pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

LITURGHIA S-A SFÂRȘIT: MERGEȚI ÎN PACE!

Lect. Monica Broșteanu
Institutul Teologic "Sfânta Tereza", București

Sunt cuvintele pe care le auzim la terminarea oricărei celebrări euharistice: am trăit din nou evenimentul fondator al Noului Legământ - Misterul Pascal al lui Cristos, ne-am înnoit și am primit noi puteri, iar acum suntem îndemnați să mergem în pace.

În Evanghelii, acestea sunt cuvintele pe care Isus le rostea când săvârșea o vindecare, mai ales sufletească:

Credința ta te-a mântuit; mergi în pace! îi spune El femeii păcătoase care i-a spălat picioarele cu lacrimi în casa fariseului Simon (Lc 7,50).

Fiică, credința ta te-a izbăvit. Mergi în pace! aude și femeia bolnavă de hemoragie care s-a atins de El cu credința că se va vindeca (Lc 8,48).

Mergi, fiul tău trăiește! (In 4,50) sunt cuvintele care îl umplu de bucurie pe slujbașul regesc al cărui fiu trăgea să moară.

 

Deseori întâlnim în Evanghelie îndemnul: Mergi..., și întotdeauna cu sensul de trimitere într-o misiune:

Tânărului bogat care voia să fie desăvârșit, Isus îi spune: Un lucru îți lipsește: mergi, vinde câte ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-mă! (Mc 10,21).

Iar celui chemat care cere răgaz să-și îngroape tatăl: Lasă morții să-și îngroape morții lor, iar tu mergi și vestește împărăția lui Dumnezeu! (Lc 9,59).

Alteori locul de trimitere în misiune este chiar acasă. După ce îl vindecă pe omul cu duh necurat, acesta vrea să-l urmeze, dar Isus îi zice: Mergi acasă la ai tăi și povestește-le câte a făcut Domnul pentru tine și s-a îndurat de tine (Mc 5,19).

Mergi și fă și tu asemenea! (Lc 10,37) aude acel învățător al Legii care întrebase: Cine este aproapele meu? și primise drept răspuns parabola samariteanului milostiv.

Mergi la frații mei și spune-le: Mă sui la Tatăl meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru - îi zice Isus cel înviat Mariei Magdalena (In 20,16).

Ce înseamnă în pace, în limbaj biblic? Profetul Mihea spune despre Mesia cel așteptat: "El însuși va fi pacea" (Mih 5,4). Iar Scrisoarea către Efeseni îl numește pe Cristos "Pacea voastră" (2,14).

Dar nu vom putea pune în practică acest îndemn decât dacă vom fi trăit cu adevărat timpul sacru al Sfintei Liturghii, dacă vom fi participat realmente la jertfa lui Cristos și ne vom fi unit cu El astfel încât El să-și poată continua în noi prezența înnoitoare și mântuitoare în lume...

În cele ce urmează vom scoate în evidență câteva repere importante, menite în special să trezească și să adâncească reflecția fiecăruia și să determine o comunicare în cadrul căreia să ne îmbogățim unii pe alții.

 

Ce putem face pentru a participa cu toată ființa la celebrarea Sfintei Euharistii?

Mai întâi ne vom pregăti ca de o sărbătoare, de un eveniment de primă importanță. Dacă înghesuim Liturghia printre multiplele ocupații care ne absorb, ajungând eventual la biserică cu sufletul la gură și cu mintea plină de planuri pentru restul zilei, riscăm să nu ne dăm nici măcar seama când a trecut pe lângă noi succesiunea oarecum rapidă de momente, unul mai important decât altul. Faptul că ritul latin este atât de esențializat (o Liturghie într-unul din riturile orientale durează aproape două ore, iar una coptă și mai mult!) ne obligă la o atenție cu atât mai mare. Putem să ne rugăm, ca pregătire, un psalm al treptelor: de pildă, Psalmul 121 (120): "Ridica-voi ochii mei spre munți...", sau 122 (121): "Bucuratu-m-am când mi s-a spus: «În casa Domnului vom merge...»", sau 134 (133): "Veniți! Binecuvântați pe Domnul...". Putem să ne gândim că sunetul clopotului este glasul Domnului Cristos care ne cheamă și, când îl auzim, să facem ca apostolii: Lăsând toate, au mers după El (Mc 1,28). Au mers dispuși să-i asculte cuvintele și să le împlinească.

Semnul crucii pe care îl facem intrând în biserică precum și la începutul Liturghiei ne consacră ființa întreagă Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, iar dragostea Sfintei Treimi ne învăluie deja: Pacea să fie cu voi! ne salută episcopul; ori, Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți, ne salută preotul.

Apoi, conștienți de distanța pe care păcatele noastre au creat-o între noi și Dumnezeu, ne recunoaștem vina și cerem iertare.

Astfel purificați prin căință sinceră, putem începe să ne exercităm preoția baptismală angajându-ne propriu zis în celebrare. Mai întâi, prin imnul Mărire, dăm laudă lui Dumnezeu mai ales pentru răscumpărarea primită: "Tu, care iei asupra ta păcatele lumii...", iar prin Rugăciunea zilei ne adresăm lui Dumnezeu ca o comunitate, punând laolaltă intențiile și cererile noastre.

Dar, în dialogul cu Dumnezeu, mai important este ce are El să ne spună, fiindcă noi suntem, cum spune psalmistul, învăluiți de El din față și din spate (cf. Ps 139 [138], 5). De altfel, atât în creație, cât și în răscumpărare, el are inițiativa. Așa că îl rugăm să ne deschidă urechile (cf. Ps 40 [39],7; Is 50,5) la cuvântul său. Prima lectură ne pune cel mai adesea în față istoria poporului Vechiului Legământ, în care ne putem recunoaște și noi cu slăbiciunile, orbirile și încăpățânările noastre, dar în care se vădește mai ales iubirea necondiționată, fidelă și răbdătoare a lui Dumnezeu. Cea de a doua ne dezvăluie un aspect sau altul al vieții primelor comunități creștine, care au cunoscut și ele aceleași probleme ca și noi, dar și același har. Între lecturi, îl lăudăm și îl rugăm pe Dumnezeu cu cuvintele inspirate ale psalmilor, folosindu-i și noi cum i-a folosit Isus în rugăciunea sa liturgică și individuală. Apoi ne sculăm în picioare, fiindcă, prin intermediul preotului, Isus însuși ne proclamă Evanghelia. Pe el îl aclamăm la sfârșitul ei, când spunem: "Laudă ție, Cristoase!". Pentru a valorifica mai bine aceste momente ale liturgiei cuvântului, e de folos să citim lecturile înainte de a merge la Liturghie, folosind referințele din calendarul liturgic. Însă cel mai important este să ne deschidem sufletul și să ne concentrăm mintea când sunt proclamate. Omilia ne ajută să înțelegem mai bine cuvântul, ne sugerează modalitățile de a-l aplica. Cu inimi pline de recunoștință recităm apoi Crezul, celebrăm credința care ne-a adus mântuirea. Iar rugăciunea universală e menită să ne lărgească orizontul de implorare la nevoile lumii întregi.

Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc și și-a asumat întreaga creație spre a o transforma iarăși în Împărăția lui Dumnezeu, iar la a doua sa venire i-o va înfățișa desăvârșită, adunată în el, lui Dumnezeu Tatăl. Deja el a fost înălțat de la pământ și acum îi atrage pe toți la sine (In 12,32). Ne lăsăm și noi atrași de bunăvoie, cu tot ce avem și mai ales cu tot ce suntem - e sensul pregătirii darurilor, ofertoriului. Ne rugăm ca darul slujirii noastre să se transforme în Taina mântuirii.

Am ajuns în miezul celebrării, la rugăciunea euharistică, ce începe și se termină prin cântări de laudă adresate Tatălui prin Cristos, în Duhul Sfânt (Prefața, "Sfânt" și "Prin Cristos..") și care are în centru memorialul patimii, morții și învierii Domnului, reînnoirea, pentru noi, a Cinei celei de Taină. Acum Cristos însuși, prezent în mod tainic în preotul care celebrează, ia pâinea, o binecuvântează și rostește cuvintele care nu încetează să ne uluiască: "Luați, mâncați: Acesta este trupul meu care se jertfește pentru voi". În momentul acesta, ca botezați, ca frați ai lui Isus și mădulare ale sale, ca preoți împreună cu el, nu e suficient să ne situăm pe poziția celui care primește - să primim cu recunoștință darul suprem al Mântuitorului nostru -, ci să reînviem în noi dorința de a fi asemenea Lui. În Scrisoarea către Romani, sfântul apostol Paul îi îndeamnă pe creștini: "Vă rog, fraților, pentru milostivirea lui Dumnezeu, să înfățișați trupurile voastre jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, închinarea voastră spirituală" (Rom 12,1). Același îndemn îl cuprind și cuvintele lui Isus de după instituirea Euharistiei: "Faceți aceasta în amintirea mea!" (Lc 22,19). Isus vrea să se ofere Tatălui pentru viața lumii împreună cu Trupul său întreg, împreună cu Biserica sa. Sfântul Augustin ne reamintește și el acest lucru:

Întreaga cetate răscumpărată, adică adunarea comunitară a sfinților îi este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală prin mijlocirea Marelui Preot care, în pătimire, s-a dat pe sine însuși pentru noi ca slujitor, ca noi să fim trupul unui Cap atât de mare. Biserica celebrează acest mister în sacramentul altarului, bine cunoscut de credincioși; în el se arată că în ceea ce oferă se oferă pe ea însăși[1].

Isus spune de asemenea: "Beți dintru acesta toți: acesta este Sângele meu... care pentru voi și pentru mulți se varsă" - cuvinte care ne vorbesc de moarte. Spune autorul Scrisorii către Evrei: "Cristos... a intrat o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu propriul său sânge, dobândindu-ne astfel răscumpărare veșnică" (Evr 9,12). Iar Scrisoarea întâi a sfântului Petru ne amintește și ea că "nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din traiul vostru deșert moștenit de la părinți, ci cu Sângele scump al Mielului neprihănit și nepătat, Cristos..." (1Pt 1,18-19). În cartea sa Euharistia - sfințirea noastră, marele predicator franciscan Raniero Cantalamessa explică foarte limpede ce trebuie să oferim și noi în unire cu jertfa vieții și a morții lui Cristos:

Prin cuvântul trup, dăruim tot ce constituie concret viața pe care o ducem în acest trup: timpul, sănătatea, energiile, capacitățile, afectele, poate doar un zâmbet, pe care numai un spirit care trăiește în trup îl poate realiza și care, uneori, este un lucru atât de prețios. Prin cuvântul sânge, exprimăm și noi oferirea morții noastre; dar nu neapărat moartea definitivă, martiriul pentru Cristos sau pentru frați. Moarte este tot ceea ce, în noi, pregătește și anticipă încă de pe acum moartea: umilirile, insuccesele, bolile ce imobilizează, limitările datorate vârstei, sănătății, tot ce ne mortifică[2].

El citează, mai departe, un îndemn al sfântului Francisc: "Priviți, fraților, smerenia lui Dumnezeu și deschideți-vă inimile în fața lui; smeriți-vă și voi, ca el să vă înalțe. Nu țineți nimic pentru voi, ca să vă primească în întregime Acela care vi se dăruiește în întregime"[3].

Înainte și după rostirea acestor cuvinte ale lui Isus, preotul invocă pe Duhul Sfânt, ca să coboare asupra pâinii și vinului pentru a le face Trupul și Sângele lui Cristos (prima epicleză) și asupra noastră, pentru ca, adunați de el într-un singur trup, să devenim jertfă vie în Cristos, spre lauda măririi Tatălui (cf. Rugăciunea euharistică IV). Duhul ne dă și puterea de a ne oferi total lui Dumnezeu. Și Isus, spune Scriptura, s-a oferit pe sine Tatălui ca jertfă prin Duhul cel veșnic (Evr 9,14).

Apoi Biserica înalță rugăciuni de mijlocire pentru membrii ei, vii și răposați, dar și pentru cei aflați încă în căutare: "Adu-ți aminte... și de toți cei care te caută cu inimă curată" (Rug. euh. IV), "și pentru cei care au răposat în milostivirea lui Dumnezeu" (Rug. euh. II).

 

Ultima parte a Liturghiei, ritualul împărtășaniei, cuprinde cele mai multe gesturi simbolice - ale preotului și ale noastre - și ne conduce la întâlnirea concretă cu Cristos, care se unește cu noi spre a ne face "un trup" cu el. Înainte de a ne împărtăși, îi adresăm Tatălui rugăciunea învățată de la Fiul său, apoi ne dăm unii altora pacea - pacea care este rodul Crucii, al biruinței lui Cristos asupra păcatului și a morții, pace de care voim să avem parte și pe care ne declarăm gata să o slujim.

Urmează un gest foarte important al preotului, ce riscă să treacă neobservat dacă prelungim prea mult salutul păcii: e vorba de frângerea pâinii, care ne amintește faptul că Fiul lui Dumnezeu, Slujitorul lui Iahve despre care vorbește Cartea lui Isaia, "a fost străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre... și prin rănile lui am fost vindecați" (Is 53,5). Pâinea frântă spre a fi împărțită mai vestește un adevăr, proclamat cu atâta putere de sfântul Paul: "Fiindcă este o singură pâine, un trup suntem și noi, cei mulți, căci toți suntem părtași la această singură pâine" (1Cor 10,17). Pâinea care se frânge este Mielul lui Dumnezeu care ia asupra sa păcatele lumii.

Ne apropiem cu conștiința nevredniciei proprii, dar cu totală încredere în puterea de vindecare a Mântuitorului: Doamne, nu sunt vrednic... Pentru a ne dispune să-l primim din mâinile preotului pe Acela care "până la sfârșit ne-a iubit" (In 13,1), avem la îndemână cuvintele Scrisorii către Evrei care ne reamintește:

Voi nu v-ați apropiat de un loc ce poate fi atins, nici de focul mistuitor, nici de negură, nici de beznă, nici de vijelie, nici de glasul trâmbiței, nici de sunetul cuvintelor cu privire la care cei ce le-au auzit s-au rugat să nu li se mai grăiască (...) Ci v-ați apropiat de muntele Sionului și de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc și de miile de îngeri, de ceata în sărbătoare și de adunarea celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri, și de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, și de duhurile drepților aduși la desăvârșire, și de Isus, Mijlocitorul noului Legământ, și de Sângele stropirii, care grăiește mai bine decât cel al lui Abel (Evr 12,18-20.22-24).

Acest Mijlocitor, Isus, ne spune și nouă: "După cum Tatăl, care are viața, m-a trimis pe mine și eu trăiesc prin Tatăl, la fel și acela care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine" (In 6,57). Raniero Cantalamessa comentează aceste cuvinte astfel: "Orice împărtășanie ar trebui să se termine într-un extaz, dacă înțelegem prin acesta nu fenomenele extraordinare, dar accidentale, care o însoțesc uneori la mistici, ci, literalmente, ieșirea (extasis) omului din sine însuși, acel nu mai trăiesc eu al sfântului Paul"[4].

Această trăire a lui Cristos în noi ne duce la comuniunea cu Tatăl. Este dorința exprimată de Isus în rugăciunea de după Cină: "Eu în ei și tu în mine" (In 17,23). Împărtășania ne duce în inima Sfintei Treimi.

De aceea, momentele de după împărtășanie ar trebui solemnizate printr-o tăcere sacră prelungită, care să dea posibilitatea celor ce s-au împărtășit să se reculeagă profund și să trăiască acest eveniment de mare intimitate cu Domnul. Contemplația este calea obligatorie pentru a trece de la împărtășirea cu Cristos în cadrul Sfintei Liturghii la imitarea lui în viață. Din ea trebuie să izvorască și împărtășirea cu toți cei care alcătuiesc Biserica. Faptele Apostolilor vedeau împreună împărtășirea cu Cristos și comuniunea frățească atunci când sintetizau viața primei comunități creștine în acele cuvinte de neuitat: "Toți stăruiau în învățătura apostolilor, în împărtășire frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni" (Fap 2,42).

Realismul trăirii creștine este viu și convingător exprimat de părintele Cantalamessa în cartea deja menționată:

Acum am înțeles ce înseamnă Amin și cui îi spunem Amin în momentul împărtășaniei. Se proclamă: Trupul lui Cristos!, iar noi răspundem: Amin! Spunem Amin trupului preasfânt al lui Isus născut din Maria și mort pentru noi, dar spunem Amin și trupului său mistic, care este Biserica și, concret, frații ce ne înconjoară, în viață sau la masa euharistică. Nu putem separa cele două trupuri, acceptând numai pe unul, fără celălalt. Poate că nu ne va costa mult să spunem Amin multor frați, poate majorității. Dar va fi întotdeauna printre ei cineva care ne face să suferim, din vina sa ori a noastră, nu contează; cineva care ni se opune, ne critică, ne calomniază. A spune Amin în cazul acesta este mai greu, dar în aceasta se ascunde un har special. Este chiar o taină în acest act. Când vrem să realizăm o comuniune mai intimă cu Isus, sau când avem nevoie de o iertare și de un har deosebit de la el, acesta este felul în care le putem obține: primindu-l pe Isus, în împărtășanie, împreună cu acel frate, sau cu acei frați. Să-i spunem explicit: Isuse, astăzi te primesc împreună cu cutare (și aici să spunem numele), îl găzduiesc împreună cu tine în inima mea, îmi pare bine dacă îl aduci cu tine. Acest gest mărunt îi place mult lui Isus, fiindcă El știe că, pentru a-l face, trebuie să murim puțin[5].

După rugăciunea de mulțumire adresată lui Dumnezeu și după ce preotul rostește binecuvântarea, ajungem la cuvintele ce fac obiectul acestei reflecții: Liturghia s-a sfârșit: mergeți în pace!

Să încercăm să gândim fiecare, în mod concret, cum prelungim în viața noastră obișnuită cele trăite la Liturghie. Iată ce ne sugerează părintele Cantalamessa:

Îndată ce ieșim de la Liturghie, să lucrăm pentru a înfăptui ceea ce am spus; să ne străduim realmente, cu toate limitele noastre, să oferim fraților noștri trupul nostru, adică timpul, energiile, atenția; într-un cuvânt, viața noastră. Isus, după ce rostește cuvintele: Luați... acesta este trupul meu; luați... acesta este sângele meu, nu a lăsat să treacă multă vreme până ce a împlinit ce făgăduise: după puține ceasuri și-a dat viața și sângele pe cruce. Altfel, totul rămâne cuvânt gol, ba chiar minciună. Așadar, trebuie ca, după ce le-am spus fraților: Luați, mâncați, să ne lăsăm cu adevărat mâncați, mai ales de cei care nu o fac cu toată delicatețea și respectul pe care le-am aștepta. Isus zicea: Dacă îi iubiți doar pe cei care vă iubesc, dacă îi salutați doar pe cei care vă salută, dacă îi invitați doar pe cei care vă invită la rândul lor, ce merit aveți? Așa fac toți. Sfântul Ignațiu de Antiohia, mergând la Roma spre a muri martir acolo, scria: "Eu sunt grâul lui Cristos: să fiu măcinat de dinții fiarelor, spre a deveni pâine curată pentru Domnul (Scrisoarea către Romani, 4, 1). Fiecare dintre noi, dacă privește atent în jur, află astfel de dinți ascuțiți de fiară care îl macină: critici, păreri opuse, împotriviri ascunse sau pe față, divergențe de vederi cu cei din jur, nepotriviri de caracter. Ar trebui să le fim chiar recunoscători acelor frați care ne ajută astfel; ei ne sunt de infinit mai mult folos decât cei care ne aprobă și ne lingușesc în toate[6].

Putem învăța, pentru a rosti deseori, partea finală a rugăciunii de după împărtășanie din duminica a treia a Postului Mare: "Te rugăm cu umilință, Doamne, ca ceea ce s-a săvârșit acum în noi în mod tainic să se împlinească și în faptele noastre. Prin Cristos, Domnul nostru".

 

Note

[1]Augustin de Hipona, De civitate Dei, 10, 6.

[2] R. Cantalamessa, Euharistia - sfințirea voastră, ARCB, București 2001, 22.

[3]Francisc de Assisi, Scrisoare către Capitlul General, 2: Fonti Francescane, 221

[4] R. Cantalamessa, Euharistia - sfințirea voastră, 32.

[5] R. Cantalamessa, Euharistia - sfințirea voastră, 39.

[6] R. Cantalamessa, Euharistia - sfințirea voastră, 40.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire