pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

DEMNITATEA FAMILIEI ÎN "EVANGELIUM VITAE"

D-na Marina Fara
Consiliul Pontifical pentru Familie, Vatican

Se cuvine să le mulțumim organizatorilor pentru această "agapă"de idei - din magisteriul Bisericii, din experiența cuprinsă în minunata literatură patristică dar și din experiența actuală - a Bisericii universale și a celei locale. Este un moment important, care reflectă maturitatea Bisericii noastre. După cum ați putut observa, toate tematicile abordate până acum, în cadrul acestor cursuri, au "citat", direct sau indirect, o instanță ale cărei problematici este prin excelență actuală, o temă a tuturor provocărilor posibile: familia.

Pentru că se recunoaște - încă - pretutindeni că viitorul omenirii depinde de familie, cel puțin prin adevărul esențial că aceasta este chemată să asigure generarea (zămislirea, nașterea și dezvoltarea) vieții umane și a persoanei umane. "Viitorul omenirii trece prin familie", clasează Biserica în actualitate, ca pentru a trezi conștiințele adormite, în fața tabloului îngrijorător al civilizației morții care se înstăpânește în jurul nostru.

Atacul la adresa vieții este, de fapt, un atac împotriva familiei, iar familia, vedem cu ușurință acest lucru, se află în criză. Iată de ce, este util mai întâi să analizăm resorturile acestei "civilizații a morții", descrise în enciclica la care ne referim.

Evangelium vitae a apărut ca o necesitate, semnalată de Biserică. Consistoriul extraordinar al Cardinalilor, din aprilie 1991, i-a cerut papei un document magisterial prin care Biserica să se pronunțe asupra valorii sacre și inviolabile a vieții umane.

Ne propunem, în analiza noastră, mai întâi o conștientizare asupra realităților culturii morții, apoi o perspectivă asupra răspunsului pe care suntem chemați să îl dăm, un răspuns ce ne cere o permanentă convertire, o transformare interioară, și, în sfârșit, câteva referiri la vocația noastră de a mărturisi valorile în care credem, pe care le urmăm, valori ale familiei creștine investite cu darul divin de a fi co-autoarea vieții în planul Creației.

Evangelium Vitae nu este un text biblic, nu este un text canonic - subliniază autorul enciclicei și adaugă: "Evanghelia vieții este vestea cea bună" pe care suntem chemați să o proclamăm astăzi în mijlocul culturii morții; este vestea cea bună a vieții; este vestirea lui Cristos, calea, adevărul și viața.

Ca "popor al vieții" suntem chemați să o vestim, "Evanghelia vieții" fiind deci, aș spune, materie a unei noi acțiuni civilizatoare în societatea dezumanizată.

Textul ne dezvăluie această chemare ca pe o vocație a "poporului vieții", ca pe o vocație a familiei dar și ca permanentă chemare, înscrisă de Dumnezeu în inima omului, la deslușirea și trăirea acelui mister care înseamnă "plinătatea vieții".

Evangelium vitae, o enciclică ce explică pericolul extrem la care se expune umanitatea atunci când este disociată procreația de vocația familiei, era în 1995, data apariției, o enciclică profetică, dacă ținem cont de faptul că este deosebit de actuală în anul 2001, când realitatea copiilor fără familie și a familiilor fără copii este evidentă, iar oamenii de știință se străduiesc să cloneze cât mai curând ființa umană.

Evangelium vitae se află în gândul papei de multă vreme, din timpul în care, episcop de Cracovia și profesor la Universitatea Catolică din Lublin "s-a îndrăgostit" - cum afirmă în dialogurile sale cu Vittorio Messori ("Să trecem pragul speranței") - "de iubirea umană" : ca teolog și ca păstor de suflete, îndrumând familiile, slujind ceremoniile de Căsătorie ale prietenilor, pregătind logodnicii pentru viața de căsătorie, "am început - declara el - să iubesc iubirea umană". Erau anii unei opere capitale, care își păstrează actualitatea și prețul ca un diamant: "Iubire și responsabilitate". În acest eseu, al cărui titlu rezumă pe deplin strălucita disertație cuprinsă între copertele sale, se află germenele multor opere magisteriale ale viitorului papă dar, în mod deosebit, Evangelium vitae. Eu mi-am permis să numesc "Iubire și responsabilitate" "Proto-Evangelium vitae".

Iubire și responsabilitate s-a publicat la noi, în anul vizitei papei, în versiune completă la Cluj și într-o primă parte la București, urmând să apară în curând partea a doua. Recomand această carte tuturor celor care sunt interesați de misterul iubirii umane, de misterul vieții și părtășiei noastre la creația divină, de problematica familiei și mai ales celor ce vor să afle răspuns la starea gravă în care se află tineretul prins în capcana mentalității materialiste, a consumului.

În cu totul alt stil, și anume cel al sfatului spiritual care a creat o valoroasă bibliotecă înainte de război (câte cărți s-au mai salvat din acea bibliotecă?), avem în Biserica noastră un precursor al ideii care acum se constituie într-un val uriaș, ideea luptei pentru apărarea vieții și a familiei ca sanctuar al vieții. Acel precursor al mișcării "Pro Vita", putem afirma cu certitudine, este Monseniorul Ioan Suciu, episcopul martir al Blajului și autorul seriei de predici din catedrala Sfântul Iosif, care chema la rezistență împotriva răului materialist, comunist, care se instala dar este în același timp și autorul unei cărți duios de frumoase, profunde și actuale, care se numește "Mama". Ca și Ioan Paul al II-lea, Monseniorul Suciu a avut spiritul profetic de a încredința toate aceste adevăruri, spre păstrare și promovare, tineretului. De altfel, știm că i se spunea "apostolul tineretului". O idee tot atât de profetic asemănătoare, de exemplu, cu ultimul Mesaj al Papei Ioan Paul al II-lea pentru Ziua internațională a tineretului 2001, mi se pare centralitatea crucii ca asumare a vieții, leit motiv în îndemnurile Monseniorului Suciu, atât în scrierile despre eroismul creștin cât și în acea minunată predică de rămas bun, în care le încredințează tinerilor misiunea de a făuri o rezistență a conștiinței, singura cale de salvare la nivel personal și de popor, în fața adversităților.

Avem deci în patrimoniul nostru, un precursor al mișcării "Pro Vita" și încă o figură cu maximă autoritate, un martir al Bisericii și, în același timp, o figură de certă modernitate, care interpretând semnele timpului - în prima jumătate a secolului trecut -, a considerat că este mai mult ca oricând ceasul Bisericii, că Biserica este chemată să se implice și să ofere răspunsurile pentru care societatea nu va avea la îndemână altă instanță morală. Vorbind despre sfidările actualității și îndemnând, la București, la un ecumenism al slujirii valorilor, apărarea vieții și a familiei aflându-se printre priorități, Ioan Paul al II-lea și-a luat rămas bun de la români încredințând acest "vis" tinerilor.

Magisteriul Bisericii cuprinde documente care au precedat Evangelium vitae. Iată câteva:

În spiritul Conciliului al II-lea din Vatican, Paul al VI-lea emitea în 1968 o enciclică revoluționară, receptată cu mari controverse, asupra reglementării natalității: Humanae vitae. Urmează documente emise de Congregația pentru doctrina credinței asupra eticii sexuale: Persona humana (1975); asupra respectului vieții umane în curs de naștere și al demnității procreației: Donum vitae (1987) și alte apeluri și documente.

Ioan Paul al II-lea a dedicat o cateheză (audiențele generale) relației de iubire între soți cu deschidere spre viața care se naște și a tratat problema apărării vieții în perspectiva familiei: este ciclul alcătuit din Îndemnul apostolic Familiaris consortio - îndatoririle familiei creștine în lumea de azi, 1981; Scrisoarea apostolică asupra demnității și vocației femeii, Mulieris dignitatem, 1988; Scrisoarea către familii, Gratissimam sane, 1994 și Scrisoarea de Crăciun adresată tuturor copiilor, Ad paucos dies, 1994.

 

1. Conștientizare: pentru o cultură a vieții

După dezamăgirea produsă de căderea unui mit, speranța salvării din imperiul consumismului prin infuzia de spiritualitate a Estului eliberat de totalitarismul comunist, pentru toată lumea care privește realitatea cu responsabilitate asediul culturii morții devine din ce în ce mai îngrijorător. Sunt anii în care, în țările din Est înflorește contracepția. Paradoxal, odată cu eliberarea de sub teroare, odată cu câștigarea libertății se refuza viața. Și în cazul acesta, putem spune că Ioan Paul al II-lea a avut o viziune profetică. Cu ocazia vizitei sale la Praga, în aprilie 1990, a lansat un avertisment noilor democrații din Est, un apel la reținerea entuziasmului și la vigilență, pentru că se profilau alte pericole în fața unei societăți nepregătite să reziste la presiunea consumistă. Era vorba despre pericolele libertății neînțelese, despre îmbrățișarea cu euforia eliberării de totalitarism a unor concepții de viață care contravin tocmai libertății umane în adevărul său antropologic: se primea cu ușurință "libertatea" de a practica avortul, sterilizarea, cultura pilulelor contraceptive, a tehnicii de laborator în locul procreației, a experimentului asupra embrionilor umani; apoi eutanasia, pasivitatea și chiar fascinația față de violența gratuită, lipsa de reacție în fața mentalității prin care omul devine un simplu obiect de consum.

Contracepția - acest important capitol al "culturii morții" - a devenit un sistem care funcționează cu maxim randament și, de aceea, este dificil de demontat.

1.1.  O primă treaptă a conștientizării

Cultura morții se definește prin tot ceea ce înseamnă intervenție artificială a omului în planul creației fără a respecta în integralitatea lor, legile creației. În legile creației, omul își are locul bine definit: el nu se substituie lui Dumnezeu, ci participă la creația lui Dumnezeu, și tocmai în această nobilă poziție pe care i-a oferit-o Dumnezeu, aceea de a participa la creația sa, rezidă grandoarea, demnitatea ființei umane. Repetabilul păcat de la origini, omul care se substituie lui Dumnezeu, se revelează mai ales în raport cu atitudinea față de viață, pentru că Dumnezeu este viață și Creatorul vieții.

În Evangelium vitae, această atitudine este analizată reparcurgând episodul biblic al crimei lui Cain. Observăm că Dumnezeu nu-și întrerupe dialogul cu el. Îi amintește că este liber în fața răului, căci la rădăcina oricărei violențe se află căderea în fața "logicii" celui rău. Acea minciună a lui Cain: "Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?" ilustrează "o eclipsă" asupra valorii sacre a vieții umane, este pierderea legăturii omului cu Dumnezeu.

Societatea noastră, cuprinsă de materialism practic și-a însușit ca sindrom al modernității pierderea sensului păcatului, asimilarea delictului cu un drept: dreptul de a ucide o ființă nevinovată - avortul, dreptul de a se închide în fața primirii vieții. Pentru că trupul nu mai este văzut în adevărul uman al unei realități specific personale, adică semn și loc al relației cu ceilalți, cu Dumnezeu și cu lumea. Trupul, se specifică în Evangelium Vitae este văzut sub aspectul unei pure materialități, procreația devine astfel un dușman (al profitului material, al plăcerii, al vieții egoiste). Asistăm la o sărăcire fără seamăn a relațiilor interpersonale. Suferința, care este o "povară inevitabilă a existenței umane dar și factor al posibilei creșteri personale" este "cenzurată, respinsă ca inutilă"; "viața și-a pierdut orice semnificație, în om încolțește dorința de autoreprimare".

Porunca a cincea, referitoare la apărarea vieții, ne arată că omul poate "ucide" nu numai prin suprimarea vieții deja creată și aflată în diferitele ei stadii de desfășurare, prin avort, ucidere voluntară, pedeapsa cu moartea, eutanasie, dar și agresând demnitatea vieții: procrearea artificială, experimentele pe embrioni, violența, agresiunile de toate felurile.

Altă formă de substituire lui Dumnezeu este intervenția omului în ordinea carității. Conform ordinii carității se bucură de protecție specială cel mai slab, cel vulnerabil. Cultura morții, în schimb, este o cultură care se definește prin legea eliminării sistematice a celui mai slab: copilul nenăscut - care nu are cum să riposteze, handicapatul, bolnavul, bătrânul, persoana marginalizată.

În februarie 2000, s-a organizat în Vatican o adunare comemorativă a cinci ani de la apariția enciclicei Evangelium vitae (s-a desfășurat în februarie pentru că în luna martie, când se împlineau de fapt acești ani, Papa, după cum știți, se afla în vizită în Țara Sfântă).

Ioan Paul al II-lea a definit atunci în termeni și mai radicali acest tip de societate ce generează cultura morții, folosind cuvântul "decadent". Societatea decadentă implică rețeaua politicilor și a legislațiilor contrare vieții. Ea se caracterizează printr-o decădere progresivă și accelerată nu doar la nivel moral, ci și demografic și economic. Simptomul descris în Evangelium vitae, delictul transformat în drept, ștergerea noțiunii de păcat, conduce la consecințe cu caracter ireversibil. Apare deci necesitatea urgenței de acțiune, necesitatea "salvării civile". Pentru aceasta trebuie să se producă o schimbare de mentalitate "pe scară largă și vizibilă".

Prin ce se caracterizează această nouă mentalitate și nouă cultură, cultura vieții?

În primul rând, prin conștientizarea, asumarea și responsabilizarea față de actul creației, a valorii vieții "concepute". Se cheamă apoi la o mai mare atenție - și din nou responsabilizare - în stabilirea raportului între legea civilă și legea morală: astăzi, a face ceva legal nu înseamnă și a face ceva drept. Merită o atenție specială capitolele enciclicei care se referă la acest raport (cap. 73, 90, 20). Capitolele respective, citate într-un elocvent discurs al Cardinalului Alfonso Lopez Trujillo, Președintele Consiliului Pontifical pentru Familie, discurs pronunțat în fața membrilor "Pro Vita" din Scoția (marie 1996) sunt o clarificare și o pledoarie a "adevărului despre lege". Cardinalul citează adevărurile din Evangelium Vitae ca răspuns la o opinie publică agresată de mijloacele de comunicare ce încearcă să formeze un nou tip de persoană umană. Cardinalul Trujillo arată că Evangelium Vitae ne dezvăluie adevărul despre persoana umană, adevărul despre morală, adevărul despre lege și adevărul despre sexualitatea umană.

Revenind la întâlnirea de anul trecut din Vatican, pentru a comemora cinci ani de la apariția enciclicei, chestiunea mentalității dominante a fost centrală. Mentalitatea fiind un fenomen al maselor, al colectivității - și incidența asupra acesteia este, după cum știm, un element forte al lui Ioan Paul al II-lea -, papa a chemat societatea civilă la o mobilizare generală pentru a schimba adeziunea sau atitudinea de pasivitate, de indiferență față de cultura morții: a reînnoit chemarea adresată mai întâi întregii Biserici dar și societății civile: medicilor, oamenilor de știință, educatorilor, ziariștilor, juriștilor, legislatorilor și, în primul rând, familiilor, să găsească modalități pentru ca bunurile existente să fie astfel distribuite încât valoarea vieții, dreptul la viață să poată fi respectate. Să existe o amplă mobilizare împotriva "acelei selecții tacite și crude conform căreia cei mai slabi sunt eliminați în mod nedrept".

Sfântul Părinte a criticat "mentalitatea renunțării", care conduce la părerea că "normele contrare dreptului la viață", adică acelea care "legalizează avortul, eutanasia, sterilizarea și planificarea nașterilor conform unor mijloace contrare demnității căsătoriei", "ar fi ineluctabile" și, de aceea, ar reprezenta un fel de "necesitate socială". "Din contra, a subliniat papa, acestea sunt un germene de corupție a societății și a fundamentelor sale". Iar conștiința civilă și morală nu poate accepta această falsă ineluctabilitate, după cum nu ar putea accepta războaiele sau epurările etnice" (discurs la cinci ani de la EV).

Eu cred că această îngrijorare cauzată de "mentalitatea renunțării" trebuie să ne îngrijoreze mai mult pe noi, românii, fiind vorba, în plus, de o trăsătură a psihologiei colective a poporului nostru. De aceea, în activitatea noastră laicală, cred că ar fi bine să analizăm fenomenul și cauzele lui, cu ajutorul unor specialiști (psihologi, sociologi, filozofi), apoi să luăm măsuri de ordin practic, de intervenție socială, pentru diferite campanii cât mai eficiente. Căci mesajul enciclicei Evangelium vitae este greu acceptat, produce multă incomoditate. De altfel, tot la aniversarea de anul trecut, papa a remarcat că mesajul enciclicei a întâmpinat, de-a lungul celor cinci ani de existență, o permanentă dificultate în mediul social, dar validitatea lui "rămâne neschimbată".

Contextul imediat în care a apărut Evangelium vitae era mobilizarea generală a forțelor culturii contraceptive pentru Congresul Mondial asupra populației, de la Cairo și Congresul de la Pekin asupra femeii. La Cairo, trebuie subliniat, delegația Sfântului Scaun a repurtat o victorie, o victorie mică dar - bine folosită - această victorie poate fi un germene bun pentru un drum spre o cultură a vieții. Acea victorie a constat în determinarea participanților să recunoască, în declarația finală, că orice măsuri care s-ar întreprinde pentru reglementări demografice trebuie să se subordoneze drepturilor omului. Tot anul trecut, la ONU s-au comemorat cinci ani de la Conferința de la Cairo. A fost momentul cel mai delicat, deoarece forurile internaționale doreau să aplice o corecție documentului final de la Cairo, schimbând terminologia drepturi umane. În același timp, împotriva Sfântului Scaun s-a dezlănțuit celebra campanie feministă care cerea ca Vaticanul să nu se mai amestece în problemele familiei și ale vieții, fiind un mic stat de persoane celibatare, ce nu ar avea putința de a înțelege problemele căsătoriei, ar încălca "libertățile" și deci "drepturile" femeii. Cu tact, solidaritate din partea prietenilor din toată lumea, rigurozitate și probitate în susținerea adevărului ființei umane dar și cu o coerență și consecvență impecabile, Sfântul Scaun a reușit ca acel mic punct din documentele finale ale Conferinței de la Cairo să fie menținut. Și pentru a asigura inviolabilitatea Cartei Drepturilor Umane, emise la sfârșitul celui de al doilea război mondial de Națiunile Unite, Sfântul Scaun a analizat drepturile familiei prin prisma Declarației universale a drepturilor umane, în același timp în care lumea politică internațională comemora cei 50 de ani de existență ai acestui cod civic. Dreptul la respectarea vieții și a demnității acesteia, adevărurile din Evangelium vitae erau mai actuale ca oricând. Ceea ce a demontat obiecțiunea venită din partea mișcărilor feministe puternic susținute de instituțiile contraceptive a fost impresionanta solidaritate a lumii întregi cu poziția Sfântului Scaun. S-a putut clarifica adevărul că nu Biserica este cea care emite drepturile familiei și dreptul la viață. Aceste drepturi - care, de altfel, figurează și în Carta universală a drepturilor omului dar și în Constituțiile statelor -, țin de natura adevărului antropologic. Iar Biserica este păstrătoare și apărătoare a acestui adevăr, înscris în firea, în inima și în conștiința fiecărei ființe umane.

1.2.  O a doua treaptă a conștientizării

Desigur, viziunea filozofică a acestei legi naturale este mai adâncă și ne trimite printre altele la "logica darului, conform căreia, "Viața umană este un dar primit pentru a fi dăruit la rândul său" (EV, 92). Logica darului ne îndreaptă către darul pe care noi l-am primit de la Dumnezeu care ne-a chemat la viață în specificitatea de bărbat sau femeie, în unicitatea existenței fiecăruia și având în germene toate resursele posibile de a ne dezvolta spiritual și moral.

Apoi, dacă ne amintim de pasajul din Geneză: "Nu e bine ca omul să fie singur", observăm că resursele, zestrea pe care omul a primit-o în dar nu poate conduce la împlinire decât împreună cu cineva. Deci, omul trebuie să existe "pentru cineva" (cf. Ioan Paul al II-lea, Audiența generală 9 ian. 1980), prin dăruirea de sine realizează starea conjugală, o dăruire totală ce caracterizează această stare.

Împlinirea împreună presupune complementaritate, iar aceasta este determinată de diferența feminitate-masculinitate, bazată pe semnificația sexului. Caracterul sublim al acestei complementarități este înscris în "biologia generării"; "în biologia generării este înscrisă genealogia persoanei" "în paternitatea și maternitatea umană, Dumnezeu însuși este prezent, într-un mod diferit decât în orice altă generare de pe pământ", căci "numai de la Dumnezeu poate proveni acest «chip», această «asemănare» care e proprie ființei umane, așa cum s-a realizat în creație" (EV, 43).

Cum se poate răspunde pe deplin planului lui Dumnezeu? Care este resortul acestui "răspuns"? Este tocmai dăruirea. Dăruirea de sine. A se considera pe sine însuși un dar (venit de la Dumnezeu) și un dar pentru ceilalți. În Dragostea conjugală în serviciul vieții, în Evangelium Vitae, Mons. Francisco Gil Hellin, Secretarul Consiliului Pontifical pentru Familie, demonstrează că iubirea dintre soți - "concept primit în teologia Căsătoriei relativ recent" - este substanța demnității familiei ca "Sanctuar al vieții". Iubirea dintre soți are tocmai această specificitate, de dăruire reciprocă totală, cu deschidere spre a treia persoană, copilul, ca dar primit de la Dumnezeu, prezent în această "celebrare" a soților, în sanctuarul domestic (Familia este numită și sanctuarul domestic).

Planul lui Dumnezeu este viață, este rodnicie. Deci, fiecare vocație împlinită este o sursă de rodnicie: atât vocația la căsătorie cât și cea la feciorie. Atât fecioria cât și căsătoria sunt rodnice, în perspectiva curăției, adică a trăirii stricte a vocației primite. În cazul căsătoriei este vorba despre vocația dăruirii totale către celălalt și împreună cu celălalt către Dumnezeu, acceptând darul pe care Dumnezeu îl aduce iubirii soților, și anume o nouă viață. Aceasta este perspectiva în care se orânduiește orice particularitate: sterilitatea unor cupluri de exemplu; ea însăși, înțeleasă în viziunea aceasta, se poate alinia logicii dăruirii, se poate oferi ca jertfă pentru rodnicia lui Dumnezeu, rodnicie care înseamnă creație continuă, viață continuă dar și proliferare a carității. În această logică, Sfântul Părinte îi îndeamnă pe cei marcați de pecetea tristă a sterilității să adopte copii. Este alternativa fermă pe care Papa o prezintă tehnicilor sofisticate cărora li se supun soții pentru a aduce pe lume copii (fecundare in vitro, fecundare artificială etc).

Pierderea sensului real al feminității și masculinității duce la provocări grave la adresa familiei. Separarea aspectului unitiv de cel procreativ duce la alterarea sensului însuși al căsătoriei, ca dăruire reciprocă generoasă. Provocarea aceasta - descrisă în Iubire și responsabilitate - a condus la realitățile cunoscute, în care rodul firesc al unirii soților, copilul, este privit ca ceva nedorit. Este nevoie de o cultură a responsabilității. A apărut astfel sintagma paternitate și maternitate responsabile. "Dragostea din cadrul căsătoriei cuprinde și depășește simpla prietenie; ea se realizează între un bărbat și o femeie care se dăruiesc unul altuia în totalitate, conform masculinității și feminității proprii, punând - prin pactul conjugal - bazele acelei comuniuni a persoanelor în care Dumnezeu a dorit ca viața umană să fie concepută, să se nască și să se dezvolte". Catehismul Bisericii Catolice ne amintește că: "În căsătorie, intimitatea trupească a soților devine semn și chezășie de comuniune spirituală".

În Sexualitatea umană, adevăr și semnificații, o lucrare a cardinalului Alfonso Lopez Trujillo în colaborare cu Mons. Elio Sgreccia, se subliniază:

Semnul revelator al autenticității iubirii conjugale este deschiderea spre viață. În realitatea ei cea mai profundă, iubirea este în chip esențial un dar, iar iubirea conjugală, conducându-i pe soți la cunoașterea reciprocă, nu se epuizează în interiorul perechii conjugale: ea îi face într-adevăr apți de maxima dăruire posibilă, prin care devin cooperatorii lui Dumnezeu pentru a da viață unei noi persoane umane. În felul acesta, soții, în timp ce se dăruiesc unul altuia, dăruiesc dincolo de ei înșiși, o ființă reală, copilul, reflex viu al iubirii lor, semn permanent al unității conjugale și sinteză vie și indisociabilă ființei lor (nr. 15).

Astfel se înțelege mai bine de unde pornește astăzi atitudinea de respingere a vieții în relația conjugală: disocierea între caracterul unitiv și cel procreativ este o consecință a banalizării sexului, a confuziei care se face între sexualitate și genitalitate. Sexualitatea este o manifestare completă a caracterului de feminitate sau masculinitate, el cuprinzând factorii cei mai complecși care caracterizează persoana umană, inclusiv cei de natură spirituală. "Banalizarea sexualității figurează printre factorii principali care se află la originea disprețului pentru viața în curs de a se naște: doar o dragoste adevărată știe să păzească viața" (EV, 97).

Astfel, singura definiție posibilă a familiei este acea comunitate de iubire între un bărbat și o femeie, realizată în complementaritatea lor, prin dăruirea reciprocă și cu deschidere spre a treia persoană, darul și rodul acestei dăruiri.

 

2. Convertirea permanentă

2.1.  Convertirea permanentă: răspuns la provocările civilizației morții

După cum știm - și aici intrăm în următorul capitol al acestei prezentări -, este necesară definirea clară a conceptului de familie. Una dintre provocările actualității la adresa instituției familiale constă tocmai în ștergerea definiției ei tradiționale. De altfel, este un sindrom care se observă nu numai în privința perspectivei asupra familiei ci și a altor realități. Societatea dintre milenii pune sub semnul îndoielii conceptele, tinde să le schimbe sensul, să le relativizeze, să le lichideze și să creeze altele noi. S-a încercat, după cum se știe, să se lărgească termenul de familie la orice uniune umană: concubinajele (familiile de facto), uniunile homosexuale. Aceasta însă după ce a fost atacată în prealabil definiția însăși a familiei, prin diferite argumente, dintre care noutatea modernității nu a fost pe ultimul loc. Conform acestei mentalități, conceptul de familie tradițională nu mai definește realitățile familiei de azi, cu numeroase ipostaze monoparentale sau de familii de probă. Aceste tipuri de conviețuiri, forțat denumite familii, ar fi adaptate la condițiile actuale, conforme cu realitățile actuale, în care, de exemplu, "o femeie își face copilul ei" sau un bărbat își realizează cu mame diferite copiii lui.

Ceea ce se pierde din vedere este, din nou, adevărul ontologic, de data aceasta referitor la familie, ca țesut social care își are propriile reguli independente de incidența schimbărilor apărute în țesutul social.

În actualitate, aceasta este provocarea cea mai puternică. La noi, în România, dacă observăm cu atenție, începe să se producă o fractură între generațiile deja mature (mă refer la cele din jurul vârstei de 30 de ani), care manifestă încă o nostalgie pentru instituția familială și cele care vin după și care se configurează într-o docilitate îngrijorătoare față de tiparul mental impus de o societate ce relativizează noțiunea de familie.

Cealaltă mare provocare la adresa familiei este contracepția. Această consecință la alinierea civilizației plăcerii, a consumului, poate fi contracarată prin ceea ce se numește paternitate și maternitate responsabile. Calitatea aceasta ține de o puternică pregătire pentru viața de căsătorie, de o educație solidă și de comunicarea dintre soți.

 

2.2.  Convertire permanentă - starea necesară pentru a găsi răspunsuri la provocările actualității

Viața de familie cere o stare de convertire continuă. În mod analog, ne putem gândi că și creația este continuă, iar dacă extindem acest adevăr la procreație, generarea unei ființe umane necesită o creație permanentă din partea soților, ea nu se termină odată cu aducerea pe lume a copilului, ci se continuă până la plinătatea maturității acestuia. Cineva afirma pe bună dreptate: această creație sui generis a părinților continuă și după ce copiii devin maturi și își construiesc o familie (ca soți sau ca persoane consacrate). Ea continuă prin rugăciunile, prin sfaturile cu care îi însoțim pretutindeni și mereu.

Pentru că a fi deschise vieții, a fi sanctuare ale vieții înseamnă pentru familii a găsi în permanență răspunsuri viabile la provocările culturii dominante, la presiunile mentalităților care se schimbă cu repeziciune.

Fenomenul globalizării influențează parțial familia dar prezintă și o amenințare mai serioasă, în sensul că manifestările globalizatoare induc cu mai multă eficacitate topirea celulei familiale într-un colectivism amorf și, de ce nu, în formarea altor tipuri de colectivitate cu autoritate superioară, de exemplu, colectivitatea prietenilor de pe internet, colectivitatea celor de care depinde pâinea zilnică, colectivitatea mediatică. Provocării globalizării i se răspunde prin solidaritate. Solidaritatea în perspectiva familiei ar fi deci o reactualizare a logicii dăruirii, cu efecte la nivel social, un exercițiu al generozității. Acest exercițiu se produce în slujba salvării a ceea ce este specific și esențial pentru familie și anume sacralitatea și indisolubilitatea ei. În virtutea acestor caracteristici, instituția familiei, bazată pe căsătorie, se cuvine să fie respectată, de către membrii ei și de către ceilalți, iar exercițiul solidarizării este o cale recomandabilă, ale cărei resurse sunt nebănuit de bogate pentru împlinirea persoanei umane. Doar prin practica solidarizării aceste resurse pot fi puse în valoare. La nivelul intim, al relației dintre soți, există un tip de solidarizare ilustrat de practicarea mijloacelor naturale de reglementare a fertilității și care conduce la o desăvârșire a unității și a stabilității conjugale. Dacă o definiție a iubirii este dăruirea în totalitate celuilalt, atunci această practică a mijloacelor naturale de reglementare a fertilității este poate "întruparea" cea mai elocventă a iubirii caste, a iubirii curate în viața de familie și răspuns la provocările culturii dominante.

Spuneam că "spiritul" enciclicei Evangelium vitae este prezent în frecventele intervenții ale papei. Într-una dintre acestea, și anume în discursul rostit în fața Tribunalului ecleziastic (Rota romana), cu ocazia deschiderii sale, din ianuarie 2001, Ioan Paul al II-lea, referindu-se la sacralitatea și indisolubilitatea căsătoriei, observă: "Asistăm la o criză generalizată și fundamentală a acestei instituții fundamentale", prin răspândirea "culturii individualiste, care tinde să plaseze familia în domeniul privat", contravenind, desigur, dimensiunii naturale a căsătoriei și a familiei, ca adevăr al omului.

Magisteriul ecleziastic și legislația canonică conțin numeroase referiri la caracterul natural al căsătoriei, iar moralitatea familială ascultă de "criterii obiective, rezultate din natura persoanei și din actele sale" (GS 51), căci "Dumnezeu însuși este autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu diferite bunuri și finalități" (GS 48). În climatul secularizat și în mentalitatea privatistă asupra familiei, adevărul că Dumnezeu este autorul căsătoriei este contestat".

M-am gândit la această afirmație a Sfântului Părinte, reluată și în Evangelium vitae, pentru că ea ilustrează foarte bine din ce cauză este necesară convertirea permanentă. O convertire permanentă înseamnă un răspuns găsit de fiecare dată pentru a traversa impactul cultural dominant prin conștientizarea că noi, ca soți suntem, de fapt colaboratorii lui Dumnezeu într-o instituție pe care chiar el a voit-o și al cărei autor este chiar El. Iar noi suntem investiți cu caracterul de protagoniști. Dar pentru a fi cu adevărat protagoniști trebuie să înțelegem natura însăși a instituției noastre, a căsătoriei pe care o protagonizăm.

S-au acumulat multe incertitudini și formule echivoce în privința noțiunii înseși de natură. Se pretinde reducerea a ceea ce este specific uman la simplul ambient cultural, revendicându-se o creativitate și operativitate ale persoanei în regim de completă autonomie, atât pe plan individual cât și pe plan social. Din acest punct de vedere, ceea ce este natural va fi considerat un simplu dat fizic, biologic, sociologic, ușor de manipulat prin mijloace tehnice conform propriilor interese - afirmă papa în același discurs la Rota romana.

În această contrapunere cultură-natură rezidă explicația apariției liberului arbitru, a puterii discreționare. Lucru observabil foarte clar în tentativele impunerii familiilor de facto, homosexuale etc. comparate cu căsătoria, al cărei caracter natural este negat.

În enciclica Veritatis splendor, papa a subliniat faptul că trupul, corpul uman nu este extrinsec persoanei, ci reprezintă, împreună cu sufletul spiritual și nemuritor, un principiu intrinsec ființei unitare a persoanei" (VS, 46-50). Deci, nu se pot căuta "în false spiritualisme, confirmări a ceea ce este contrar realității spirituale a legăturii matrimoniale". "Atunci când Biserica învață că uniunea matrimonială este o realitate naturală, propune un adevăr evidențiat în rațiunea binelui soților și al societății; uniunea matrimonială este conectată cu "începutul" din Geneză, când Dumnezeu "i-a creat bărbat și femeie", în viziunea complementarității lor. Pornind de aici, putem înțelege căsătoria ca pe o construcție ai cărei protagoniști suntem dar, într-o oarecare măsură, suntem și autori. În sensul că ea se configurează, prin actele, prin faptele noastre.

Familia este astfel o vocație, o chemare lansată de Dumnezeu în firea, în natura noastră umană, dar, ca orice vocație, se construiește în dialogul permanent cu Dumnezeu, chiar în sensul că ceea ce facem ne străduim să facem cum se cuvine, adică respectând Poruncile, cu frica de Dumnezeu.

Cea mai înaltă treaptă a acestei vocații este colaborarea cu Dumnezeu în actul creației, al generării vieții. De aceea, familia mai este numită și "Sanctuarul vieții", sau "Biserica familială".

Sacramentul este semnul acestei realități naturale: "din păcate - subliniază papa în același discurs recent - asistăm la ideologizare, fenomen astăzi foarte răspândit, atunci când este vorba despre Căsătoria ca sacrament". Se tinde în felul acesta să se atribuie un sens identitar căsătoriei, o validitate exclusivă pentru un catolic sau un credincios, ca și cum "sacramentul ar fi o realitate desprinsă de datul natural și nu ar fi chiar datul natural, natura căsătoriei, asumată și ridicată de Cristos la demnitatea de semn și mijloc de mântuire".

Tocmai de aici derivă necesitatea mărturiei. Și astfel am ajuns la cel de al treilea capitol al acestei prezentări.

 

3. Mărturia soților: "întrupare" a adevărurilor și a valorilor familiei

Mărturia familiei creștine este nu ideologică, ci firească, nu identitară, ci conformă cu demnitatea ei, de natură răscumpărată de Cristos.

Mărturia familiei creștine este de fapt o mărturie permanentă pe care soții sunt chemați să o dea unul altuia. Această mărturie se concretizează - cum am spus mai înainte - în nenumăratele răspunsuri de dăruire totală reciprocă, în ordinea finalităților naturale ale căsătoriei: binele soților, conceperea și educarea copiilor.

Fiind o instituție naturală, ascultând deci de aceste comandamente, înscrise în firea soților, în relația lor naturală, căsătoria depășește orice schimbări survenite în viața familiei, crizele, lipsirea de libertate etc. Dacă însă, mărturia soților nu există deci dacă nu există sentimentul de iubire, ci acela de atașament de unele calități personale accidentale, interese, atracții, este evident că viața de căsătorie nu se mai manifestă ca o realitate naturală, autentică.

Mărturia reciprocă, de iubire, care asigură puterea legăturii matrimoniale asigură și misiunea socială a familiei, îi conferă forța necesară afirmării propriilor drepturi și chiar intervenției în societate. Familia trebuie să fie conștientă de propria dimensiune și importanță socială, ca celulă de bază a societății, să-și cunoască și să-și pretindă drepturile. Revenim aici la îndemnul papei de a se respinge "mentalitatea renunțării". Misiunea familiei este deosebit de importantă și încărcată de responsabilitate: să ne gândim, de exemplu, la opera educativă. Aceasta este un drept-datorie. Pentru a-și împlini datoria trebuie pretinse, trebuie revendicate drepturile.

Îndemnul imperios la atitudine civică, adresat de Sfântul Părinte familiilor, la cinci ani de la apariția enciclicei Evangelium vitae, se derulează în termeni radicali.

Familia este chemată astăzi mai mult ca oricând la intervenția socială și politică. Îndatorirea familiei ca loc al nașterii, educării și împlinirii, realizării umane a persoanei este dificilă într-un context complex, caracterizat de individualism. Familia este o comunitate naturală de care Statul trebuie să țină cont. În virtutea principiului subsidiarității, statul trebuie să respecte autonomia justă a familiei și să nu intervină în viața ei internă. În același timp, trebuie să-i asigure toate condițiile pentru a-și realiza misiunea de aducere pe lume a copiilor și de educare a lor. Familia, care asigură prosperitate, stabilitate societății, trebuie să fie conștientă de aceste drepturi pe care le are și să le pretindă.

Astfel, o nouă "eră" se deschide pentru Evangelium vitae, și anume aceea a mărturiei, adică a "întrupării" în social, în mijlocul lumii cuprinse de civilizația morții: a mărturiei adevărului că Familia este ocrotitoarea vieții. Această realitate figurează printre semnele de speranță din ultima parte a enciclicei. Semnele de speranță sunt tocmai aceste conștientizări, aceste mișcări laicale, aceste asociații, fundații, centre pentru Viață și Familie, care alcătuiesc un popor nou, poporul vieții.

Suntem chemați "să iubim viața, să apărăm viața, să proclamăm viața", spunea Cardinalul Trujillo la întâlnirea cu laicatul catolic din Scoția. Căci "există o legătură între Evanghelia Vieții și Evanghelia Familiei: viața, darul prețios al lui Dumnezeu, este o veste bună pe care noi trebuie să o facem cunoscută".

 

Încheiere: familia ca paradigmă a binelui

Iată de ce, pentru depășirea celor mai imposibile probleme - de care societatea actuală din păcate, are parte din belșug - soluția este analogia cu realitatea familiei. Cel ce a descoperit acest lucru este Papa Ioan Paul al II-lea, care, dacă privim cu atenție intervențiile sale, aduce mereu paradigma familiei ca încercare de răspuns la situațiile fără soluții. Sfântul Părinte a înlocuit termenii: omenire, umanitate, prin "familie umană". Atunci când vorbim despre familie umană înțelegem mult mai mult decât prin termenul omenire. În plus, este o manieră optimistă de a vedea lucrurile (deci autentic creștină), căci prin această adresare omenirii i se oferă totodată investiția de încredere: că este capabilă să trăiască precum o familie. Apoi, este o formă de exprimare corectă, căci oamenii care respiră odată cu noi aerul Planetei, au același Tată ; și chiar dacă ne-am rătăcit și ne-am rupt de casa părintească am devenit din nou frați, înfiați prin jertfa lui Dumnezeu făcut om ca și noi.

Dar folosirea analogiei cu familia în scopul de a desluși rezolvări ale conflictelor umanității este semnificativă pentru instituția familiei înseși, căreia i se recunoaște astfel, o putere mai presus de orice putere omenească, resurse de natură divină pentru stabilitate și regenerare.

De aceea, a apăra cu tenacitate familia de atacurile la care este supusă, nu înseamnă refuzul unei evidențe confortabile (adică nu trebuie să fac nimic pentru că familia ca instituție oricum nu piere), ci înseamnă salvarea noastră ca persoane ce aparținem unei familii. Acest lucru este foarte important. Este punctul de pornire al unei noi teologii, o teologie a persoanei care caracterizează marea teologie a secolului al XX-lea, ce ne pregătește pentru înfruntarea cu un nou mileniu, al necunoscutelor care năvălesc amețitor, schimbând peisajul cunoașterii cu o evidentă rapiditate (să ne gândim doar la câte lucruri cu totul neașteptate au apărut în doar câteva luni de zile din acest nou mileniu).

Grija pentru a ne salva, a ne mântui ca persoane aparținând unei familii nu denotă egoism, pentru că salvarea personală în ipostaza precisă de membru al unei familii implică tocmai a trăi pentru ceilalți ce alcătuiesc mica ta comunitate căreia i se spune "celula de bază a societății" și a te deschide altor familii.

Numai cel care, ca teolog și slujitor al Bisericii, trăiește ideile, adevărurile pe care le aprofundează prin Credință și Rațiune - și, cu atât mai mult, într-o perspectivă teologică a persoanei -, poate intui soluții profetice pentru un astfel de timp schimbător : Ioan Paul al II-lea, în documente magisteriale, în declarații sau chiar în gesturi, s-a aflat - după cum am văzut - cu un pas înaintea istoriei.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire