri a fost răsturnată aproape integral fizionomia comunității parohiale tradiționale[2]. Parohiile de altădată cu câteva sute de persoane s-au trezit în decurs de câțiva ani cu mii de credincioși veniți din toate colțurile țării. Parohiile nu reușesc să facă față tuturor exigențelor actuale, mai ales la orașe unde credincioșii devin tot mai numeroși și tot mai anonimi și mai izolați de centrul parohial, rătăciți prin diferite cartiere îndepărtate, fără biserică, fără nici un punct de referință religioasă și spirituală în apropiere. De aceea, este urgentă necesitatea de a descoperi noi metode pastorale, noi inițiative apostolice și de a oferi soluții eficiente. Este necesar să fie create spații noi, structuri noi, forme noi în care cei care cred în Cristos să se poată întâlni, să se poată cunoaște pe nume, să asculte împreună Cuvântul lui Dumnezeu, să celebreze agapa fraternă, să se ajute reciproc în spiritul carității creștine.

Același lucru este valabil și pentru parohiile rurale, pentru că, dacă până acum, creștinii erau mai mult pasivi în Biserică, astăzi, în virtutea preoției comune, sunt chemați să participe intens la viața Bisericii. De aceea, și în parohiile de la țară trebuie regândită și revizuită strategia pastorală printr-o sensibilizare mai puternică și o angajare mai intensă a tuturor enoriașilor la viața comunității parohiale. Este adevărat că există probleme mari de organizare, mai ales și pentru faptul că creștinii de astăzi sunt într-o continuă mișcare social-profesională. Să ne gândim la navetiști, la muncitori, care intră în contact cu viața parohială doar în zi de duminică. Și mai complexe sunt problemele familiilor ai căror membri sunt constrânși să lucreze la sute de kilometri distanță de casă, poate chiar în străinătate, lipsind cu lunile sau chiar cu anii din sânul familiei și al comunității parohiale. Papa Ioan Paul al II-lea avertizează că

Adesea contextul social, mai ales în unele țări și ambiente, este în mod violent zguduit de forțe de dezagregare și dezumanizare: omul este tulburat și dezorientat, însă în inimă îi rămâne tot mai mult dorința de a putea experimenta și cultiva raporturi mai fraterne și mai umane. Răspunsul la o asemenea dorință poate veni de la parohie, când aceasta, prin participarea vie a credincioșilor laici, rămâne coerentă cu originara sa vocație și misiune: de a fi în lume "locul" comuniunii credincioșilor și împreună "semn" și "instrument" al vocației tuturor la comuniune[3].

Mijloacele de comunicare socială. În trecut familia, parohia și școala erau de neînlocuit în privința educației. Astăzi însă, cu explozia masivă și de nestăvilit a mijloacelor de comunicare în masă, lucrurile s-au schimbat în mod radical. Televizorul, radioul și ziarul au luat locul vechilor canale de formare și educație, instalându-se cu forța în însăși inima comunităților. Acum sunt mass-media cele care au devenit noile catedre, noile amvoane, noile instrumente de transmitere a culturii, în stare să influențeze întreaga persoană umană, în modul ei de a acționa, în știința sa, în credința sa, în iubirea sa, în toată viața sa. Soluția nu este nicidecum aceea de a lupta împotriva lor, ci de a le încreștina și de a colabora cu ele pentru o informare corectă și o formare sănătoasă, morală, creștină a tuturor oamenilor. Biserica "îi îndeamnă pe toți oamenii de bunăvoință, mai ales pe aceia care dirijează aceste mijloace, să caute să le folosească numai spre binele societății umane, a cărei soartă depinde mai mult, pe zi ce trece, de dreapta lor folosire"[4].

Într-o societate aglomerată, individualismul este perceput și trăit în mod instinctiv ca o portiță de scăpare. Astfel că, în parohiile urbane, în timp ce dispar manifestările de tip public și popular cu caracter religios, apare exigența unei privatizări a raportului cu Dumnezeu, care se manifestă prin practici devoționale trăite ca medicină, hobby, alibi, gesturi sporadice de pietate, religiozitate privată, izolată, a propriei conștiințe, acțiuni sporadice caritative de tip filantropic. Există parohii urbane compuse din mulți necunoscuți, fără identitate etnică și culturală, și chiar fără identitate creștină. Este vorba de așa-zișii creștini anonimi. Parohia este chemată să scoată lumea din propriile "case-bunker", să distrugă lanțurile individualismului și să-l conducă pe om la rădăcina ființei sale, în mod natural socială și în mod creștin comunitar-eclezială. Din nefericire, acest individualism se observă acum și la țară, deși nu într-o măsură așa de pronunțată ca la oraș. Dar și la țară unii creștini încep să fie mai reci, mai dezinteresați, mai izolați și mai departe de interesele și de viața comunității parohiale.

Secularismul sau indiferentismul religios. Este un fenomen care, mai ales în Occident, a diminuat progresiv influența religiei asupra omului modern, conducându-l astfel la o libertate înțeleasă în mod greșit. În unele parohii, mai ales urbane, unii creștini nu numai că nu frecventează sacramentele, dar trăiesc într-o stare de ateism practic. Chiar și dintre cei care merg la biserică uneori se gândesc că pot să se descurce după cum cred ei, după capul lor, în materie de obiceiuri, de morală și practică creștină. Spre exemplificare ajunge să amintim numai modul cum este văzută și respectată morala sexuală. Indiferența începe să devină o ideologie, un neo-păgânism, un obicei, un stil, un mod de a fi al omului contemporan. Această situație este recunoscută cu îngrijorare de către părinții conciliari când afirmă că

mulțimi întregi se îndepărtează practic de religie. Spre deosebire de vremurile trecute, negarea lui Dumnezeu sau a religiei sau indiferentismul nu mai sunt ceva neobișnuit și individual: nu arareori astăzi astfel de atitudini sunt prezentate ca o exigență a progresului științific sau a vreunui nou umanism. În multe țări toate acestea nu sunt exprimate numai la nivel filozofic, ci afectează în mare măsură literatura, artele, interpretarea științelor umaniste și a istoriei și chiar legile civile, fapt ce duce la dezorientarea multora[5].

De aceea, este necesară o nouă evanghelizare care să aibă curajul de a comunica prin cuvânt și viață mesajul evanghelic integral, de a conduce la religia adevărului care să pătrundă în țesutul uman, să-l reînnoiască din interior în fiecare formă a sa: vitală, socială, politică, economică și culturală.

Există o anumită indiferență și în jurul bisericilor parohiale. Dacă se organizează ceva, întruniri, inițiative de apostolat, aproape întotdeauna sunt aceleași persoane care "se mișcă" pe lângă Biserică, iar ceilalți credincioși trăiesc în indiferență. Există în parohii creștini numai cu numele și nu cu fapta, creștini înregistrați în arhivele parohiei pentru că așa se obișnuiește de secole, așa cum sunt înscriși și la primărie; există o prezență pasivă în multe adunări liturgice parohiale; "liturgii de grămadă", lipsite de orice incidență în viața comunităților civile locale; sacramente primite fără credință și ca atare nu provoacă noutatea creștină; există creștini care înțeleg religia mai mult ca o sumă de precepte, creștini cu o spiritualitate îndeplinită forțat în preajma sărbătorilor sau a unor evenimente din familie.

Parohia actuală este chemată să lupte împotriva indiferenței religioase, cu valorile și forța Evangheliei, să meargă împotriva curentului, să se modeleze după exemplul primelor comunități creștine. La începuturile creștinismului acestea au reușit să transforme o societate coruptă și nedreaptă. Parohia este chemată să fie ceea ce trebuie să fie, adică: "ambientul obișnuit unde se naște și se crește în credință. De aceea, constituie un spațiu comunitar foarte adecvat pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu realizat în ea să fie - în același timp - învățătură, educație și experiență vitală"[6].

1.3.  Interpelări, principii și exigențe de reînnoire

Oare parohiile actuale sunt o "întrupare" a ecleziologiei Conciliului al II-lea din Vatican? Reușesc ele să formeze niște creștini autentici, capabili să-și consacre viața lui Cristos și aproapelui? Sunt în stare să facă față atacurilor ateismului, materialismului, consumismului și hedonismului? Ne dăm seama că toate acestea distrug valorile umane și creștine? Suntem conștienți că unele mijloace de comunicare socială propagă o cultură contrară lui Cristos? Oare parohiile, așa cum sunt structurate, mai corespund exigențelor unei societăți în plină evoluție? Mesajul lui Cristos ajunge la majoritatea oamenilor? Suntem conștienți că creștinismul poate deveni cu timpul mai mult un fenomen folcloric? Suntem convinși că anumite fenomene sociale ca avortul, divorțul, unirile libere etc., pot fi învinse numai prin crearea unei mentalități cu adevărat creștine care să ajungă la tot poporul?

Dacă nu vrem să fim acuzați că facem politica struțului, care își ascunde capul în nisip pentru a nu vedea și a nu fi văzut, pentru a lăsa totul la voia întâmplării, atunci este necesar să avem curajul să examinăm în mod obiectiv situația în care ne aflăm pentru a găsi terapia pastorală necesară. De aceea, trebuie să ne întrebăm: care este misiunea la care este chemată parohia astăzi? Care sunt căile, criteriile și metodele cele mai oportune pentru o pastorală parohială eficace? Dacă parohia nu-și schimbă fizionomia, atunci nu se schimbă nici Biserica, redusă în multe părți ale lumii la o masă de botezați care nu mai gândesc creștinește, nu mai simt creștinește, nu mai trăiesc creștinește. Și dacă nu se schimbă Biserica, nu se schimbă nici societatea civilă.

Aceasta este misiunea și rolul unei parohii reînnoite: să caute noi căi pastorale de evanghelizare, să dea viață la structuri noi de participare, cum ar fi Consiliul parohial pastoral, să promoveze pluralismul asociativ al laicilor care înseamnă un plus de viață pentru întreaga comunitate creștină, să fie atentă la semnele timpurilor care sunt o continuă provocare pentru pastorală. Astfel, parohia este chemată să fie structura cea mai funcțională în Biserică și să ofere garanția stabilității și a continuității pastoralei tuturor creștinilor.

Pentru a se reînnoi în felul lor de a fi și de a acționa, parohiile noastre trebuie să țină seama de anumite principii:

- A trece de la o parohie înțeleasă în mod preponderent ca un simplu centru administrativ, birocratic, un centru de putere ierarhică asupra unei simple mase de oameni, un loc de servicii religioase garantate de prezența unui preot, la o parohie înțeleasă în totalitatea ei ca subiect pastoral. Trebuie acceptată diminuarea aspectului preponderent clerical și creșterea aspectului ministerial al tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Parohia este o comunitate de credincioși, adică de clerici și de laici chemați să realizeze misiunea Bisericii în conformitate cu rolul fiecăruia. Laicii, fiind încorporați în Cristos prin Botez, au devenit poporul lui Dumnezeu și, de aceea, făcuți părtași într-un mod special la oficiul sacerdotal, profetic și regal al lui Cristos, au fost chemați să realizeze, fiecare după condiția sa juridică, misiunea pe care Dumnezeu a încredințat-o Bisericii ca s-o împlinească în lume[7]. Se va verifica o reînnoire a vieții creștine și în parohiile noastre dacă vor fi favorizate vocația și carisma fiecăruia. Duhul Sfânt oferă darurile sale tuturor celor botezați, și nu numai părții ierarhice. Comunitatea eclezială nu mai trebuie organizată pornind de la binomul preoție-laicat, ci pornind de la teologia ministerelor, punând în valoare darul fiecăruia.

- Nimeni nu trebuie să acționeze singur ci toți în comuniunea și unitatea voită de Cristos care spune: "Mă rog... ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,21). Unitatea este condiția autenticității în Biserică și a credibilității în fața lumii. În Biserică

sunt deosebiri în daruri, dar unul și același este Duhul. De asemenea sunt deosebiri în slujiri, Domnul însă este același. Sunt și deosebiri în înfăptuiri, dar același este Dumnezeul care le înfăptuiește toate în toți. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului în folosul tuturor (...) Toate acestea însă le înfăptuiește unul și același Duh, împărțind cum se cuvine fiecăruia după nevoia lui (1Cor 12,4-11).

Păstorilor deci și parohului, le este dat darul discernământului și al valorificării darurilor, daruri pe care Duhul Sfânt le împarte poporului lui Dumnezeu pentru binele comun. Toate darurile sunt orânduite pentru realizarea scopului propriu al Bisericii: salus animarum, care trebuie să fie în Biserică lex suprema[8].

- În comunitatea parohială fiecare își îndeplinește obligațiile care îi sunt proprii. Aceasta o cere coerența cu propria identitate și cu propriul rol în Biserică și o mai cere și binele întregii comunități care, pentru a-și realiza propria misiune, trebuie să fie un corp bine alcătuit și organizat în care toate mădularele sunt vii și contribuie la vitalitatea întregului trup. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă: "fiecare... va îndeplini tot și numai ceea ce îi revine conform ritului și normelor liturgice"[9], deci ceea ce este de competența sa.

Și tot el [Cristos] i-a pus, pe care apostoli, pe care profeți, pe unii evangheliști, pe alții păstori și învățători, spre a forma sfinții, să-și îndeplinească însărcinarea lor, ca să fie zidit Trupul lui Cristos, încât să ajungem toți la unirea în credință și la cunoașterea Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârșit, la măsura staturii împlinite a lui Cristos (...) Trăind cu adevărat în dragoste, ne vom dezvolta întru totul în Acela care este Capul, Cristos. Pornind de la el se încheagă și se îmbină întreg Trupul, prin contribuția fiecărei încheieturi, după puterea și măsura fiecărui mădular, înfăptuindu-se astfel creșterea Trupului, spre zidirea lui în dragoste (Ef 4,11-16).

Deosebirea între rolul parohului și cel al laicilor se bazează pe identitatea lor. Parohul va trebui să se ocupe numai de obligațiile sale și numai în cazuri de necesitate să le îndeplinească și pe cele ale laicilor. Laicii au funcțiile lor proprii care dacă nu sunt îndeplinite, suferă realizarea propriei lor vocații, viața și misiunea parohului și însăși vitalitatea întregii comunități parohiale. Trebuie depășită în mod definitiv mentalitatea că acțiunea laicilor în Biserică ar fi doar un fel de voluntariat în ajutorul parohului care singur nu ar putea să facă față necesităților pastorale.

 

2. Identitatea și misiunea laicilor

2.1.  Importanța laicilor în viața comunității parohiale

În secolele trecute, o anumită supremație a clerului asupra laicatului a dat naștere la un fel de dualism ecleziologic: pe de o parte, clerul și, pe de altă parte, laicii. Acest dualism puternic a făcut ca: laicul să aibă o conștiință greșită despre sine, aceea că este partea "inferioară" a Bisericii; laicul să fie sărăcit de orice drept la participare și exercitare activă a slujirii ministeriale în cadrul comunităților ecleziale; laicul să se considere ca destinatar al operei de evanghelizare și nu subiect responsabil; laicul să aibă convingerea de a fi mai mult un "delegat" al clerului pentru a îndeplini anumite misiuni apostolice; să se formeze mentalitatea greșită după care clerul poate comanda în timp ce laicul are numai datoria de a asculta; laicul să aibă convingerea că spiritualitatea sau perfecțiunea creștină este rezervată vieții clericale-monahale și nu și laicilor; să fie justificată o anumită pasivitate a laicatului față de misiunea Bisericii în lume.

Conciliul al II-lea din Vatican a redat tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu aceeași demnitate derivată din sacramentul Botezului. Pentru Conciliu, Biserica este formată dintr-o singură familie ai cărei fii sunt toți egali în demnitate și toți diferiți în funcții[10]. Laicul nu este numai pentru a da culoare "laicală" Bisericii "clericale", ci pentru a da o adevărată consistență eclezială comunității creștine. Laicul nu este "parte adăugată" ființei Bisericii, ci

laicii, adunați în poporul lui Dumnezeu și constituiți în unicul trup al lui Cristos, sub un singur Cap, oricine ar fi ei, sunt chemați, ca mădulare vii, să contribuie la creșterea Bisericii și la sfințirea ei necontenită (...) Laicii au, prin urmare, măreața îndatorire de a lucra pentru ca planul divin al mântuirii să ajungă tot mai mult la toți oamenii din orice timp și din orice loc. Să le fie, așadar, deschisă pretutindeni calea[11].

Laicul nu este un fel de "ariergardă" a clerului, ci este pentru a fi și pentru a avea o Biserică evanghelizată și evanghelizatoare într-un mod autentic și complet. "Apostolatul laicilor, decurgând din însăși chemarea lor creștină, nu poate lipsi nicicând în Biserică"[12].

Din doctrina postconciliară cel mai important document care tratează despre demnitatea și rolul laicilor în Biserică și în lume este îndemnul apostolic Christifideles laici. Ea este un apel la mobilizarea generală a tuturor componentelor intraecleziale cu respectivele carisme-slujiri, roluri și oficii. Amintind de parabola evanghelică a lucrătorilor viei (cf. Mt 20,1-7), Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că laicii sunt asociați in solidum la ființa și activitatea Bisericii. De fapt, acesta este și scopul documentului: de a provoca o conștientizare mai decisă asupra responsabilității tuturor laicilor, de a fi"tot mai convinși de însemnătatea specială pe care o are activitatea apostolică în parohia lor"[13].

Așadar, este timpul de a reda laicilor ceea ce le aparține: de a fi deținători ai mandatului explicit, de a da mărturie creștină și de a vesti Evanghelia. Dacă parohiile vor să iasă din umbră și din pasivitate, atunci este timpul să valorizeze laicatul creștin ca subiect activ și responsabil de evanghelizare. Este timpul de a schimba mentalitatea pentru a reînnoi practica: aceasta este misiunea la care Duhul Sfânt îi cheamă pe creștini în această epocă atât de complexă a Bisericii. Este necesar de a concepe un plan și de a descoperi o prezență nouă a celor botezați în istorie, care să fie consecința unei concepții reînnoite despre identitatea și misiunea lor. "Recunoscând în ei demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, preotul va lucra la promovarea rolului specific lor în Biserică și va pune în slujba lor întreaga sa slujire preoțească și iubire pastorală"[14].

Dacă în Biserica primară laicii au dat o contribuție fundamentală la răspândirea creștinismului, Biserica contemporană, care este obligată să trăiască într-o lume tot mai secularizată și mai pluralistă, nu poate să-și îndeplinească misiunea fără participarea laicilor. Laicii au vocația specială de a fi punte între Biserică și lume, în ceea ce privește nu numai aspectul temporar al Bisericii, dar și în exercitarea misiunii sale pe plan spiritual. Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că "în circumstanțele actuale credincioșii laici pot și trebuie să facă mult pentru creșterea unei autentice comuniuni ecleziale în interiorul parohiilor lor și pentru a retrezi elanul misionar față de necredincioși și chiar față de credincioșii care au abandonat sau au diminuat practica vieții creștine"[15]. Creștinii trebuie să fie stimulați de către preot să crească în această conștiință eclezială în așa fel încât să fie mereu mai activă prezența lor în cateheză, liturgie, diferitele activități apostolice ale Bisericii, participând astfel la slujirea profetică, preoțească și regească a lui Cristos.

2.2.  Participarea laicilor la slujirea profetică, preoțească și regească a lui Cristos

a) Funcția profetică. "Cristos Isus, Marele Profet... își împlinește misiunea profetică până la deplina manifestare a slavei sale, nu numai prin ierarhie, care învață în numele și prin puterea lui, ci și prin laici, pe care i-a constituit de asemenea ca martori, înzestrându-i cu simțul credinței și cu harul cuvântului (cf. Fap 2,17-18; Ap 19,10), pentru ca puterea Evangheliei să strălucească în viața de toate zilele, în familie și în societate"[16]. Vestirea autentică a Cuvântului lui Dumnezeu revine păstorilor, însă orice botezat este obligat să-l anunțe "la toată făptura" (Mc 16,15) prin cuvânt și exemplul vieții. Evanghelizarea va fi făcută în două direcții: pentru cei care sunt aproape și cei care sunt departe. Există unii care sunt aproape de noi dar care nu mai trăiesc credința primită la Botez. Este nevoie de o nouă evanghelizare. Laicii au datoria să dea mărturie cum credința creștină constituie unicul răspuns valid la problemele și speranțele pe care viața le pune fiecărui om și fiecărei societăți. Au datoria să se angajeze în opera de cateheză pentru formarea unei comunități ecleziale mature. Pentru cei care sunt departe, care încă nu-l cunosc pe Cristos, sunt laici care lasă ambientul lor de viață, țara lor, cel puțin pentru o anumită perioadă, pentru a se angaja în zonele de misiuni, devenind misionari în adevăratul sens al cuvântului.

Misiunea cateheților este foarte apreciată de către Biserică pentru că aceștia pot da o contribuție importantă la răspândirea credinței. Papa Ioan Paul al II-lea, în Catechesi tradendae,îi încurajează pe cateheții laici să colaboreze cu generozitate la edificarea comunității ecleziale, recunoscând că: "Biserici acum înfloritoare nu ar fi fost edificate fără ei"[17]. Se subliniază astăzi necesitatea de a trece de la cateheți improvizați la cateheți maturi, după o formare doctrinală și metodologică adecvată; de la voluntariatul catehetic la cateheții integrați în structura pastorală a comunităților evanghelizatoare; de la învățători ai catehismului la educatori în credință și animatori ai comunităților ecleziale; de la cei care doar repetă niște adevăruri abstracte la profeți capabili să transmită în mod integral și eficient adevărul care este Cristos. Este nevoie să se dea o mare importanță formării sistematice și permanente a cateheților în Biserica locală, care să devină cateheți cu o puternică identitate eclezială, persoane mature din punct de vedere uman, mature în credință, cu o intensă viață spirituală și bine pregătite profesional. Un adevărat catehet trebuie să fie maestru: competent, fidel integrității mesajului creștin, dotat cu capacitate creatoare în actualizarea adevărului pe care îl comunică; educator: formator al omului în credință și nu numai un transmițător de cunoștințe;și să dea mărturie: nu unul care repetă doar un mesaj care îi este străin de viață, ci semn viu a ceea ce comunică. Prin viața sa trebuie să fie un "catehism viu", un martor credincios al lui Dumnezeu.

În caz de necesitate sau de utilitate, laicii pot fi admiși să țină predici, dar numai cu mandat din partea episcopului în conformitate cu prescrierile Codului de drept canonic. Nu este vorba de un drept al lor, ci, așa după cum am subliniat, pot fi admiși în cazuri excepționale. Niciodată nu pot ține omilia în cadrul celebrărilor liturgice datorită legăturii strânse între funcția de a învăța și de a sfinți caracteristice preoției ministeriale. Nici seminariștii n-au voie să țină omilia. Ei nu sunt încă clerici. De la aceasta nu poate da dispensă nici episcopul[18].

b) Funcția preoțească și liturgică. Laicii sunt chemați să se sfințească și să participe la opera de sfințire a Bisericii. Toate lucrările, rugăciunile și inițiativele apostolice ale laicilor pot deveni "jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (cf. 1Pt 2,5)... astfel, și laicii, acționând peste tot cu sfințenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăși"[19]. Fiindcă acțiunile liturgice sunt acte ale lui Cristos și ale Bisericii[20], pregătirea și celebrarea lor trebuie să fie comunitară.

Pe lângă ministerele instituite ale lectoratului și acolitatului rezervate laicilor de sex masculin, orice creștin poate exercita numeroase oficii liturgice: lector pe o perioadă limitată în acțiunile liturgice; funcțiile de comentator, de cantor și de psalmist; prezidarea rugăciunilor liturgice; administrarea Botezului; ministru extraordinar al Sfintei Împărtășanii; asistent la cununia religioasă; pregătirea tinerilor la Căsătorie; pregătirea bolnavului pentru primirea sacramentelor; administrarea viaticului; prezidarea rugăciunilor la casa mortului, la cimitir și chiar a ritului funebru; pregătirea catecumenilor la Botez și chiar celebrarea Botezului; celebrarea sacramentaliilor și a binecuvântărilor pentru soți, copii, fii, logodnici, a unei femei înainte și după naștere, bătrâni, bolnavi, cateheți, persoane înainte de o călătorie, casă nouă, instrumente tehnice sau de muncă, animale, terenuri, masă, mulțumire pentru binefacerile primite, pentru diferite circumstanțe; celebrarea Liturgiei orelor; pregătirea copiilor și asistarea lor în timpul celebrării euharistice și a altor sacramente; prezidarea celebrărilor duminicale în absența preotului; diferite slujiri sau funcții în timpul Sfintei Liturghii ca primirea credincioșilor în biserică, citirea Cuvântului lui Dumnezeu, rostirea unor rugăciuni, prezentarea ofertelor la altar, animarea cântărilor liturgice. Precizăm faptul că unele din aceste funcții pot fi îndeplinite de către laici numai în caz de necesitate și cu mandat sau permisiune expresă a Ordinariului locului sau a parohului.

c) Funcția regească. Laicii sunt chemați să-l slujească "pe Cristos și în alții, să-i ducă pe frații lor cu umilință și răbdare la Regele căruia a-i sluji înseamnă a domni"[21]. Prin membrii Bisericii, Cristos "va lumina din ce în ce mai mult întreaga societate umană cu lumina lui mântuitoare"[22].

- Atenția laicilor va trebui îndreptată în mod deosebit față de "cei din urmă". Aceștia "din urmă", în istorie, nu sunt întotdeauna aceiași, ci variază de la bolnavi, săraci, bătrâni, la cei drogați, fără casă, fără loc de muncă etc. Parohul trebuie să prezideze, să promoveze și să coordoneze caritatea în comunitatea care îi este încredințată în așa fel încât toată parohia să devină comunitate de credință trăită în caritate. Există structuri de care nu se poate face abstracție, și anume: caritasul parohial, care trebuie să existe nu numai pentru cazurile de necesitate, ci ca un organism permanent de mărturie a credinței prin caritate; voluntariatul, ca slujire gratuită și permanentă.

-Laicii sunt chemați să animeze și să perfecționeze ordinea realităților temporale cu spiritul evanghelic și astfel să dea mărturie despre Cristos,

să caute Împărăția lui Dumnezeu ocupându-se de cele vremelnice și orânduindu-le după voința lui Dumnezeu. Ei trăiesc în mijlocul lumii, angrenați în toate îndatoririle și activitățile din lume și în condițiile obișnuite ale vieții familiale și sociale din care le este țesută existența. Acolo sunt chemați de Dumnezeu pentru ca, îndeplinindu-și menirea proprie, călăuziți de spiritul Evangheliei, să contribuie dinlăuntru, ca o plămadă, la sfințirea lumii și să-l arate astfel celorlalți pe Cristos, mai ales prin mărturia vieții lor, prin iradierea credinței, speranței și iubirii lor. Ei sunt așadar aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze și să orânduiască toate realitățile temporale, în care sunt puternic implicați, în așa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească și să fie spre lauda Creatorului și Răscumpărătorului[23].

Laicii trebuie să învețe să fie Cristos în structurile normale ale societății acolo unde se află familiile lor, la locul lor de muncă, în cercul de prieteni și de distracție. Orice laic, oricine ar fi el, trebuie să fie sacramentul lui Cristos în lume, să se insereze în toate realitățile lumii pentru a fi un fel de ferment în toate sectoarele vieții civile. De asemenea, laicii trebuie să învețe să fie Biserică oriunde s-ar afla:

Credincioșii laici se află pe linia cea mai avansată a vieții Bisericii: datorită lor Biserica este principiul vital al societății. De aceea ei trebuie mai presus de toate să aibă o conștiință mereu mai clară nu numai despre faptul că aparțin Bisericii, dar că sunt Biserică, mai concret comunitatea credincioșilor de pe pământ, sub conducerea unicului Cap, papa, și a episcopilor în comuniune cu el. Ei sunt Biserică[24].

Parohia are nevoie astăzi de laici pregătiți și angajați în orice sector: social, politic, administrativ, artistic, cultural etc. Porunca de a merge, de a învăța și de a da mărturie a dat-o Isus nu numai apostolilor, ci tuturor celor care cred într-însul (cf. Mt 28,18-20). Sectoare speciale de acțiune sunt: promovarea demnității persoanei; apărarea dreptului la viață; apărarea drepturilor familiei; angajarea pentru binele comun; implicarea în viața economică și socială; evanghelizarea culturii omului; implicarea în mass-media etc.

- În calitate de consilieri ai preoților, laicii au un rol important în parohie.

În măsura științei, competenței și prestigiului de care se bucură, ei au dreptul, ba chiar uneori și datoria, de a-și spune părerea în cele ce privesc binele Bisericii. Aceasta se va face, dacă este cazul, prin instituțiile stabilite în acest scop de Biserică și întotdeauna în spiritul adevărului, tăriei și prudenței, cu respect și iubire față de aceia care, în virtutea misiunii lor sacre, îl reprezintă pe Cristos[25].

Printre structurile consultative stabilite de Biserică, de mare importanță sunt: Consiliul pastoral parohial și Consiliul parohial pentru problemele economice[26]. Membrii, numiți după normele dreptului universal și particular, trebuie să fie înzestrați cu calități morale și să îndeplinească condițiile ecleziale; să aibă capacitate administrativă și să fie conștienți că misiunea lor principală nu este de a se îngriji de întreținerea parohului, ci de administrarea bunurilor spirituale și materiale necesare parohiei (biserici, structuri parohiale, ajutarea săracilor etc).

- Laicii, ca toți credincioșii care sunt chemați de Dumnezeu la apostolat, au obligația generală și dreptul de a se angaja, fie singuri, fie reuniți în asociații, pentru ca vestea mântuirii să fie cunoscută și primită de orice om în orice loc[27].Niciodată în istoria Bisericii nu s-a verificat o așa mare răspândire a mișcărilor și asociațiilor creștine:"putem vorbi despre un nou anotimp de asociere a credincioșilor laici"[28], despre o adevărată manifestare a Rusaliilor laice. Gama lor acoperă toate modalitățile de prezență ale creștinului în istorie. Ele sunt considerate pe bună dreptate elementul cel mai dinamic al Bisericii de astăzi,"sunt de o varietate și de o vivacitate specială"[29]. Aspectele pozitiveale asociațiilor creștine sunt multiple: o Biserică după modelul comunităților primare în care sunt puse în valoare mai ales fraternitatea și prietenia, responsabilitatea solidară, entuziasmul, creativitatea evanghelică, liturgică și apostolică; mai multă comuniune între credincioși; un laicat mai ministerial; o Biserică mai dinamică datorită numeroaselor carisme. Unele mișcări creștine au chiar acest scop de a pune toată Biserica în mișcare. Pentru o evaluare justă a formelor asociative laice sunt necesare criterii clare și precise numite criterii de eclezialitate.

După Papa Ioan Paul al II-lea, acestea sunt următoarele:primatul dat vocației fiecărui creștin la sfințenie; responsabilitatea de a mărturisi credința catolică; mărturia unei comuniuni solide și conștiente cu papa și cu episcopul Bisericii locale; conformitatea și participarea la scopul apostolic al Bisericii; angajarea concretă în societatea umană în lumina doctrinei sociale a Bisericii[30].

Verificarea acestor criterii se face după roadele concrete care însoțesc viața și faptele acestor asociații creștine:

gustul reînnoit pentru rugăciune, contemplație, viața liturgică și sacramentală; însuflețirea pentru înflorirea vocațiilor la Căsătoria religioasă, la Preoția ministerială, la viața consacrată; disponibilitatea de a participa la programele și activitățile Bisericii atât pe plan local cât și național și internațional; angajarea catehetică și capacitatea pedagogică în formarea creștinilor; impulsul pentru o prezență creștină în diversele ambiente ale vieții sociale; crearea și animarea de opere caritative, culturale și spirituale; spiritul de dezlipire și sărăcie evanghelică pentru o caritate mai generoasă față de toți; convertirea la viața creștină sau întoarcerea la comuniune a celor botezați care acum sunt "departe"[31].

Toate aceste elemente trebuie să fie prezente în orice formă asociativă, dacă vrea să fie și să rămână eclezială. Pluralismul asociativ este o mare bogăție pentru Biserică în ziua de astăzi. Astfel, credincioșii pot face alegeri în conformitate cu impulsurile Duhului Sfânt care distribuie darurile sale pentru binele comun. Respectându-le autonomia legitimă, parohul trebuie să fie garantul integrității doctrinei și a moralei asociațiilor prezente în cadrul parohiei, să ofere mijloacele necesare și utile pentru formarea creștină a membrilor și să aibă grijă ca asociațiile, în colaborare fraternă, să fie ferment de comuniune eclezială și de operativitate misionară.

- Laicii care sunt considerați apți, pot fi chemați să colaboreze în diferite oficii ecleziale și alte misiuni. Conciliul afirmă că "laicii pot fi chemați, în diferite feluri, și la o cooperare mai directă cu apostolatul ierarhiei (...) ei mai pot fi cooptați de ierarhie la exercitarea unor funcții bisericești în scop spiritual"[32]. După normele Dreptului canonic, laicii care se disting prin știință, prudență și onestitate, sunt considerați apți pentru anumite oficii bisericești și alte misiuni apostolice, dintre care amintim: oficiul de cancelar în Curie, care înainte era rezervat numai preoților; oficiul de judecător; ministerele instituite ale lectoratului și ale acolitatului; predicarea în biserici; administrarea Sfintei Euharistii etc[33]. Reamintim că oferirea ministerelor instituite nu trebuie făcute doar cu simplul titlu suplinitor, adică din cauza lipsei de preoți și de diaconi, și deci pentru a ușura parohul în îndeplinirea obligațiilor liturgice și pastorale, ci să fie o recunoaștere explicită a carismelor pe care Duhul Sfânt le dăruiește Poporului lui Dumnezeu când vrea și numai pentru folosul comun.

Pentru ca parohia să trăiască, să crească și să-și realizeze propria identitate și misiune ca celulă vie a Bisericii particulare, trebuie să recunoască fiecăruia carisma și vocația pe care o are. Numai așa va putea fi realizată pe deplin noua ecleziologie conciliară și postconciliară, ecleziologie care îi vede pe laicii de orice categorie socială ca protagoniști și responsabili ai apostolatului Bisericii în orice sector al conviețuirii umane. Este de datoria parohiei de a se reorganiza din punct de vedere pastoral în lumina noii ecleziologii.

2.3.  Consiliul pastoral parohial și Consiliul pentru problemele economice

a) Consiliul pastoral parohial. Între instrumentele utile pentru a favoriza coresponsabilitatea și comuniunea forțelor active într-o Biserică locală se numără Consiliul pastoral. Codul de drept canonic afirmă că:

dacă, după aprecierea episcopului diecezan, fiind ascultată părerea Consiliului prezbiteral, se consideră că este oportun, în fiecare parohie să fie constituit un consiliu pastoral, care este condus de paroh și în care credincioșii, împreună cu cei care participă în virtutea oficiului la grija pastorală a parohiei, să-și aducă aportul la creșterea activității pastorale[34].

Se știe foarte bine că pastorația comportă un raport foarte strâns între proiect, funcții și lucrătorii pastorali. Pentru că orice proiect are nevoie de persoane pregătite și dispuse să-l realizeze, este necesar ca în fiecare parohie să existe un grup de laici responsabili, care să coordoneze și să promoveze proiectul pastoral, în colaborare și în comuniune cu preoții și persoanele consacrate. Verificarea periodică, la care trebuie să participe toți membrii Consiliului, nu are alt scop decât a analiza realizarea concretă a proiectului. Însă eficacitatea sa depinde mai presus de toate de persoanele care trebuie să realizeze proiectul. De aceea, este necesar ca fiecare comunitate parohială să aleagă și să numească lucrători pastorali calificați în diferitele sectoare ale evanghelizării și ale catehezei, ale liturgiei, ale slujirii și ale carității, care să colaboreze astfel la înflorirea vitalității sale apostolice și spirituale. Este constatat faptul că în comunitățile parohiale în care au luat ființă asemenea consilii pastorale și se depun eforturi din partea tuturor pentru buna lor funcționare, ele se dovedesc foarte utile pentru creșterea coresponsabilității și a misionarismului în comunitatea locală.

Deși înființarea acestui Consiliu nu este obligatorie, ci numai facultativă, deși are caracter doar consultativ totuși el este necesar și trebuie să ocupe un loc important printre organismele de participare și responsabilitate pastorală. El este actualizarea practică a unor principii conciliare importante: principiul parității substanțiale a tuturor creștinilor,principiul carismatic, adică adevărul că toți creștinii sunt dotați cu daruri care contribuie la edificarea comunității,principiul coresponsabilității în misiunea apostolică[35].Consiliul pastoral parohial reprezintă întreaga comunitate parohială unită în varietatea carismelor și a ministerelor, reprezintă imaginea fraternității și a comuniunii întregii comunități a credincioșilor, este expresia și manifestarea coresponsabilității tuturor credincioșilor parohiei în căutarea a ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu și Duhul Sfânt sugerează într-un anumit timp și loc Bisericii, în edificarea și conducerea comunității creștine.

Înființarea unui Consiliu pastoral parohial nu este un lucru ușor. Este nevoie mai întâi de o schimbare a modului de a concepe viața parohială. Este necesar să se recupereze valoarea participării la viața parohială prin această funcție de consilier pentru a discerne împreună prioritățile apostolice și metodele pastorale necesare pentru a-l sluji cât mai bine pe Cristos. Cu ajutorul Consiliului pastoral vor fi depășite cu mai multă ușurință multe din dificultățileinerente pastoralei parohiale. Funcționarea eficientă a Consiliului va depinde foarte mult de paroh care este de fapt în fruntea Consiliului. Este obligația lui de a-i asculta pe toți și de a-și însuși în mod responsabil acele decizii care vor fi considerate mai conforme cu finalitatea pastorală a comunității parohiale. Mai mult decât Consiliul parohului este Consiliul parohiei, pe care o reprezintăîn diversitatea sa și pe care trebuie să o slujească. Totuși, în cadrul Consiliului pastoral, parohul este cel care ia deciziile pastorale, deși nu este singurul care le elaborează. Cu alte cuvinte, când o comunitate eclezială ține un Consiliu, deciziile sale sunt elaborate de toți, însă nu sunt luate de toți, ci numai de autoritatea pastorală[36].

Consiliul este format din preoți, călugări și laici care reprezintă întreg Poporul lui Dumnezeu,creștini din diferite medii sociale, culturale și profesionale, numărul membrilor variind în funcție de mărimea parohiei (20-70). Este clar că acest Consiliu nu înseamnă un pericol și o piedică pentru diferitele realități asociative prezente și active în parohie, dimpotrivă el le pune în valoare și le coordonează în activitatea lor. Este recomandat chiar ca și din aceste asociații să fie aleși membri în Consiliul pastoralși să participe astfel mai intens la viața Bisericii locale.

Competența Consiliului pastoral, per se,se extinde la toată viața pastorală a parohiei. El tratează despre activitățile și inițiativele pastorale parohiale, le studiază, face proiecte și le verifică în concretizarea lor. În calitate de organism eclezial de participare este necesar ca membrii Consiliului să fie activi în Biserica locală, să se angajeze deplin în funcția lor de consilieri, să fie ascultați și apreciați pentru colaborarea lor, chiar dacă părerea lor are numai o valoare consultativă. Consiliul pastoral reprezintă întreaga comunitate parohială în unitatea credinței, în bogăția carismelor și în varietatea slujirilor; înseamnă comuniunea parohului cu întregul Popor al lui Dumnezeu și invers; facilitează și garanteazăresponsabilitatea tuturor membrilor parohiei la viața Bisericii și la misiunea sa în lume.

Precizăm că prin Consiliul pastoral parohial nu se intenționează construirea unei noi Biserici diferită de aceea întemeiată de Cristos însuși, nu se urmărește așa-zisa "democratizare" a Bisericii și respingerea ierarhiei sale. Consiliul pastoral este o propunere pastorală serioasă, constructivă, pentru a da mai multă viață actualelor parohii, ajutându-le, prin aportul efectiv allaicilor, să iasă dintr-o inerție progresivă. În acest fel, christifideles laici devin în mod concret subiecți responsabili ai misiunii Bisericii, pentru ca fiecare comunitate creștină să fie loc de mântuire și de sfințire pentru membrii săi și semn al prezenței lui Cristos, Mântuitorul lumii.

b) Consiliul pentru problemele economice. Codul de drept canonic prescrie ca în orice parohie să fie înființat Consiliul pentru problemele economice care să-l ajute pe paroh în administrarea bunurilor parohiei[37]. Spre deosebire de Consiliul pastoral parohial, care este facultativ, Consiliul pentru problemele economice este obligatoriu pentru toate parohiile prin lege universală. Consiliul este compus din credincioși și funcționează sub conducerea parohului care reprezintă parohia în toate problemele juridice[38]. Normele date de episcop reglementează compoziția, competențele și funcționarea Consiliului. Acesta trebuie să fie compus din cel puțin trei persoane, inclusiv parohul, care îl conduce.

Consiliul pentru problemele economice este un organism de participare a credincioșilor la gestionarea economică a parohiei. El corespunde învățăturii conciliare care afirmă că în ceea ce privește"bunurile bisericești propriu-zise, preoții le vor administra după natura acestora, conform legilor bisericești, pe cât se poate cu ajutorul unor laici competenți, și le vor folosi întotdeauna în acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit Bisericii să posede bunuri vremelnice"[39]. El este așadar instrumentul prin care comunitatea parohială își exprimă participarea sa prin grija pastorală față de bunurile și activitățile parohiale. De aceea, participarea și coresponsabilitatea trebuie să fie valori care să funcționeze din plin și prin acest Consiliu. Criteriile și garanțiile unei administrări cu adevărat ecleziale pot fi rezumate astfel: competența membrilor Consiliului, transparență în gestiune, "eclezialitate" în stil și metodă, implicare constantă a întregii comunități.

Obligația principală a Consiliului este de a colabora la opera administrativă a parohului, obligație care poate fi rezumată la următoarele aspecte: a întocmi un inventar al bunurilor parohiale; a face bilanțul parohiei; a stabili bugetul; a ajuta parohul cu sfaturi în cazuri de angajare financiară majoră și în decizii referitoare la opere de administrare extraordinară; a studia modalitățile și a promova inițiativele pentru a sensibiliza parohia la datoria de a contribui la necesitățile economice atât ale sale, cât și ale Bisericii întregi.

Ca și la Consiliul pastoral parohial, funcția Consiliului pentru problemele economice este consultativă și nu deliberativă, decizia finală revenind parohului. Membrii Consiliului nu sunt propriu-zis administratorii sau gestionarii bunurilor financiare ale parohiei. Ei vin doar în ajutorul parohului prin competența și disponibilitatea lor. Aceasta nu înseamnă că importanța și rolul Consiliului sunt mai puțin evidente. Prin el se exprimă colaborarea responsabilă a credincioșilor la gestionarea administrativă a bunurilor parohiale. Pe de altă parte, mai subliniem faptul că rolul Consiliului pentru problemele economice nu este de a controla activitatea parohului, ci de a contribui la o gestionare administrativă și financiară eficientă și corectă a vieții parohiei.

Destinația pastorală a bunurilor parohiei cere ca acest Consiliu pentru problemele economice să aibă raporturi strânse cu Consiliul pastoral parohial. Anumite decizii economice care influențează în mod special programul și activitatea pastorală vor fi luate numai după consultații prealabile cu Consiliul pastoral parohial, pentru a evita ca gestionarea economică a parohiei să fie făcută numai după criterii economice. Este de recomandat chiar ca însuși Consiliul pastoral să indice anumite criterii generale și priorități, și să poată exprima diferite păreri asupra bilanțului și bugetului economic parohial, însă fără imixtiuni exagerate și dăunătoare.

2.4.  Obligația tuturor la apostolatul carității

În conformitate cu doctrina conciliară, obligația pastorală a carității revine fiecărui creștin care trebuie"să iubească întregul Trup mistic al lui Cristos, mai ales mădularele sărace și suferinde și pe acelea care îndură prigoană pentru dreptate (cf. Mt 5,10)"[40]. Fiecare creștin trebuie să știe că dacă vrea"să intre în împărăție" trebuie"să vândă ceea ce are și să dea săracilor" (Mc 10,21-23), să învețe din sărăcia lui Isus (cf. Mt 8,20) și din atenția lui față de cei săraci (cf. Mc 12,41-43), să-și amintească de judecata finală la care Isus îi va recunoaște pe aleșii săi după ceea ce vor fi făcut pentru săraci (cf. Mt 25,31-46). De aceea, creștinul adevărat nu poate rămâne închis în mod egoist în cercul propriei familii și al prietenilor pentru interese și avantaje spirituale și materiale, ci trebuie să fie capabil să se dăruiască slujirii celor marginalizați și săraci, trebuie să restituie în dar ceea ce, de fapt, în dar a primit de la Dumnezeu (cf. Mt 10,8). Cuvintele lui Isus din minunata parabolă a samariteanului milostiv"mergi și fă și tu la fel" (Lc 10,37) sunt valabile și astăzi pentru fiecare creștin care este trimis în lume ca apostol al carității, pentru a deveni "aproapele" celuilalt, mai ales al celui din "urmă", al celui "mic", defavorizat, marginalizat, umilit, nedreptățit, suferind și sărac.

Caritatea este esența vieții creștine, educă la credință și speranță, celebrează iubirea lui Dumnezeu față de om și invers. De aceea, într-o comunitate creștină toți membrii trebuie să fie apostoli ai carității, totul trebuie să fie gândit și realizat sub semnul carității, pentru a purta prin cuvinte și prin fapte tuturor oamenilor, mai ales celor nevoiași, Vestea cea Bună a iubirii lui Dumnezeu în Isus Cristos prin intermediul Bisericii. Numai așa se va reuși ca"neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu, în care plinătatea legii să fie iubirea"[41].

Multe și variate sunt formele prin care poate fi exprimată caritatea. În primul rând, sunt faptele de milostenie atât de cunoscute și de practicate în istoria Bisericii. Tradiția înțeleaptă a Bisericii a indicat pe lângă faptele de milostenie trupească și pe cele de milostenie sufletească. Ele au ca obiectiv demnitatea omului, ca el să fie pe deplin el însuși. Prin faptele de milostenie pedagogia Bisericii vrea să educe comunitatea creștină și pe fiecare creștin în parte la un stil de viață creștină matură, sensibilă la nevoile celor din jur.

Desigur că astăzi, datorită transformărilor sociale, economice, culturale au apărut probleme noi, "noi săraci", marginalizați: drogați, handicapați, emigrați, copii abandonați, copii ai străzii, analfabeți, bolnavi de SIDA, mulți oameni fără venituri suficiente pentru a-și întreține familia, fără loc de muncă, fără locuință, bătrâni și bolnavi fără pensii suficiente, discriminări sociale și culturale, violențe de tot felul etc. Pentru toate aceste probleme noi sunt necesare forme adecvate de solidaritate, de intervenții și de acțiuni caritabile concrete.

În trecut, multe ordine, congregații, asociații religioase sau laice au fost întemeiate în raport cu necesitățile vaste ale societății, încercându-se în același timp descoperirea și înlocuirea sistemelor defectuoase ale societății care duceau la situații de "sărăcie". Actualmente, se fac multe reforme sociale pentru asigurarea serviciilor sociale în conformitate cu necesitățile existente. Cu toate acestea, chiar și în țările industrializate se constată existența multor categorii de săraci adevărați, ceea ce ne arată că mai sunt mulți pași de făcut în ameliorarea situației acestor categorii de oameni.

Biserica îi invită pe credincioșii laici să susțină"operele de caritate și inițiativele de asistență socială private sau publice, chiar internaționale, care aduc un ajutor eficace oamenilor și popoarelor aflate în nevoie, și să coopereze în aceasta cu toți oamenii de bunăvoință"[42]. Biserica nu vrea să înlocuiască instituțiile civile caritabile, ci doar să coopereze cu ele. Însă ea nu poate renunța la dreptul de a avea propriile instituții caritative-asistențiale[43]. Conștientă de vocația și de misiunea ei caritativă, Biserica nu poate rămâne indiferentă și să lase numai în seama Statului soluționarea tuturor dificultăților cu care se confruntă societatea contemporană. Papa Ioan Paul al II-lea afirmă clar această obligație:"caritatea devine și mai necesară când instituțiile și inițiativele publice, devenind complexe în organizarea lor și pretinzând să administreze fiecare spațiu disponibil, sfârșesc prin a fi ruinate de funcționarism impersonal, de birocrație exagerată, de interese particulare meschine"[44].

Parohia, Biserica locală, în calitate de subiect activ și responsabil al carității, este spațiul unde Biserica universală se face "eveniment" și unde se face credibilă în special prin atenția privilegiată față de cei săraci și marginalizați. Îndeplinirea acestei misiuni recere raporturi noi între responsabilii ecleziali ai carității, care lucrează pentru sănătate, instruire, asistență etc. Toți aceștia, fie preoți, fie călugări, fie laici din diferite instituții caritabile, dintre care cea mai cunoscută este Caritasul parohial, sunt chemați să adapteze programele și intervențiile lor la necesitățile Bisericii locale și să contribuie la creșterea în caritate a întregii comunități creștine. Caritatea lor nu trebuie să se rezume numai la niște intervenții sub formă de pomană, oferte din lucrurile superflue, ci trebuie să cuprindă acțiuni, programe sigure care să conducă la promovarea dreptății și a demnității persoanei umane.

O formă de caritate care se răspândește tot mai mult este voluntariatul creștin exprimat prin diferite servicii voluntare și gratuite aduse diferitelor categorii sociale: copii, bătrâni, bolnavi, handicapați, persoane singure etc. Aceste servicii se fac în spitale, școli, instituții, oriunde este sărăcie și suferință și este nevoie de un ajutor competent, făcut cu disponibilitate și caritate creștină. Voluntariatul este individual, când cineva ajută particular pe cei care au nevoie: de exemplu un medic își oferă câteva ore pe săptămână serviciile sale pentru consultarea bolnavilor săraci. Există și voluntariatul organizat când mai multe persoane, după un plan stabilit, desfășoară acțiuni caritabile. Acest voluntariat organizat este preferat pentru că se garantează astfel o mai bună continuitate a serviciilor oferite, facilitează asistența tehnică a serviciilor, asigură formarea permanentă a voluntarilor și poate fi supus verificării serviciilor oferite.

O astfel de caritate practicată nu numai individual, ci și organizat în grupuri sau comunități este întotdeauna de mare folos pentru rezolvarea situațiilor dificile în care se află mulți dintre frații noștri. În Biserică răsar și se răspândesc mereu noi societăți organizate, diferite forme de voluntariat care se exprimă printr-o multitudine de servicii și opere caritabile[45]. Misiunea Caritas, Acțiunea Catolică, Serviciul de Ajutor Maltez, Mișcarea Scout și alte instituții și opere de caritate care activează în Biserica noastră locală"dau mărturie lui Cristos în mod deosebit prin faptele de milostenie și caritate"[46]. Într-un mod deosebit Caritasul diecezan și cel parohial au misiunea de a educa și de a forma conștiințe mai vii și mai prompte la caritate; de a atrage atenția asupra sărăciei existente în teritoriu, analizând cauzele și oferind răspunsuri concrete; de a promova și de a susține voluntariatul individual, familial sau de grup; de a cointeresa instituțiile publice pentru a lua măsuri în favoarea celor săraci și marginalizați ai societății; de a-i sensibiliza pe creștini la trăirea momentelor speciale favorabile pentru practicarea carității: Advent - timp de fraternitate, Postul Mare - timp de caritate, Duminica - zi de caritate, Ziua carității etc.

2.5.  Pentru o fizionomie nouă a parohiei

Tema rolului laicilor în parohie este de mare actualitate pentru teologi și pentru responsabilii pastorali, pentru că viața Bisericii este în mod practic concentrată în fiecare din atâtea comunități parohiale. Se poate afirma că o reînnoire a realității și a idealului parohiei constituie o reînnoire a întregii Biserici. Dacă parohia este vie, atunci și Biserica este vie. Autenticitatea vieții creștine se decide pe baza solidității pastoralei credincioșilor care își are în parohie locul său privilegiat.

Parohia oferă un exemplu strălucit de apostolat comunitar, căci ea adună laolaltă diversitatea umană care face parte din ea și o implantează în universalitatea Bisericii. Laicii să se obișnuiască, așadar, să lucreze în parohie, în strânsă legătură cu preoții lor, să prezinte comunității Bisericii problemele proprii și ale lumii, precum și întrebările cu privire la mântuirea oamenilor[47].

Un punct important este necesitatea colaborării strânse, personale a tuturor componenților parohiei cu propriul păstor. În mod special trebuie încurajate și stimulate toate forțele vii - persoane consacrate și laici - pentru acele slujiri care nu necesită funcția Preoției ministeriale. Este un mijloc eficient pentru îngrijirea pastorală a tuturor creștinilor, pentru pătrunderea misionară în ambientul celor indiferenți și îndepărtați de credință. Laicii nu sunt numai destinatarii ministerului pastoral, dar trebuie să devină și ei lucrători activi prin însăși vocația lor de laici în virtutea preoției comune.

Un fenomen actual, amplu, interesant și vital este cel al grupărilor și asociațiilor creștine, cu atâtea aspecte pozitive dar și cu unele pericole, dintre care cel mai mare este tendința de a se despărți de Biserica instituțională. Este obligația preoților de a le asista și de a le ține în comuniune cu Biserica. Ele nu sunt o alternativă a comunității parohiale, ci au datoria de a sluji în parohie și în Biserica particulară. Pe de altă parte este necesar ca parohia să fie o comunitate deschisă, de iradiere religioasă și de apostolat, de colaborare cu celelalte parohii, de comuniune sacerdotală și creștină, de comuniune cu episcopul, comuniune care este condiția fundamentală a unității întregului Popor al lui Dumnezeu.

Parohia are nevoie de o relansare puternică, de o profundă reînnoire, de o nouă cunoaștere de sine, de o readaptare structurală și funcțională. Este necesar de a acționa în așa fel încât parohia să fie o adevărată comunitate creștină, să realizeze și să fie o imagine veridică a Bisericii, să fie o prezență vie a lui Cristos între oameni, în sat, în cartier, în societate, în lume. Este necesar de a face să crească maturitatea în credință și spiritul de participare. Într-o societate în pericol de descreștinare este nevoie de creștini autentici. O credință personală este matură atunci când pătrunde și implică toată persoana și nu numai un anumit aspect al vieții sale; când motivațiile sunt bazate pe Dumnezeu și nu sunt numai niște motivații periferice ca: sentimentul, tradiția, nevoia etc; când produce o comportare morală coerentă, când pătrunde celelalte valori ale vieții și conduce la slujire.

Cu toate că în multe parohii se desfășoară o activitate pastorală intensă și eficientă totuși în unele parohii este necesară și urgentă trecerea de la o parohie "anemică" prin slăbiciunea și sărăcia forțelor care încă o susțin, la o parohie vie și activă, prezentă pretutindeni în căutarea celor "îndepărtați". Pentru aceasta, este nevoie de a-i trezi la realitate, de a-i pregăti și de a-i responsabiliza pe toți: preoți, persoane consacrate și laici, pentru ca tot Poporul lui Dumnezeu să evanghelizeze comunitatea oamenilor. Acesta este și apelul Papei Ioan Paul al II-lea în unul din ultimele sale documente unde învață că

Este necesar ca Biserica mileniului al treilea să-i stimuleze pe toți cei botezați și miruiți să conștientizeze propria responsabilitate activă în viața eclezială. Alături de ministerul sacerdotal, alte ministere, instituite sau recunoscute, pot să înflorească în avantajul întregii comunități, susținând-o în multiplele sale nevoi: de la cateheză la animarea liturgică, de la educarea tinerilor la cele mai variate expresii ale carității[48].

Cu deosebită satisfacție constatăm că în Biserica noastră locală avem multe comunități parohiale foarte bune, comunități de credință în caritate, comunități în care creștinii descoperă gustul și bucuria de a trăi și de a fi activi în parohie. De aceea, în concluzie, ne exprimăm și noi sentimentele de gratitudine asemenea apostolului Paul care, scriind comunității creștinilor din Tesalonic, se simțea obligat să mulțumească lui Dumnezeu:

Fraților, suntem datori să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru voi mereu; și este pe drept, căci credința voastră crește tot mai mult, iar dragostea fiecăruia dintre voi față de ceilalți se dezvoltă. De aceea ne mândrim cu voi la Bisericile lui Dumnezeu, cu statornicia voastră și credința în toate prigoanele și suferințele ce le îndurați (2Tes 1,3-4).

Note


[1]Ioan paul al II-lea,"Discorso all'Assemblea plenaria della Sacra Congregazione per il Clero", L'Osservatore Romano (21.10.1984) 4.

[2] Cf. Ioan paul al II-lea, Catechesi tradendae (16.10.1979): EncVat 6,67; Congregazione per il Clero, Direttorio generale per la catechesi (15.08.1997), CittB del Vaticano 1997, 257.

[3]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici (30.12.1988): EncVat 11,27.

[4] IM 24.

[5] GS 7; cf. Ioan Paul al II-lea, Tertio millennio adveniente (10.11.1994), București 1995, 36.

[6] Direttorio generale per la catechesi, 258.

[7] Cf. Codul de drept canonic, can. 204; 208.

[8] Cf. Codul de drept canonic, can. 1752.

[9] SC 28.

[10] Cf. LG 32-33; AA 4.

[11] LG 33.

[12] AA 1.

[13]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 27.

[14]Congregația pentru Cler, Directoriu pentru slujirea și viața preoților - Tota Ecclesia, (31.03.1994), București 1994, 30.

[15]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 27.

[16] LG 35.

[17]Ioan Paul al II-lea, Catechesi tradendae, 66.

[18] Cf. Congregazione per il Clero, Istruzione su alcune questioni circa la collaborazione dei fedeli laici al ministero dei sacerdoti, CittB del Vaticano 1997, 24-25; Codul de drept canonic, can. 266.

[19] LG 34.

[20] Cf. SC 26.

[21] LG 36.

[22] LG 36.

[23] LG 31.

[24] Papa Pius al XII-lea într-un discurs din 20.02.1946, citat în Ioan Paul al II-lea, Christi-fideles laici, 9.

[25] LG 37.

[26] Cf. Codul de drept canonic, can. 536-537.

[27] Cf. DH 4; Codul de drept canonic, can. 215.

[28]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 29.

[29]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 29.

[30] Cf. Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 30.

[31]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 30.

[32] LG 33.

[33] Cf. Codul de drept canonic, can. 230; 372; 482; 766; 910; 1421; Paul al VI-lea, Motu proprio Ministeria quaedam (15.08.1972): EncVat 6?; Congregazione per il clero, Istru-zione su alcune questioni circa la collaborazione dei fedeli laici al ministero dei sacerdoti (15.08.1997), CittB del Vaticano 1997.

[34] Codul de drept canonic, can. 536.

[35] Cf. LG 4; 32; AA 2; 26; 30; AG 28.

[36] Cf. Codul de drept canonic, can. 536.

[37] Cf. Codul de drept canonic, can. 537.

[38] Cf. Codul de drept canonic, can. 532.

[39] PO 17.

[40] LG 23.

[41] GS 32.

[42]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 31.

[43] Cf. GS 42; AA 8.

[44]Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 41.

[45] Cf. Ioan Paul al II-lea, Christifideles laici, 41.

[46] AA 19.

[47] AA 10.

[48]Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (06.01.2001), 46.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire