pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

MAGISTERIUL DESPRE ROLUL LAICILOR ÎN BISERICĂ

Prof. Violeta Barbu,
Universitatea din București

1. Definirea termenilor : Magisteriu, laic

Biserica, maică și învățătoare, mater et magistra, ne cheamă pe fiecare dintre noi. Am fost chemați din dragoste față de destinul fiecăruia din noi, nu pentru a îndeplini un rol. Suntem un popor, poporul lui Dumnezeu, dar ce înseamnă aceasta? Un popor se naște printr-un eveniment, din întâlnirea cu Cristos. Să încercăm să aprofundăm până la capăt această întâlnire. Ce este caracteristic acestui popor pe care noi îl alcătuim? O întâlnire care ne schimbă radical viața, o pasiune pentru realitatea în care Cristos s-a întrupat. Această pasiune stătea deja la originea acestui popor. Apostolul Andrei, o dată ajuns acasă după prima sa întâlnire cu Cristos, vorbea cu pasiune despre Isus și a împărtășit această pasiune tuturor celor care stăteau în casă cu el. De atunci, câți au fost și câți vor mai fi mădularele acestui popor al lui Dumnezeu, totalitatea celor care îl recunosc, care recunosc că totul constă în el, "totul a fost făcut prin mijlocirea lui și fără El nimic nu poate fi făcut din tot ce există!" (In 1,3).

Așa se naște un popor nou dotat cu o nouă rațiune, cu o afecțiune nouă. Aceasta este contribuția noastră la binele umanității. Metoda prin care putem să răspundem dorințelor oamenilor constă într-un nou mod de a concepe rațiunea în raport cu realitatea, un nou mod de a ne trăi apartenența la Biserică. Provocarea ce ne stă în față este aceea că Cristos are legătură cu totul, cu raporturile noastre cotidiene cu ceilalți, cu copiii noștri, cu munca. Tentația noastră cea dintâi e de a rezolva măcar o parte din realitate, căci ni se pare că problemele și complicațiile vieții devin un obstacol în calea trăirii religioase. Tentația e ca prezența noastră în Biserică să devină un refugiu, o utopie, un loc în care să inspiri mai liniștit. Există tentația de a trăi realitatea ca pe un obstacol și Biserica ca pe o utopie. În timp, interesul și pasiunea inițială se pierd. Se naște în noi un fel de dualism, pe care trebuie să-l rupem, fără să fugim, fără să dăm înapoi, ci privind realitatea în ochi. Numai astfel ea poate să devină rodnică. Către această condiție de viață, către această misiune suntem chemați astăzi, prin vocea cea mai autorizată a Bisericii, Magisteriul său. Între timp, Biserica a parcurs un drum important în această lume, atentă la semnalele timpului. Gândiți-vă la Ioan și Andrei, primii apostoli care l-au văzut pe Cristos: interesul lor era ceea ce aveau în fața ochilor. Așa s-a dilatat în primele secole creștinismul: din mărturie și întâlnire personală a primilor creștini care l-au purtat pe Cristos în lumea care le era ostilă. Și atunci, ca și acum, o cultură majoritară sufoca vocea Bunei Vestiri: Cuvântul s-a făcut Trup, vestea care dă sens vieții noastre, cea pentru care are rost să trăim, să ne trezim dimineața, să ne iubim părinții, prietenii, fiii, cea pentru care are rost să construim și să sperăm. Riscându-și libertatea și confortul, adesea viața, mărturia misionară a acestor creștini simpli, a dilatat Biserica lui Cristos. După unitatea în care trăiau erau recunoscuți ca aparținând Lui, ca fiind pietrele vii ale Bisericii nevăzute, turmă mică, dar curajoasă, sarea pământului, lumină în întuneric și "suflet în trupul lumii".

A urmat apoi epoca medievală, în care creștinismul a cucerit Europa și Asia Orientală, dându-i identitate și unitate, căci creștinismul nu aducea nu numai cea mai înaltă concepție despre om, tradusă într-o lege morală nouă care a stat la baza dreptului tuturor popoarelor, ci și o civilizație nouă, pe măsura omului creștin. Ordinele religioase, ca și laicii au clădit-o cu inteligență și creativitate, cu o nestăvilită pasiune pentru opera bună la care Dumnezeu și-a chemat făptura cea mai dragă a Creației sale: dominicanii au înființat primele Universități, iar în jurul lor Europa ieșită din barbaria migrațiilor barbare a clădit orașele catedralelor, civilizația urbană. Benedictinii, credincioși regulii fondatorului lor "ora et labora", au descoperit un mod nou și eficient de a exploata pământul, ceea ce a făcut ca în scurt timp această parte a lumii să devină cea mai productivă, mai bogată și mai propice vieții. Călugării ospitalieri au întemeiat spitalele și așezămintele de caritate, franciscanii au reamintit lumii că simplitatea, sărăcia și iubirea infinită sunt virtuțile evanghelice care fac ca și cel mai simplu și mai năpăstuit om de pe suprafața pământului să fie un rege chemat la ospățul lui Cristos. Biserica luptătoare a ierarhiilor, a ordinelor cavalerești, Biserica triumfătoare a avut în poporul simplu, în nesfârșitele șiruri de oameni neînsemnați, soldați credincioși, chiar dacă separarea dintre ceea ce e spiritual și ceea ce e secular, adică aparțin lumii, nu era destul de strictă.

În secolul al XVI-lea, sub impactul Reformei și al unei noi configurații a Bisericii văzute, Conciliul din Trento a recunoscut acestor laici simpli dreptul de a fi catehizați în limba lor maternă, dreptul de a citi pentru educația lor religioasă și a fiilor lor, anumite lecturi din Evanghelie, dreptul de a recita și în casele lor rugăciunile breviarului, dreptul de a boteza pruncii. În caz de forță majoră, dreptul de a exercita în parohie anumite funcții auxiliare, pentru a putea sprijini activitatea de pastorație a preoților.

Ruptura provocată de Revoluția franceză, apariția materialismului ca doctrină socială a dus la un alt răspuns răspicat din partea Bisericii: Conciliul Vatican I, ținut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Prin părinții conciliari, magisteriul avertiza asupra pericolului reprezentat de ipocrizia perversă a doctrinei marxist, căreia i-a opus la sfârșitul secolului o retenție epocală ca importanță, enciclica Rerum novarum a Papei Leon al XIII-lea. Adresată credincioșilor laici, văzuți ca persoane implicate în raporturi sociale de muncă, enciclica trasează liniile de forță ale doctrinei sociale a Bisericii: munca este, pentru un catolic, un loc de misiune și de împlinire. Există o demnitate a muncii și o echitate a răsplății pentru ea, care trebuie să respecte principiul justiției și echității divine. Excluderea, exploatarea, șomajul, discriminările de toate tipurile sunt din acel moment denunțate răspicat de Biserică, care va avea prin vocea magisteriului, dar și prin conștiința laicilor angajați și mai ales a celor cu funcții de responsabilitate în societate, o poziție consecventă în apărarea acestor drepturi sacre ale creștinilor laici. Această funcție critică în ceea ce privește identificarea abuzurilor și atentatelor la demnitatea persoanei o împlinește pe cea misionară. Gânditori și filozofi catolici, politicieni care erau și creștini profund angajați în viața Bisericii s-au alăturat acestui efort al magisteriului pentru a identifica mai bine căile prin care laicii pot deveni o prezență activă in viața unei societăți, care în perioada interbelică era deja traumatizată de experiența războaielor și a totalitarismelor. Tema responsabilității, cea a solidarității sociale au devenit expresia gândirii creștin-democrate prin părinții ei fondatori: Achile de Gasperi, Robert Schumann, Konrad Adenauer. Personalismul lui Jacques Maritain și Emmanuel Mounier au opus concepției masificatoare a totalitarismelor fasciste și comuniste valoarea persoanei ca o creatură unică a lui Dumnezeu, egală și demnă, care are în lume misiunea de a îndeplini opera salvifică a lui Cristos.

Imediat după încheierea războiului, conștiința unei exigențe urgente în fața unei lumi ce se cerea reconstruită l-a făcut pe Papa Pius al XII-Iea să spună, folosind un limbaj nu foarte departe de cel al bătăliilor ce de-abia încetaseră: "Credincioșii laici se află în avangarda vieții Bisericii ; prin ei, Biserica este principiul vital al societății. De aceea, ei mai ales trebuie să aibă conștiința mai limpede nu numai a apartenenței lor la Biserică, adică a comunității credincioșilor de pe pământ conduși de papă în comuniune cu episcopii, ci a faptului că ei sunt Biserica însăși". Cuvinte profetice care vor constitui temeiul dezbaterilor din anii '60, anii conciliari.

Despre această funcție misionară și de apostolat a credincioșilor laici aveau să vorbească cu claritate documentele Conciliului al II-lea din Vatican. Semnele timpului arată de data aceasta o urgență misionară în fața căreia singurul răspuns nu poate fi decât regândirea locului laicului în Biserică. Meritul fundamental al Conciliului a fost acela de a fi pus vocația baptismală ca fundament al personalității creștine a laicului, în interiorul ecleziologiei sale comunionale. Comunionalitatea dintre cei botezați (laici și persoane consacrate) este dimensiunea esențială a Bisericii, în care slujirile sunt recunoscute cu o demnitate egală. Constituția dogmatică Lumen gentium dă glas acestor judecăți ale magisteriului: "Duhul Sfânt revarsă asupra credincioșilor din toate stările haruri speciale care îi fac apți să-și asume o varietate de răspunderi și opere trebuincioase reînnoirii Bisericii și răspândirii ei; aceste harisme trebuie privite cu recunoștință și solicitudine pentru că sunt spre binele Bisericii". Documentul recomandă cu vigoare apostolatul individual dar și asociativ, cel care dă tărie mesajului.

Conciliului al II-lea din Vatican, cel care este recunoscut ca fiind crucial pentru revizuirea poziției laicilor în Biserică, îi datorăm și decretul Apostolicam actuositatemcare arată că "laicilor le revine dreptul și datoria apostolatului din însăși unitatea lor cu Trupul Mistic al lui Cristos. Prin mijlocirea Botezului, întăriți de Duhul Sfânt, laicii sunt trimiși de însuși Cristos către apostolat, sunt consacrați pentru a forma un sacerdoțiu regal, un «neam sfânt»". Creștinul, adică cel botezat, este un om nou, o făptură nouă, cum spunea apostolul Paul, care introduce prin viața sa, noutatea în lume. În lumea modernă, cu șuvoiul ei de valori necreștine, laicii catolici alcătuiesc un popor al lui Dumnezeu ce împlinește o funcție sacerdotală, profetică și regală. Prin funcția sacerdotală, trebuie să înțelegem capacitatea noastră a laicilor de a consacra lumea în care trăim, familia, operele, munca noastră ca pe o ofrandă adusă lui Cristos. Sfințind lumea în care ne e dat să trăim și sfințindu-ne, prin jertfă cotidiană, pe noi înșiși, împlinim misiunea noastră de slujire sacerdotală. Suntem regi, în măsura în care, ca și Cristos, domnim pentru a sluji, în măsura în care suntem stăpâni pe noi înșine și ascultători până la moarte, ca, după pilda lui Isus, să dobândim harul libertății regale. Suntem popor de profeți, pentru a vesti cu vreme și fără vreme, Evanghelia lui Cristos.

Epoca postconciliară se caracterizează prin înlocuirea termenului de "laic" ce se definea în opoziție cu persoanele consacrate prin termenul de "credincios creștin". Acesta este sensul în care Papa Ioan Paul al II-lea îl întrebuințează în exortația apostolică Christifideles laici, promulgată în 1988, după Sinodul asupra vocației și slujirii laicilor în Biserică și în lume, piatră de hotar în destinul nostru în Biserica actuală. Perspectiva nouă pe care o aduce Sfântul Părinte este cea a necesității noii evanghelizări, ca misiune prioritară a Bisericii, la care toți credincioșii sunt chemați. Valorizându-i pe laici ca subiect activ în Biserică, Sfântul Părinte ne poartă într-o vârstă nouă a Bisericii, în care laicii nu mai sunt obiect de grijă pentru preoți, ci subiect angajat în plenitudinea persoanei sale. Sfântul Părinte ne numește cu cuvintele apostolului Matei "lucrătorii în via Domnului", în lumea întreagă în care sunt atâtea de făcut, în chipul cel mai urgent. "De ce ați stat toată ziua degeaba fără să faceți nimic?", îi întreabă stăpânul viei pe lucrătorii săi, pe care îi angajează trimițându-i, ca și pe noi astăzi, laici angajați, în via lumii, ale cărei probleme, dificultăți economice, politice și culturale sunt mai mari decât în urmă cu 15 ani. Cu multă vigoare, Sfântul Părinte face tabloul acestei lumi în care trăim și în care Cristos ne trimite: în ea recunoaștem propria noastră condiție de astăzi, din România: secularizare și evacuare a mesajului lui Cristos din viața celor mai mulți dintre semenii noștri, demnitatea persoanei încălcată prin manipulare ideologică, genetică și economică. La toate acestea, Cristos a răspuns. De aceea, glasul și fapta noastră nu pot avea decât un singur sens: afirmarea lui Cristos ca unic salvator al omului și al lumii.

Cine sunt lucrătorii viei? Toți laicii, bărbați și femei deopotrivă. Sfântul Părinte cheamă la o reevaluare a rolului femeii în Biserică, exprimată apoi și în documentul Mulieris dignitatem. Îi cheamă pe tineri și pe copii, speranță a lumii, tinerețe a Bisericii, aceia asupra cărora se va apleca cu atâta dragoste în toate întâlnirile sale. Îi cheamă pe bătrâni, care au darul înțelepciunii și care pot să mărturisească, așa cum Sfântul Părinte o face în chip vădit, din modul în care își trăiesc limitele, slăbiciunile vârstei și apropierea morții ca pe o mărturie a crucii aducătoare de viață veșnică. Toți suntem chemați să dăm mărturie cu toată viața noastră, cu viața însăși. Viața este suprema noastră misiune.

Suntem mlădițe ale aceleași vii, apostolatul nostru să dea mereu mărturia unității, căci ea este semnul adevărat al comuniunii în Biserică. De aceea, suntem chemați la apostolat individual, la locul de muncă, unde atitudinea noastră față de demnitatea muncii să le fie celorlalți motiv de uimire și de întrebare. Acolo unde muncim și avem raporturi cu ceilalți, judecata noastră să fie fermă și investită de ceea ce noi credem, de valorile care zidesc viața noastră. Să nu ne rușinăm să dăm socoteală, mai ales acolo unde muncim, de credința care e în noi. Împreună însă, ca într-o familie, în slujirea noastră, misiunea din parohie este semnul unității noastre de slujire cu Biserica. Slujirea în parohie, în complementaritate cu a păstorilor noștri trebuie să ne lase spațiul afirmării capacității noastre de a participa activ la Liturghie, la misiunea de caritate față de cei bătrâni și singuri, și chiar la educarea de tip catehetic, pentru cei care posedă o pregătire specializată. Sfântul Părinte ne îndeamnă apoi să ne asociem:

Vă încurajez să vă asociați în acest mod: nu numai pentru a vă simți mai puternici în fața imenselor probleme ale acestei lumi, nu numai pentru a avea mai multe idei comune, ci pentru că comuniunea este semnul distinctiv al ucenicilor lui Cristos, semn al Bisericii care este Trupul lui Cristos și ale cărei mădulare trăiesc în același Duh, primesc aceeași viață de la Cristos, sunt călăuzite de același Tată și se pregătesc să ducă în lume același foc pe care Cristos a venit să-l aprindă.

În acest mod, Papa s-a referit la noile mișcări laicale, fondate în ultimele decenii în Biserică și care au transformat-o, așa cum spune tot Sfântul Părinte într-o "uriașă mișcare". Harismele alcătuiesc în Biserică o comuniune organică, o diversitate în complementaritate, nu sunt o structură alternativă, ci "coesențiale" Bisericii, cum a afirmat-o răspicat Sfântul Părinte la întâlnirea din 30 mai 1998 cu 1.000.000 de reprezentanți ai acestor agregări ecleziale. Pentru fondarea acestor asociații de apostolat activ, Magisteriului îi revine răspunderea de a recunoaște validitatea acestor haruri și într-adevăr, prin Consiliul Pontifical pentru Laici, magisteriul acordă anumitor asociații și mișcări laicale de tip evanghelizator misionar aprobarea specială de a opera în lume, în acord și supunere față de ierarhia locală. În Biserică sunt recunoscute astăzi 58 de astfel de asociații ecleziale și mișcări ale laicilor, dintre care cele mai importante au fost salutate în mod deosebit de Suveranul Pontif: "Mișcarea Focolarilor", fondată de Chiara Lubich, "Comuniune și Eliberare", fondată de Monseniorul Luigi Giussani, "Credință și Lumină", fondată de Jean Vanier și "Mișcarea Neocatecumenilor", fondator pictorul spaniol Kiko Arguello. Toate aceste patru mișcări sunt prezente și în România, primele două încă înainte de 1980. Astăzi ele participă la munca de reevanghelizare în licee și universități, în sectorul cultural și în cel politic, susțin viața parohială, organizează exerciții spirituale pentru laici și cateheză pentru toate categoriile de vârstă, activează prin opere profit și non profit în numele carității în viața socială, peste tot acolo unde vocea creștinilor trebuie să fie auzită.

Aceste mișcări reprezintă, cum afirmă Sfântul Părinte, dimensiunea marianică a Bisericii, dimensiunea bogăției harurilor revărsate asupra lumii. Această dimensiune împreună cu cea de autoritate petrină alcătuiesc unitatea Bisericii împotriva căreia lumea nu are nici o putere.

 

2. Misiunea laicului

Cuvântul cheie este deci misiune.

1. Misiunea noastră cea mai importantă este anunțul unui Eveniment care a schimbat viața lumii și istoria umanității: Cuvântul s-a făcut Trup și locuiește între noi. Aici și acum, hic et nunc, prezența lui Cristos dă sens vieții noastre. Cristos este Prezență, nu o morală, nu un principiu, nu o ideologie, nu un altar, nu e o noțiune abstractă, ci o Persoană în care Misterul s-a făcut vizibil pentru ca noi să-l putem cunoaște.

2. Misiunea este o dinamică între conștiința rădăcinii eului nostru care este apartenența la Cristos și nevoia de a dilata în lume Prezența lui.

3. Misiunea pornește de la propriul nostru eu. Aceasta este cea dintâi misiune, căci misiunea este o continuă convertire, o schimbare neîntreruptă, un șuvoi în care eul nostru se află angajat în unitatea sa, nu numai duminica sau cât ne aflăm la biserică.

4. Misiunea este viața însăși, cu toate alegerile pe care le facem: modul în care ne alegem profesia, soțul, soția, câți copii acceptăm, cum alegem să-i educăm, felul în care trăim sărăcia și boala, cum muncim, în ce țară alegem să trăim. Toate acestea ne reprezintă ca și creștini în ochii celorlalți, îi atrag sau îi fac să fie dezamăgiți. Suntem responsabili pentru numele pe care îl purtăm în fiecare clipă pe care o trăim printre semenii noștri, în cuvintele pe care le rostim, în faptele pe care le facem. Misiunea este această transparență a noastră prin care ceilalți îl pot vedea sau nu pe el, Misterul care ne-a întâlnit și ne-a iubit mai întâi.

5. Misiunea este fascinație. Îi fascinăm pe ceilalți și îi atragem către Cristos, dacă noi înșine suntem fascinați de Cristos, dacă purtăm în ființa noastră chipul fericirii, căci el este răspunsul la setea noastră de fericire, de bine, de frumos, de dreptate.

6. Misiunea este muncă cu realitatea în care trăim și în care trebuie să devenim, creatori și generatori, așa cum el ne generează. Câți dintre noi cred că trebuie să aștepte de la instituții și de la Stat ca viața lor să devină mai bună? Câți cred că trebuie să-și părăsească familiile pentru a munci departe pe bani mai mulți? Misiune înseamnă și atunci când înțelegi că tot ceea ce ne este dat să trăim în realitatea care ne înconjoară este spre mântuirea noastră, când avem curajul de a trăi și a ne educa copiii într-o mentalitate diferită de cea comună, consumistă și reactivă, când creăm, cu principiile pe care Biserica ni le indică în doctrina ei socială, locuri de muncă și un prezent mai demn în pământul îndepărtat de Roma, în care strămoșii noștri și-au păstrat cu fidelitate credința.

7. Misiunea ne depășește întotdeauna, ne poartă înainte, ne traversează și ne anulează fragilitatea și limitele, ne constrânge personalitatea să crească. Cotidianul nostru devine eroic, iar eroicul devine cotidian. Trebuie să suferim, cum spunea un mare filozof catolic Emmanuel Mounier, ca Adevărul să nu se cristalizeze într-o doctrină, ci să se nască din carnea noastră.

 

Bibliografie selectivă

De Lubac H., Le catholicisme. Les aspects sociaux du dogme, Cerf, 1983.

Dumeige G., Textes doctrinaux du magistere de l'Eglise sur la foi catholique, Editions de l'Orante, 1985.

Giussani L., Il senso di Dio e l'uomo moderno, Rizzoli, 1994.

Ioan Paul al II-lea, Exhortation apostolique Les fideles laics (30.12.1988). Introduction d'Yves Congar, Cerf, 1989.

McDonnell K. - Montague G.T., BaptLme dans l'Esprit et initiation chrétienne, Desclee de Brouwer, 1993.

Philips G., L'Eglise et son mystere au IIe Concile du Vatican, Desclée, 1967.

Rahner K., Mission et grace. 2. Serviteurs du peuple de Dieu, Mame, 1963.

Vidal M., L'Eglise, peuple de Dieu dans l'histoire des hommes, Centurion, 1975.

Zanoni G., La libertB del fedele e delle aggregazioni ecclesiali. Antologia del Magistero, Documenti di Communione e Liberazione, nr. 15, 1989.



 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire