pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

MIȘCAREA PROFETICĂ ȘI DREPTATEA SOCIALĂ

Pr. Prof. Dr. Vladimir Petercă
Institutul Teologic "Sfânta Tereza", București

Iob a răspuns Domnului zicând:
Știu că poți face orice și că nu este nici un gând,
care să nu ajungă pentru tine faptă.
Cine îndrăznește, ai zis tu, să bârfească planurile mele,
din lipsă de înțelepciune?
Cu adevărat, am vorbit fără să înțeleg despre lucruri
prea minunate pentru mine
și nu știam(Iob 42,1-3).

În cadrul dezvoltării vieții religioase a Israelului, profeții și ideile lor au jucat un rol considerabil. În ceea ce privește dreptatea socială, profeții au fost întotdeauna în avangardă, nu numai că ei au ținut mereu treaz sentimentul dreptății motivat de credința nestrămutată a celui mai pur iahvism, dar, în egală măsură, ei au fost principalii actori ai progresului revelației divine de-a lungul timpului. În această acțiune, în care profeții au fost angajați cu trup și suflet, fiecare a avut în istoria mântuirii noastre rolul său propriu, aducându-și contribuția la edificiul doctrinal general. Fiecare profet s-a simțit angajat în felul său, fie că a fost un profet oral sau scriitor, fie că a fost profet mare sau mic, ei au fost întotdeauna "glasul celor care strigă, pregătiți calea Domnului în pustiu" (Is 40,2). Contribuția profeților se desfășoară pe trei direcții bine delimitate și care caracterizau fundamental religia Primului Testament: monoteismul, așteptarea mântuirii și moralismul. Dreptatea socială nu este decât o ramură a ideilor de natură morală, care i-a preocupat pe profeți întotdeauna și-n orice împrejurare de viață.

Să luăm un exemplu concret din viața zbuciumată și plină de convulsii, care-l privește pe regele David. Este vorba de un text care impresionează prin culoarea imaginilor și prin tăria expresiilor, a cărui promotor este profetul Natan. Crima lui David este puternic înfierată de profet, penitența obținută de


la rege presupune iertarea nemijlocită a lui Dumnezeu. Este unul din puținele texte parabolice ale perioadei veterotestamentare:

Într-o cetate trăiau odinioară doi bărbați,
unul era bogat iar celălalt sărac.
Bogatul avea turme și cirezi,
fără pereche de multe.
Cel sărac însă n-avea decât o singură oiță,
una micuță pe care o cumpărase.
El a hrănit-o și ea crescuse odată cu copii săi;
mânca din îmbucătura lui și bea din năstrapa lui,
dormea la sânul lui: era ca o copilă a sa.
A venit un drumeț la omul cel bogat,
și lui i-a căzut peste mână să ia din turmele și cirezile lui,
ca să gătească ospăț drumețului care venise la el,
și atunci a luat oița omului celui sărac
și a gătit omului venit la el în ospeție.
Atunci David s-a aprins strașnic de mânie
împotriva acelui om și a zis lui Natan:
"Pe Dumnezeul cel Viu, vrednic de moarte
este omul care a săvârșit această faptă!
Iar pentru oiță să dea o pedeapsă de șapte ori mai mare,
fiindcă a săvârșit această faptă
fără nici o milă".
Atunci Natan i-a spus lui David:
"Tu ești acel om!" (2Sam 12,1-7).

La auzul acestor cuvinte atât de dure și atât de tăioase, regelui David i s-au înmuiat picioarele când a auzit declarația profetului: "Acel om ești tu!". Șirul exemplelor ar putea continua. Să luăm un alt exemplu la fel de cutremurător. Regele Ahab îl ucide pe Nabot din pricina unei vii, pe care o avea proprietate de familie și pe care vrea să și-o însușească în mod samavolnic. Pedeapsa divină nu se lasă mult așteptată, ea îi este adusă la cunoștință de un alt profet, este vorba de profetul Ilie: "Așa zice Domnul: «tu ai săvârșit crimă, ca să pui mâna pe moștenire!» Și să-i mai spui: «Așa zice Domnul: «In locul în care câinii au lins sângele lui Nabot, să lingă și sângele tău!» (1Rg 21,19).

Profetul nu folosește un limbaj camuflat, cum era în cazul parabolei, el vorbește deschis regelui care a săvârșit nedreptatea. Profetului nu-i este frică, nu-i este nici rușine, în cazul de față nu respectă nici rangul protocolar, profetul apără întru totul drepturile lui Dumnezeu în numele căruia vorbește. El se comportă ca un autentic trimis a lui Iahve printre oameni. Sfințeniei absolute a lui Dumnezeu îi este opusă murdăria morală a omului(Is 6,5). Acest contrast dintre sfințenie și păcat i-a determinat întruna pe profeți să apere dreptatea divină și să aibă o conștiință vie și nepărtinitoare a ceea ce însemna greșeală, păcat. Acest lucru nu este o descoperire a profeților, ea era deja consemnată și înscrisă cu litere adânci în Decalog. Păcatul este acela care îl separă pe om de Dumnezeu (Is 59,2), care uneori este Dumnezeul dreptății - profetul Amos va fi glasul unui profet al dreptății -, sau Dumnezeul dragostei - profetul Osea va fi glasul unui profet al dragostei -, iar alteori Dumnezeul sfințeniei - profetul Isaia va fi un profet al sfințeniei neîntinate. Am luat doar câteva exemple, desigur cele mai semnificative și mai concludente, din lumea diversă și pasionantă a profeților.

 

1. Dar cine au fost profeții?

Nici într-un caz, așa cum se afirmă uneori, profeții n-au fost revoluționari, care să dărâme tradițiile și obiceiurile părintești. Ei sunt înainte de toate reformatori ai societății ebraice, care au adus aminte întotdeauna poporului de legământul încheiat odinioară cu Iahve. Având în vedere noul lor limbaj pe de o parte, dar și cerințele dure și fără compromisuri pe de altă parte, atitudinea lor este depășită prin cuvinte și gesturi. Ei au avut întotdeauna înaintea ochilor legea și îndeplinirea ei. De aceea, cuvântul lor sună în urechile contemporanilor lor ca o adevărată provocare. Israelul nu mai îndeplinea poruncile de altădată amintindu-și cu greu de obligațiile ce și le-au asumat părinții lor odinioară. Și totuși, nu o dată, profeții s-au prezentat în fața poporului ca adevărați revoluționari, fiindcă prevesteau pedeapsa lui Iahve și, prin urmare, deranjau ordinea și liniștea ce aparent domnea în societatea timpului lor. Profeții vedeau prezentul lor în mod radical și diferit de mulți dintre contemporani lor, nu permiteau nici compromisuri, nici jumătăți de măsură. Legământul dar și actul alegerii poporului de către Iahve nu sunt simple amintiri despre un trecut îndepărtat, ci sunt, în primul rând, un angajament nemijlocit în slujba lui Iahve. Profetul vorbește la timpul prezent, el se referă la acel "astăzi", atât de des folosit în literatura deuteronomistă. Poporul trebuia să fie atent la respectarea tuturor prescripțiilor divine, de aceea el se află într-un continuu act de convertire. Profeții nu vor înceta să avertizeze poporul în legătură cu importanța acestui fapt în viața de fiecare zi. Ei vor lupta neînfricați împotriva zeilor Baal; în această luptă se evidențiază într-un chip deosebit profeții Ilie, Osea și Isaia. Alteori vor biciui încrederea ușuratică în alegerea poporului, ca, de exemplu, profetul Amos. Ei vor condamna încrederea superstițioasă pe care poporul o nutrea pentru Templul de la Ierusalim, în acest sens avem exemplul lui Ieremia. Nenumărați regi au lezat cu bună știință și încontinuu legea; în această privință s-au evidențiat profeții Ilie, Isaia și Ieremia. Alteori, profeții au condamnat cu asprime pe falșii dumnezei, pe zeii cei neputincioși, cei ce nu erau în stare să ajute cu adevărat poporul; în această privință, profeții Amos și Ieremia sunt mereu o pildă. Profeții reproșau nedreptatea celor bogați și puternici sau se transformau în apărători necruțători ai celor săraci, a văduvelor și a orfanilor, cum a fost Ilie, Amos și Isaia. Ei au fost luptători neînfricați ai dreptății sociale, lăsându-ne o pildă vrednică de urmat. Ori de câte ori drepturile lui Dumnezeu, dar și cele omului sunt călcate în picioare, profeții au fost primii care au ridicat glasul. Gestul lor era tot mai amenințător, iar vocea lor răsuna ca un adevărat semnal de alarmă pentru toți, alianța cu Dumnezeu era în pericol. Alianța nu poate să subziste în asemenea condiții, ea trebuia mereu reînnoită, de acest lucru ne vorbesc profeții Osea, Ieremia și Ezechiel.

 

1.1.  Ei anunță catastrofe ucigătoare

Judecata Domnului va veni în mod sigur și pe neașteptate pentru popor, ea va fi nemiloasă, va fi îngrozitoare. Marilor puteri de atunci, Asiria și Babilon, le-a fost încredințată pedepsirea Israelului. Cu un curaj deșănțat, se afirmă că adevăratul Dumnezeu va fi supus mai marilor zilei în panteonul lor. Cu toții au uitat un fapt esențial: marile evenimente al timpului sunt puse în mișcare de către Iahve, Cel atotputernic. Se vorbește despre o judecată a popoarelor, care este și ea iminentă. Acest punct de vedere este în totală antiteză cu cel al religiilor antice. Singur Iahve stăpânește peste popoare și peste dumnezei lor, se servește de ele în mod suveran și pentru finalități numai de el știute. Aceste aspecte sunt tot atâtea puncte din învățătura profeților Isaia, Ezechiel sau Deutero-Isaia. Divinitățile la care se închină popoarele străine nu sunt realități vii și viabile, ele sunt niște nimicuri. În mijlocul lor se află singurul, atotputernicul și adevăratul Dumnezeu. În ciuda feluritelor amenințări, pentru poporul care la glasul profetului se întoarce la Domnul, este întotdeauna loc pentru o speranță nouă. Dumnezeu nu va permite ca întreg Israelul să dispară. Un rest va continua să dăinuiască, dintr-o viță să răsări o mlădiță, ea va produce sevă din care va ieși o nouă viață. Acest lucru va fi necontenit amintit poporului de către profeții Ilie și Isaia. Dumnezeul-eliberator, așa cum a salvat poporul odinioară sub Moise, va iniția un nou exod, despre acest lucru dă mărturie Deutero-Isaia. El va trimite poporului său un Mesia din spița lui David, după cum stă scris la profeții Amos, Isaia și Ieremia. În felul acestase va statornici o adevărată împărăție a păcii universale, cum scrie profetul Isaia. Poporul va păși într-un nou Ierusalim, vor anunța încrezători profeții Aggeu și Zaharia, încheind cu Dumnezeu un nou legământ; acest adevăr va fi interpretat de profeții Osea și Ieremia. Israel va deveni în cele din urmă lumină pentru popoare.

Profeții vor putea să anunțe noul legământ pentru popor folosind imagini deja cunoscute prin tradiție, cum ar fi alianță, alegere, Ierusalim, unsul, exodul etc. Este un lucru nemaiauzit, ceea ce a reușit să realizeze Dumnezeu cu acest popor mic și neînsemnat, pe care l-a condus cu braț puternic;vechiul este păstrat dar, în același timp, cu mult depășit. Profeții descoperă o nouă dimensiune a istoriei mântuirii, a căreifață se deschide generos spre viitor. Până acum erau preamărite acțiunile lui Dumnezeu cu ocazia eliberării din robia egipteană sau cu prilejul cuceririi Canaanului. De acum încolo, însuși viitorul este încorporat în istoria mântuirii. Speranța și viitorul vor fi temele predilecte în predicile profetice. Totul va fi raportat la Iahve, singura speranță a lui Israel.

Din mulțimea nenumărată o profeților am ales trei figuri care în Biblie au personalitatea lor proprie, bine definită, și care au trăit în epoci diferite ca timp, dar care s-au impus prin glasul lor tăios și incomod: Ilie, Amos și Ioan Botezătorul.

 

2. Ilie, un luptător pentru dreptate

Ilie este primul luptător din Vechiul Testament, care se impune prin acțiuni profetice extreme și a cărui faimă și popularitate au răsunet până la nivelul Noului Testament. Despre el tradiția ne oferă nenumărate detalii, însă ele nu au fost consemnate într-o carte care să-i poarte numele. Nu cunoaștem nici originile, nici educația primită, nici cercul său de prieteni sau de activități. În schimb, îi cunoaștem marea sa personalitate. El intervine în marile momente istorice ale Israelului, atunci el își ajută cu spirit de abnegație poporul ajuns la cumpănă. Profetul se prezintă ca un instrument la dispoziția lui Iahve a cărui domnie suverană el nu o pune nici un moment la îndoială; despre toate acestea ne dau mărturie textele biblice luate din Cartea întâi a Regilor. Datorită acestui profet neobosit, Nordul Israelului trebuie să se decidă între a-i sluji adevăratului și unicului Dumnezeu sau lui Baal. Însuși numele său însemna un program de viață, dat fiind că Ilie înseamnă Dumnezeul meu este Iahve. Dacă Iahve este Domnul universului, pentru ce nu ar fi în slujba sa cu trup și suflet, cu nașterea și moartea sa, cu rodnicia pământului, a animalelor și a omului? El nu permite nici măcar pentru o clipă ca Iahve să intre în rivalitate cu Baal. Pentru acest motiv, Ilie ajunge repede în conflict cu regele Ahab. Biblia ne vorbește despre o confruntare deschisă, pe viață și pe moarte. Se caută un răspuns la întrebarea: cine este distrugătorul lui Israel? Iahve sau Baal? Urmează scena zguduitoare petrecută pe muntele Carmel, unde Ilie cu braț puternic ucide toți acei nevrednici preoți-slujitori ai zeului Baal (1Rg 18,17-40). În urma acestui fapt provocator, intervine soția regelui Ahab, regina Isabela (1Rg 19,1ș.u.). Ea îl declară pe profet persona non grata și, în consecință, dușman al poporului și al său personal. Atunci Ilie, pentru a scăpa de persecuție, se decide să fugă departe de locul natal. Acolo el va săvârși primul pelerinaj, care avea să-l ducă la muntele Domnului, pe același munte unde Moise a primit legea și a încheiat o alianță veșnică cu poporul. Iahve nu se arătă în mijlocul furtunii, a cutremurelor sau a focului, dimpotrivă El se va adresa lui Ilie în adierea lină a unui vânt de primăvară. Tăcerea este învăluită de mister, singur profetul trăiește o experiență unică care-i va întări credința. În liniștea tăcută, Dumnezeu îi vorbește profetului, este prima teofanie a lui Iahve.

În sfârșit, profetul intervine din nou în conflictul dintre regele Ahab și Nabot, un supus al său, în legătură cu o vie. Intervenția sa este un prilej nimerit de-a face morală politică. Profetul apără cauza lui Nabot împotriva nedreptății pe care regele Ahab este pe cale să o săvârșească. Și regele se află sub aceeași lege a lui Iahve, el trebuie să o respecte și să dea un exemplu bun tuturor supușilor. Proprietatea ca și viața nu pot fi atinse sau decise de mai marii zilei. Acolo unde instanțele de stat nu-și fac datoria, acolo profetul pășește înainte, luând apărarea celui slab și neputincios. În felul acesta Ilie înțelege să apere în orice împrejurare dreptul și dreptatea. Iată, spre exemplificare, un scurt fragment din discuția profetului cu regele Ahab:

Și a zis Ahab către Ilie: "Și aici ai dat peste mine, vrăjmașule?". Iar el i-a răspuns: "Te-am aflat și aici, fiindcă tu săvârșești fapte nelegiuite înaintea ochilor Domnului și-l mânii".

Așa vorbește Domnul: "Iată, voi aduce peste tine nenorociri și te voi mătura și voi nimici pe toții de parte bărbătească în Israel, fie rob, fie liber. Voi face cu casa ta cum am făcut cu casa lui Ieroboam, fiul lui Nabat, și cu casa lui Baeșa, fiul lui Ahia, pentru fărădelegea cu care m-ai mâniat și ai adus pe Israel la păcat".

Asemenea și pentru Izabela a grăit Domnul: "Câinii vor mânca pe Izabela în câmpia lui Israel!" (1Rg 21,20-23).

 

3. Amos, un luptător în favoarea celor oprimați

Când Domnul îl cheamă pe Amos, alegerea sa nu cade asupra unui bărbat din cercul preoților sau al mai marilor dintre profeți, ci asupra unui păstor și cultivator de aguridă. Originar din Tekua, o localitate pierdută în deșertul lui Iuda; numeleAmos însemna probabil povara lui Iahve. Viața sa particulară nu prezintă nici o importanță pentru Biblie. Până azi, cartea sa însă nu încetează să fie un avertisment pentru cititor, amintindu-i cererea stringentă a lui Dumnezeu referitoare la înfăptuirea dreptății.

Angajamentul pentru dreptatea lui Iahve alcătuiește miezul mesajului profetului Amos. El se ridică împotriva tuturor acelora care înfăptuiesc răul în ochii lui Iahve, se ridică contra arameilor, filistenilor, Tirului, Edomului, Moabului și Iuda. Profetul Amos se ridică cu toată vehemența împotriva tuturor acestora, pentru că păcatele lor sunt strigătoare la cer. Acestea sunt: exploatarea celor săraci, dorința de câștig nedrept, nedreptățirea celor lipsiți și fără apărare precum și vătămarea Templului etc. Dar cel mai mult, Amos se ridică împotriva îmbogățiților peste noapte și împotriva luxului deșănțat. În această postură, el devine avocatul celor săraci, slabi, orfani, lipsiți de libertate, străini și nevoiași. Cine săvârșește nedreptate față de toți aceștia, păcătuiește direct împotriva lui Iahve, care este înainte de toate Dumnezeul celor săraci.

Câteva exemple din cartea profetului Amos vor fi pilduitoare pentru ideile sale. El își ridică glasul împotriva nedreptăților, în special împotriva judecătorilor necinstiți și avizi după câștig:

Aceștia prefac judecata în pelin și doboară dreptatea la pământ... Ei urăsc pe apărătorul dreptului la poarta cetății și de cel ce grăiește cinstit le este scârbă. Drept aceea, fiindcă voi călcați în picioare pe cel sărman și luați de la el dar de grâu, cu toate că ați zidit case de piatră cioplită, nu le veți locui, și deși ați sădit viță de soi bun, nu veți bea din vinul ei.

Căci Eu știu, cât de mari sunt fărădelegile și grele păcatele voastre, ca unii care asupriți pe cel drept și luați mită și stoarceți pe cei săraci la porțile cetății (Am 5,7.10-12).

Glasul său răsună năprasnic și, în consecință, el devine tot mai amenințător. Are cuvinte dure la adresa celor care duc o viață ușuratică; profetul nu-și dă odihnă ochilor până când nu va vedea instaurată din nou dreptatea:

Iată că ei stau tolăniți pe paturi de fildeș și se răsfață pe sofalele lor, mănâncă miei din turmă și viței puși la îngrășat în iesle. Zburdă în cântece de harpă și tocmai ca David născocesc instrumente muzicale; beau vin din amfore și din fruntea untdelemnului își fac miresme de uns, nu le pasă deloc de prăbușirea casei lui Iosif! Pentru acesta vor fie duși în robie în fruntea robilor (Am 6,4-7).

Pentru comercianți și pentru cei care înșală la tot pasul, profetul are cuvinte deosebit de aspre. Cei săraci sunt furați și înșelați în văzul tuturor, tocmai de aceia nedreptatea săvârșită de aceștia cere răzbunare:

Ascultați acestea, voi care călcați în picioare pe cei sărmani și asupriți pe cei obijduiți, spunând: "Când va trece luna plină, ca să vindem grâul? Și sâmbăta, ca să deschidem jitnița, să micșorăm efa, să mărim siclul și să punem în loc cântare false? Să cumpărăm pe preț de argint pe cei nevoiași și pe cei sărmani pentru o pereche de încălțăminte, să vindem codina de grâu?" S-a jurat Domnul împotriva trufiei lei Iacob: "Niciodată nu voi uita de faptele lor!" (Am 8,4-7).

În sfârșit, profetul Amos are cuvinte dure, refuzând compromisul, fie când este vorba de cult, fie când este vorba de alegerea Israelului, care a devenit de mult pentru cei bogați un mijloc de laudă deșartă. Slujitorii cultului nu sunt nici ei cruțați, ei aduc un cult exterior, inima lor este complet străină de ceea ce fac și tocmai de aceea ei aduc jignire continuă lui Iahve. Un astfel de cult nu numai că este neplăcut, dar el este murdar și, în plus, el este și nelegiuit:

Sărbătorile voastre m-au scârbit și nu simt nici o plăcere pentru adunările voastre în Templu. Când îmi veți aduce arderi de tot și prinoase, nu le voi binevoi și la jertfele cele grase de pace ale voastre nu voi privi. Depărtează de mine zgomotul cântecelor tale, fiindcă nu vreau să ascult sunetul harpelor tale! Judecata să curgă ca apa și dreptatea ca un pârâu năvalnic!(Am 5,21-24).

Sunt cuvinte usturătoare pe care profetul Amos le pronunță la adresa tuturor acelora care se cred puternici și, prin urmare, se cred de neînvins. În spiritul cuvintelor profetului Amos, Isus va pronunța și El în celebra Predică de pe Munte cuvinte dure:

Dacă îți aduci darul tău la altar, iar acolo îți amintești că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul tău acolo, înaintea altarului, și du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino și adu-ți darul tău!(Mt 5,23-25).

Ascultătorii profetului Amos erau obișnuiți să audă numai cuvinte bune de la profeți dar, de data aceasta, ei sunt complet șocați de declarațiile profetului, ei ascultau un om care nu făcea nici un fel de compromisuri sau menajamente. Mesajul său hotărât suna mai degrabă ca o chemare la revoluție. Profetul vorbea "în numele lui Iahve":

Atunci a trimis Amasia, preotul cel din Betel, către Ieroboam, regele lui Israel, zicând: "Amos uneltește împotriva ta chiar în casa lui Israel! Și locuitorii țări nu mai pot îndura cuvintele lui!". Căci iată ce grăiește Amos: "De sabie va muri Ieroboam și Israel va fi dus în robie de pe pământul său!" (Am 7,10-11).

Amasia i-a adus la cunoștință lui Amos interzicerea de a mai vorbi în public la Betel. Profetul apără misiunea sa de a predica, pentru că o primise de la Iahve. El se legitimează prin faptul că a fost chemat direct de către Iahve. Prin urmare Amos, prin intermediul unui alt mesaj dur, aduce la cunoștința familiei preoțești următoarele: "Femeia ta va fi destrăbălată în cetate iar fiii și fiicele tale vor cădea în ascuțișul sabiei; pământul tău va fi măsurat cu funia, tu vei muri în pământ spurcat, iar Israel va fi dus în robie din țara lui!" (Am 7,17)

Nu știm nimic despre profetul Amos și despre activitatea sa ulterioară după expulzarea sa de la Betel. Ca și-n cazul profetului Ilie, Biblia este mai degrabă interesată de cuvintele pe care le-a pronunțat profetul și despre biografia lui anterioară. Catastrofa pe care profetul nu încetase să o anunțe cu glas tare, s-a întâmplat câțiva ani mai târziu, atunci când asirienii au cucerit Samaria în anul 721 î.C. Pedeapsa lui Iahve nu a întârziat deloc. Ea este întotdeauna pe măsura faptelor săvârșite; așa a fost ieri, așa este și astăzi.

 

4. Ioan, ultimul dintre profeți

Ar fi greu dacă nu imposibil să ne închipuim, ce-ar fi fost Noul Testament fără figura profetică a lui Ioan Botezătorul. Sunt emblematice cuvintele Evanghelistului Luca 16,16: "Legea și Profeții sunt până la Ioan, de atunci încolo este vestită Împărăția lui Dumnezeu". Ne sunt cunoscute atât figura istorică, cât, mai ales activitatea sa plină de avânt profetic. Nu a făcut nici un compromis cu misiunea sa de înainte-mergător al Mântuitorului, pe care a îndeplinit-o până la jertfa totală. Dragostea lui pentru Isus nu a fost pentru Ioan un cuvânt gol, dimpotrivă, ceea ce a mărturisit cu gura a confirmat cu faptele sale până la jertfa totală, martiriu. Ioan a trăit o viață retrasă de lume, cu toate acestea, el nu a fost străin de tot ce se întâmpla în jurul său. Viața sa a fost o continuă renunțare la ceea ce însemna carieră și comoditate, prietenii sau relații. Ioan se prezintă în fața ascultătorilor veniți din toate părțile Palestinei ca să-l asculte cu gând curat, el "purta un veșmânt de păr de cămilă și o cingătoare de piele peste mijloc" (Mt 3,4). La fel de dură ca și viața era și hrana sa zilnică; Matei notează că Ioan "mânca lăcuste și miere sălbatică". Dar nu numai viața lui era plină de renunțări; Evangheliile relatează cum și mediul în care a trăit era la fel de arid și neprimitor. De pe stâncile din deșertul lui Iuda, el nu înceta să repete tuturor: "Eu sunt glasul celui care strigă în deșert: «Neteziți calea Domnului!»" (In 1,23).

 La insistențele celor care îi cereau să se legitimeze, Ioan le răspunde cu faptele sale, fără a avea pretenția că este cineva. Ba, mai mult, el neagă că ar fi "unsul Domnului, sau Ilie, sau vreunul din profeți". El se legitimează cu faptele sale, pe care nu le tăgăduiește nici o clipă, ba, mai mult, el se mândrește cu ele (In 1,26-27): "eu vă botez cu apă, însă în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-l cunoașteți, care vine în urma mea și căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei".

Evanghelistul Ioan introduce numele lui Ioan Botezătorul chiar în paginile Prologului și prin aceasta ne dă adevărata dimensiune a personalității sale, aceea de a fi profetul Mântuitorului, cu misiunea de a da mărturie despre venirea sa în lume(In 1,6-8): "A fost un om trimis de Dumnezeu al cărui nume era Ioan. Acesta a venit să dea mărturie despre lumină pentru ca să toți să creadă în el. Nu era el lumina, ci trebuia să dea mărturie despre lumină".

Acest text biblic prezintă în câteva cuvinte întreaga misiune a lui Ioan, ultimul dintre profeți și "trimis de Dumnezeu" să dea mărturie despre lumină, adică despre adevăratul Mesia. A fi martor sau a da mărturie sunt niște noțiuni cheie în teologia evanghelistului Ioan. Martor este acela care atestă în istoria oamenilor o realitate, care, deși subzistă în mod ascuns în istoria umană, totuși o depășește cu mult atât în dimensiune, cât și în conținut. Numai acela care a primit darul duhului, numai acela, la fel ca Ioan, are puterea să-l mărturisească pe Cristos-Mesia, adevărata lumină. În scurtul citat luat din Prolog, ne lovesc două cuvinte care iese în relief, termenul mărturie și cel de lumină, care sunt specifici evangheliei a patra. Acești termeni se referă la cele două personalități care sunt centrale în paginile celui de al Doilea Testament: Cristos și Ioan. Trebuie spus că lui Ioan nu i se potrivește termenul de lumină, el era folosit în primul rând la adresa lui Mesia. Evanghelia a patra îl caracterizează pe Ioan ca fiind "făclie ce arde și luminează" (In 5,35), conceptul de făclie fiind mult inferior celui de lumină.

 

4.1.  Un glas plin de furie pentru Domnul

Asemenea profeților Ilie și Amos, asemenea tuturor profeților din Vechiul Testament, și Ioan, ultimul dintre profeți, nu a încetat să-și ridice glasul în apărarea celor slabi, condamnând cu vehemență nedreptatea, necinstea, răutatea, depravarea, furturile, adulterele, lăcomia după bani, onorurile, puterea etc. Matei notează referitor la activitatea lui Ioan, cuvintele dure, nemaiauzite, la adresa fariseilor și saduceilor. Ni-l închipuim pe Ioan cu părul vâlvoi, cu o piele de cămilă aruncată pe trupu-i gol și cu o creangă de copac în mână, așa cum l-am văzut în celebrul film al lui Zefirelli, strigând în dreapta și în stânga:

Pui de viperă, cine v-a învățat să fugiți de mânia care vine?...Securea stă la rădăcina pomilor, iar ori ce pom ce nu dă roade bune, va fi tăiat și aruncat în foc! În mână are vânturătoarea pentru curățirea ariei; grâul îl va aduna în hambar, pe când pleava o va arde cu focul nestins (Mt 3,7-8.10.12).

Același limbaj puțin ales dar eficient și dur îl are și la adresa altor categorii de oameni. Într-una din zile,

mulțimile îl întrebară: "Noi ce să facem așadar?". El le răspundea: "Cine are două tunici, să împartă cu cel ce nu are, iar cine are ce mânca, să facă la fel". Veniră și vameși ca să fie botezați și-l întrebară: "Noi ce să facem învățătorule?". El le spunea: "Nu cereți mai mult decât vi s-a oferit". La fel și soldații îl întrebau: "Noi însă, ce să facem?". Și lor le răspundea: "Nu faceți violență nimănui, nici să nu năpăstuiți pe cineva, în plus, să fiți mulțumiți cu solda voastră!" (Lc 3,10-14).

Sunt răspunsuri care dovedesc responsabilitate pentru semenul din jur, respect și un mod just de comportare, precum și observarea dreptului și a dreptății sociale. Cu alte cuvinte, avem toate premisele unei convertiri interioare autentice. Sunt principii de viață de la care nu are voie să abdice absolut nimeni. Pentru acestea glasul profetului a răsunat atunci pentru prima oară, pe malurile Iordanului, iar de atunci răsună în subconștientul fiecăruia dintre noi: "noi ce să facem?". Mulțimea, vameșii și soldațiisunt reprezintă aici câte un grup de oameni, care se adresează lui Ioan invocând cazuri concrete de viață. Ioan, la rândul său, răspunde fiecăruia în parte fără nici o ezitare și ținând cont de situația socială a fiecăruia. El nu cere decât disponibilitate și sinceritate față de planul salvator al lui Dumnezeu.

 

4.2.  Adevăratul profet mărturisește cu viața sa

Singur Irod stătea deoparte și privea la tot ce se întâmpla; el punea la cale deja de pe atunci sfârșitul tragic al profetului: "dar Irod tetrarhul, mustrat de el pentru Irodiada, soția fratelui său, și pentru toate răutățile ce le făptuise, o mai adaugă și pe acesta la toate celelalte, și-l aruncă pe Ioan la închisoare" (Lc 3,19-20).

De fapt, Ioan Botezătorul, la dorința expresă a lui Irod Antipa, a fost arestat și aruncat în închisoare în care își va găsi și moartea eroică. Ioan și-a păstrat până în cele din urmă spiritul său profetic și demnitatea sa. Avem de a face aici cu două caractere în totală opoziție. Pe de o parte, Irod Antipa, incestuos și înrăit în nemernicie, la care se adaugă acum arestarea la comandă a lui Ioan Botezătorul. Pe de altă parte este Ioan, singur dar cu Dumnezeu, curajos și zelos, cu predici bătăioase, iar cu păcătoșii publici bun dar amenințător până la violență. La est de Marea Moartă se afla citadela lui Macheronte, transformată de Irod într-o închisoare cu regim special; aici Ioan își va petrece ultimele clipe de viață, pentru că a avut curajul să-l înfrunte direct pe Irod, spunând-i pe față: "Nu-ți este îngăduit să iei soția fratelui tău" (Mc 6,18).

 

5. Concluzie

Am analizat câteva dintre personalitățile cele mai proeminente din lumea plină de lucruri neprevăzute a marilor profeți: Ilie, Amos și Ioan Botezătorul. Am ales acești trei profeți reprezentând trei curente total diferite între ele și tot atâtea etape din istoria zbuciumată a Israelului. Ei fac parte din marea familie a profeților, care și-au înțeles misiunea într-o manieră proprie: a apăra dreptatea și adevărul printre oameni. Bărbați excepționali, curajoși și plini de zel, profeții au apărat întotdeauna cauza celor mulți și temători de Dumnezeu. Dintre aceștia ies în evidență, înainte de toate, figura profetului Ilie, trecând pe la Amos și Isaia și ajungând la Ieremia și Ezechiel și de acolo, mai departe, la Malahia și Ioan Botezătorul; toți aceștia au fost apărători neobosiți ai cauzei lui Dumnezeu printre oameni și-n același timp, au înfierat și denunțat nedreptatea și asuprirea față de cei mulți și fără apărare. Profeții aparțin celor mai diverse straturi ale societății ebraice însă prin atitudinea și prin cerințele lor de ordin religios, moral, etic și social sunt mereu prezenți: cum a fost ieri, așa este și astăzi. Profeții nu-au încetat nici un moment să reclame ca pe un drept al lor ascultarea de porunca dragostei și a dreptății sociale prin condamnarea fără tăgadă a celor bogați, puternici și fără nici o milă. Fără a invoca vreodată dreptul la revoltă, profeții se fac interpreții tăcuți ai adevărului divin, pe care îl apără în orice împrejurare de viață: "Vai vouă care zidiți casă lângă casă și grămădiți țarini peste țarini până nu mai rămâne nici un loc, pentru ca voi să fiți singuri stăpâni în mijlocul țării" (Is 5,8).

Profeții, făuritorii de conștiințe, vor juca un rol deosebit de important în evoluția societății ebraice în conturarea simțului de dreptate socială și adevăr teologic. Ei nu vor face nici un compromis cu adevărurile Decalogului, dimpotrivă, le vor aprofunda întruna, aplicându-le la viața în continuă mișcare. Profeții, fiecare în stilul său și după puterea sa de convingere, au fost persoane alese de Dumnezeu, care au primit de la Domnul o chemare specială (cf. profetul Samuel în 1Sam 3,1-14) și care, fiind mai apropiați de inima poporului său, trăiau relațiile cotidiene ale vieții de fiecare zi, cu urcușurile și coborârile sale. Ei au fost dușmani declarați ai analizelor teoretice și a formulelor juridice complicate; ei se adresează în exclusivitate și inimii și rațiunii umane. Vocea lor trece, de aceea, cu ușurință peste barierele de timp și spațiu. Ea se aude și azi repetând cu aceiași îndrăzneală și tărie profetică: "Nu-ți este îngăduit să iei soția fratelui tău!".

Aș vrea să închei gândurile prezentate cu un citat al Prof. Henri Cazelles, în semn de respect și plăcută aducere aminte:

În Biblie nu există condamnări nemotivate ale unuia sau al altuia dintre profeți, nu există nici povestiri care să ne trezească doar curiozitatea, există însă relatări existențiale, adesea enigmatice, fie prin repetițiile, fie prin încrengăturile lor, dar care întotdeauna exprimă intenția și dorința lui Iahve de a vorbi oamenilor "în multe rânduri și în multe chipuri"(Evr 1,1). Există legi, care asigură drepturile fiecărui om într-o societate dreaptă, în care "dreptul și dreptatea" (Is 9,6) sunt acasă. Nu trebuie să uităm că Torah, care deschide Biblia, ne-a fost transmisă ca o lege, care înainte de fi citită, a fost istorie, deci s-a transmis prin viu grai din generație în generație, dar care și-a păstrat mereu valabilitatea ei.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire