pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Creștinii laici. Identitate și misiune
achizitionare: 12.11.2003; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PARTICIPAREA ACTIVĂ A LAICILOR LA SFÂNTA LITURGHIE

Pr. Conf. Claudiu Dumea
Institutul Teologic Romano-Catolic Iași

Primul document pe care l-a elaborat și l-a publicat Conciliul al II-lea din Vatican a fost Constituția Liturgică numită Sacrosanctum Concilium. Din textul acestui document rezultă clar că preocuparea principală a Conciliului a fost să redea liturgia poporului creștin, iar pe poporul creștin liturgiei, sau, altfel spus, să-i convingă pe creștini să participe activ la celebrările liturgice, în general, și la celebrarea Euharistiei în special, întrucât Euharistia este soarele și inima întregii liturgii.

Biserica veghează cu grijă ca fiii săi să nu asiste ca străini sau spectatori muți la acest mister al credinței, ci, înțelegându-l bine, cu ajutorul ceremoniilor și rugăciunilor, să participe la acțiunea sacră în mod conștient, cu pietate... oferind Victima nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să învețe a se oferi pe ei înșiși și, prin Cristos Mijlocitorul, să se desăvârșească din zi în zi în unirea cu Dumnezeu și în unirea dintre ei, pentru ca, în cele din urmă, Dumnezeu să fie totul în toți (nr. 48).

Maica noastră Biserica dorește cu înfocare ca toți credincioșii să fie îndemnați la acea participare deplină, conștientă și activă la celebrările liturgice care, pentru poporul creștin, seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor răscumpărat (1Pt 2,9; cf. 2,4-5), constituie, în virtutea Botezului, un drept și o datorie (nr. 14).

Acțiunile liturgice nu sunt acțiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii care este "sacramentul unității", adică poporul sfânt adunat și organizat sub călăuzirea episcopilor. De aceea, asemenea acțiuni aparțin întregului Trup al Bisericii (nr. 26).

Îndemnul la o participare deplină, conștientă, activă, revine obsesiv, de vreo 10 ori, în documentul Conciliului.

Mă voi opri asupra câtorva expresii-cheie din textele citate, pe care, dacă le vom înțelege, vom înțelege ce înseamnă participare activă la Sfânta Liturghie.

 

1. Participare comunitară

Liturghia nu este o acțiune privată, ci celebrarea Bisericii, adică a poporului sfânt adunat. Biserică înseamnă adunare. Cristos, capul, își asociază la celebrare întotdeauna trupul, adică Biserica. E celebrarea întregii Biserici, adică a întregii adunări prezente, structurată în mod ierarhic.

Liturghia nu e Liturghia preotului, ci Liturghia întregii comunități. Cei prezenți la celebrare, cum spune Conciliul, nu trebuie să se mulțumească să ofere Victima nepătată prin mâinile preotului, ci trebuie să ofere împreună cu el. Nu există la Liturghie actori - preoții și cei de la altar - și spectatori muți - laicii din biserică. La Liturghie toți sunt actori, fiecare interpretându-și rolul său.

În enciclica Mediator Dei (1947), în care găsim în linii mari învățătura Conciliului cu privire la liturgie, Papa Pius al XII-lea scria: "Credincioșii oferă jertfa nu numai prin mâinile preotului, dar, într-un anumit fel, împreună cu el... Întreaga Biserică, prin Isus Cristos, săvârșește oferirea victimei". Și în acest sens, Papa vorbește de "concelebrare". Pentru a nu se crea confuzie, acest termen nu s-a impus în limbajul curent; termenul de concelebrare aplicându-se Liturghiei la care celebrează mai mulți preoți.

Având în vedere că întreaga comunitate condusă de preot celebrează Liturghia, expresii ca: a asista la Liturghie, a asculta Liturghia, întrebarea: care preot a făcut Liturghia? - nu au sens.

În primele patru secole ale Bisericii, Liturghia era acțiunea comunitară la care toți luau parte activ; nu existau spectatori care se mulțumeau doar să privească și să asculte. Sfinții Părinți asemănau Liturghia cu o simfonie în care nimeni nu stă pasiv: fiecare execută partitura sa.

La Liturghia propriu-zisă, adică la liturgia euharistică, nu participau decât cei botezați; catecumenii, care se pregăteau să intre în sânul Bisericii, erau invitați să părăsească adunarea când se încheia prima parte, liturgia cuvântului.

Rugăciunile se spuneau cu glas tare, ca să le audă și să le înțeleagă toți: nu existau rugăciuni spuse în șoaptă nici de preot, nici de credincioși. Toate rugăciunile erau formulate la numărul plural, fiind spuse de toți sau pentru toți.

Limba era înțeleasă de toți: patru secole limba liturgică a fost greaca, inclusiv la Roma, întrucât primii care s-au încreștinat au fost intelectualii de la orașe, iar aceștia, în tot imperiul roman, vorbeau greaca. Cum ulterior s-au încreștinat oamenii de la țară, care nu cunoșteau greaca, în secolul al IV-lea s-a tradus Liturghia în limba latină, limbă cunoscută de toți.

Altarul era la intrarea în prezbiteriu, astfel încât nu era vreun spațiu care să-l separe pe preot de popor.

Fiecare, inclusiv episcopul, preotul, își aducea de acasă pâinea și vinul pe care le prezentau în procesiune la ofertoriu și cu care, apoi, se împărtășea. Nu era de conceput ca cineva să ia parte la ospățul euharistic și să nu se împărtășească, după cum nu e de conceput ca cineva să meargă la un ospăț, la o petrecere, numai ca să privească cum mănâncă și beau alții.

Cântările erau pe o singură voce, - e ceea ce se va numi mai târziu muzică gregoriană - și toți puteau să ia parte la cântare.

Poporul lua aceleași poziții și făceau aceleași gesturi la rugăciune ca și preoții: se aruncau cu fața la pământ, își înălțau mâinile spre cer, sau le întindeau orizontal; nu se introdusese crucea la altar: creștinii formau crucea cu trupul lor.

Rugăciunea euharistică sau canonul Liturghiei care începe cu dialogurile de dinaintea prefeței și se încheie cu doxologia finală: prin Cristos, cu Cristos și în Cristos este inima Liturghiei și partea prezidențială cea mai importantă pe care o spune numai preotul in persona Christi, făcându-l prezent pe Cristos. Aceasta nu era în exclusivitate rugăciunea preotului, ci era a întregii adunări, chiar dacă o rostea numai preotul.

Dialogul de la începutul rugăciunii euharistice e un îndemn la participare comunitară: "Sus inimile!", "Le avem la Domnul!"; "Să mulțumim Domnului Dumnezeului nostru!", "Vrednic și drept este!". Iar la sfârșitul rugăciunii euharistice, poporul își exprimă adeziunea, asentimentul la cele spuse de preot în numele tuturor prin aclamația "Amin".

În această privință sfântul Ioan Gură de Aur spunea la o predică:

În cursul sfintelor taine, preotul adresează o urare poporului și poporul o urare preotului, căci "Domnul să fie cu voi!" - "Și cu duhul tău!" asta înseamnă. Rugăciunea euharistică este comună, căci preotul nu aduce mulțumiri (nu face Euharistia) singur, ci poporul este cu el, căci nu o începe decât după ce a primit aprobarea poporului prin acel "Vrednic și drept este". Or, dacă v-am spus aceasta, v-am spus-o pentru ca și cel mai simplu dintre credincioși să fie atent și să învățăm că noi formăm toți un singur trup și că nu există între noi o altă deosebire decât aceea care există între un mădular și altul[1].

Începând deja din secolul al IV-lea și, în continuare, în Evul Mediu, coeziunea, spiritul comunitar al celebrării, slăbește treptat și cu aceasta și participarea activă a poporului la Liturghie. Poporul se separă din ce în ce mai mult de preotul de la altar, Liturghia devenind o acțiune care îl privește aproape exclusiv pe preot și pe cei de la altar; ei devin actorii, ceilalți credincioși, spectatorii.

La aceasta au contribuit mai mulți factori.

Poporul nu mai înțelegea limba latină și deci nu mai înțelegea ce se roagă preotul.

Preotul a început să spună rugăciuni în șoaptă, rugăciuni personale, spuse la numărul singular. Aceasta a fost o influență a liturgiei galicane, practicată în teritoriile franco-germane, desființată de împăratul Carol cel Mare, în jurul anului 800, iar liturgia galicană se lăsase influențată de Liturghia bizantină cu care avea contacte frecvente.

Dacă la bizantini apare iconostasul, catapeteasma, încărcată cu chipuri de sfinți, ca reacție la erezia iconoclastă a distrugătorilor de icoane, în secolele VIII-IX, izolându-l pe preot de popor, în Occident, la catolici se întâmplă ceva asemănător : altarul e dus de la intrarea în prezbiteriu la cealaltă extremitate a sa, lângă perete, creându-se un gol între preot și popor.

Corul sau schola cantorum care înainte își avea locul în fața altarului, și care avea misiunea de a anima cântarea poporului, se mută în spate, departe, sus; astfel apare un dialog aerian între preot și cor sau dascăl peste capetele credincioșilor care își vedeau de rugăciunile lor personale.

Mai târziu apare muzica polifonică, pe voci, la care poporul nu avea acces; era pentru un grup de experți, poporul fiind uneori exclus chiar și de la aclamațiile comunitare care din natura lucrurilor îi revin, cum este: Și cu duhul tău! Amin! Și pe acestea le interpreta numai corul, pe voci.

Tot în Evul Mediu dispare ofertoriul: credincioșii nu mai vin cu pâine și vin de acasă și se împărtășesc tot mai puțini, iar aceștia, eventual, se împărtășesc în afara Liturghiei.

În locul oferirii de pâine și vin se introduce colecta în bani, se introduc așa-zisele stipendii: credincioșii plătesc preotului Liturghii pe care să le facă când poate, fără prezența celor care le plătesc, aceștia cerând pentru ei doar meritele și intenția Liturghiei. Și cum Liturghiile plătite sunt multe, apar uneori în biserici zece, douăzeci de altare pe lângă pereții bisericilor, unde preoții celebrează 3, 4, 5 Liturghii pe zi, una după alta; în unele cazuri șapte. Ca preoții să nu se deranjeze în timp ce celebrează simultan la diferite altare, se introduce Liturghia citită. Fiecare preot are în spatele lui un ministrant care acum dă singur răspunsurile pe care înainte le dădea tot poporul.

În secolul al XVI-lea apar băncile în biserici. Credincioșii blocați în bănci nu mai pot lua la rugăciune pozițiile care înainte erau comune cu ale preotului. Sunt imobilizați.

Și așa s-a ajuns ca, în timp ce clerul celebra la altar Liturghia, credincioșii să-și vadă de treburile lor : adică să se roage rozariul sau alte devoțiuni și rugăciuni personale din cărțile lor de rugăciuni.

Am trecut în revistă sumar acest proces de pierdere a spiritului comunitar și de slăbire a participării active a poporului la celebrarea Sfintei Liturghii.

Conciliul, cum am amintit, a avut ca preocupare primordială să redea liturgia poporului și pe popor liturgiei, altfel spus, a voit participarea deplină, conștientă și activă a poporului la Sfânta Liturghie. Ca atare, a înfăptuit reforma liturgică, luând măsuri de remediere și eliminare a factorilor care îi reduseseră pe credincioși la condiția de simpli spectatori.

Astfel, a dispus traducerea Liturghiei în limba poporului.

Readucerea altarului la poziția lui normală, în fața poporului.

Dascălul, corul, trebuie să-și reia locul de unde își poate îndeplini funcția sa de a conduce și anima poporul la cântare.

A reintrodus ofertoriul.

Recomandă insistent ca, în condițiile recerute, credincioșii să se împărtășească ori de câte ori participă la Liturghie, cu ostii consacrate la Liturghia respectivă, pentru ca participarea să fie deplină. Se recomandă, când e posibil și unde e posibil, împărtășania și sub forma vinului, nu numai a pâinii.

"Pentru a promova participarea activă, se va pune accent pe aclamațiile poporului, pe răspunsuri, cântarea psalmilor, antifoane, cântece, precum și pe acțiunile, gesturile și atitudinile corporale" (SC 30).

"În revizuirea cărților liturgice se va veghea cu atenție ca rubricile să prevadă și părțile credincioșilor" (SC 31). Premieră absolută în istoria Liturgiei. Întotdeauna rubricile fuseseră rezervate clerului în cărțile liturgice.

Celebrările comunitare să fie preferate celebrărilor individuale și cvasi-private.

E de la sine înțeles că recitarea rozariului sau a altor rugăciuni individuale este incompatibilă cu participarea deplină, conștientă și activă la celebrarea Liturghiei.

Din dispoziția Conciliului s-a revizuit liturghierul, pentru ca riturile și rugăciunile să fie mai simple, mai clare, mai pe înțelesul poporului.

S-au redat diferitelor categorii de participanți funcțiile pe care între timp le cumulaseră preotul și ministrantul. Ministranții, lectorii, acoliții, comentatorul, corul, diaconii, preoții, poporul îndeplinesc funcții liturgice specifice și trebuie să execute numai ce le revine.

 

2. Preoția laicilor

Desigur, nu se va atinge obiectivul voit de Conciliu, nu se va realiza o participare activă, dacă credincioșii nu au o motivație teologică profundă, izvorâtă din credință, adică dacă nu au conștiința preoției lor, dacă nu sunt convinși că poporul creștin este în întregime un popor de preoți și, ca atare, toți sunt consacrați, abilitați, destinați cultului, adică celebrării liturgiei.

"Voi sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu și l-a dobândit ca să fie al lui" (1Pt 2,9).

Cristos "a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu Tatăl său" (Ap 1,6).

Nenumărate sunt textele în cărțile Noului Testament în care se spune că avem "apropierea de Dumnezeu", "acces la Dumnezeu", "Prosagoghe" în grecește. E un termen liturgic. Termenul se referă la preoții care au acces la Dumnezeu, se pot apropia de el spre a îndeplini un act de cult (cf. Evr 4,14-16; 7,19; 10,19-22; Ef 2,18-22; 3,12; Rom 5,2; 1Pt 3,18).

Vorbim aici de preoția comună sau regală sau baptismală pe care toți creștinii o primesc la Botez. Preoția tuturor creștinilor este un "ius nativum", un drept din naștere și derivă din sacramentul Botezului.

 Participarea deplină, conștientă și activă la celebrările liturgice, constituie, în virtutea Botezului, pentru poporul creștin, popor de preoți, un drept și o datorie, cum spune textul Conciliului citat la început. Mai întâi un drept și apoi o datorie.

Sfinții Părinți vorbesc la tot pasul despre poporul creștin ca fiind în întregime un popor preoțesc.

Sfântul Irineu scria: "Toți credincioșii au rang de preoți".

Origene întreabă într-o predică: "Nu știi tu că și ție, ca și întregii Biserici și întregului popor de credincioși, îți este conferită preoția?"

Sfântul Augustin: "După cum îi numim «unși», adică «creștini», pe cei care au primit la Botez ungerea mistică, tot așa trebuie să-i numim preoți pe toți aceia care sunt mădulare ale unicului Preot, Cristos".

Și teologii evului mediu tratează problema preoției tuturor creștinilor. Harul sacramental al Botezului, ne învață sfântul Toma de Aquino, vizează, în principal, două scopuri. Primul: îndepărtarea păcatelor trecutului. Al doilea: abilitează sufletul, îl consacră, în vederea celebrării cultului, a liturgiei.

Dar în aceeași măsură Sfinții Părinți și teologii vorbesc și despre sacramentul preoției ierarhice, sacramentale, preoție esențial diferită în grad de preoția comună a tuturor botezaților. Nu e vorba de vreo rivalitate între preoția comună și preoția ierarhică. "Preoția comună a credincioșilor și preoția ministerială sau ierarhică, deși diferența dintre ele este de esență și nu numai de grad, sunt totuși orânduite una pentru alta, căci și una și alta participă în modul său specific la preoția unică a lui Cristos" (LG 10).

În antichitate, singurul care a afirmat că deosebirea dintre preoția ierarhică și cea comună nu este esențială și că ține doar de autoritatea Bisericii, a fost Tertulian, devenit eretic, montanist. Ca atare, Tertulian îi autoriza pe laicii botezați să celebreze Euharistia în lipsa preoților hirotoniți. "Cine are puterea preoției în el - iar laicii o posedă, căci nu este oare scris în Cartea Apocalipsului: «El ne-a făcut preoți pentru Tatăl său?» - trebuie să o folosească atunci când este necesar".

În timpurile moderne, Luter reia eroarea lui Tertulian: el admite doar preoția comună a credincioșilor, excluzând preoția ierarhică: "Toți în Biserică au puteri egale, căci toți cei care primesc Botezul se pot mândri că au fost consacrați preoți, episcopi, papi. Și pentru că deținătorii puterilor civile au fost botezați ca și noi și mărturisesc aceeași credință și aceeași Evanghelie, trebuie să-i recunoaștem de preoți și episcopi".

Aceste erori ale lui Luther au produs drept reacție la teologii catolici o oarecare neîncredere față de preoția comună a celor botezați, ajungând să fie privită mai mult ca o preoție metaforică.

S-a insistat mai mult asupra preoției ierarhice, preoția comună fiind lăsată în umbră. Conciliul restabilește echilibrul necesar și caută să pună din nou în valoare preoția laicilor. Numai devenind conștienți de preoția lor, laicii vor participa activ la Sfânta Liturghie.

Deja înainte de Conciliu, Pius al XII-lea scria în Mediator Dei: "Prin baia Botezului, creștinii devin, sub titlu comun, mădulare ale Trupului lui Cristos - Preot și, prin caracterul care într-un fel este gravat în sufletul lor, ei sunt destinați cultului divin (liturgiei); ei sunt părtași, așadar, potrivit credinței lor, la preoția lui Cristos însuși".

În discursul ținut la încheierea Congresului liturgic de la Assisi (1956), Pius al XII-lea spunea:

Contribuția pe care o aduce ierarhia și cea pe care o aduc credincioșii la liturgie, nu se alătură ca două realități separate, ci reprezintă colaborarea membrelor aceluiași organism, care acționează ca o unică ființă vie. Păstorii și turma, Biserica învățătoare și Biserica ce primește învățătura nu formează decât unul și același Trup al lui Cristos. De aceea, nu trebuie să fie nici un motiv de a nutri neîncredere, rivalități, antagonisme deschise sau voalate, nici în gânduri, nici în modul de a vorbi sau de a acționa. Între membrele unuia și aceluiași trup trebuie să domnească în primul rând armonia, unirea, colaborarea. În această unire, Biserica se roagă, aduce jertfă, se sfințește și, prin urmare, se poate spune pe bună dreptate că liturgia este lucrarea întregii Biserici, a întregului popor al lui Dumnezeu, popor în întregime preoțesc.

 

3. Participare activă deplină: interioară și exterioară

Pentru a fi activă, participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie trebuie să fie, așa cum repetă mereu Conciliul, deplină și conștientă; adică să nu fie numai exterioară, ci și interioară. Ne înșelăm considerând că participarea e activă dacă strigăm din răsputeri când cântăm și ne rugăm, dacă dăm volumul instrumentelor muzicale la maximum, dacă ne agităm.

Participarea activă la Sfânta Liturghie nu se măsoară în decibeli. Participarea cea mai activă este cea interioară, cea care nu se aude; fără aceasta, participarea exterioară este inutilă, e zgomot. E interesant de remarcat că documentul Conciliului la nr. 30 în care enumeră modalitățile de promovare a participării active include și tăcerea, pauza: "Se va respecta, de asemenea, la timpul cuvenit, tăcerea sacră". La această participare activă interioară se referă textul Conciliului citat la început când cerea ca participarea să fie deplină și conștientă: credincioșii să participe la acțiunea sacră în mod conștient... oferind victima nepătată, nu numai prin mâinile preotului, ci împreună cu el, să învețe a se oferi pe ei înșiși ca victime.

Să aprofundăm puțin aceste cuvinte ca să înțelegem în ce constă participarea interioară. Preoția este legată în mod esențial de jertfă. Pentru creștini există o dublă jertfă: este jertfa de noi înșine, jertfa unei vieți sfinte, sacrificarea propriei voințe, la care orice om este obligat în calitate de creatură.

Aceasta este jertfa, cultul interior, spiritual despre care apostolul Pavel le vorbește Romanilor: "Vă îndemn, așadar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți ființele voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi pentru voi un cult spiritual" (Rom 12,1), o liturgie spirituală, interioară. Iar a doua jertfă este jertfa unică și irepetabilă a lui Isus de pe cruce, reactualizată sacramental la orice Sfântă Liturghie. Aceste două jertfe nu pot fi separate. Jertfa personală a unei vieți sfinte nu poate fi plăcută lui Dumnezeu dacă nu este grefată pe unica jertfă a lui Cristos.

Acestei duble jertfe îi corespunde o dublă preoție: o preoție interioară, spirituală, care corespunde jertfei vieții personale, a sacrificării propriei voințe pe care i-o oferim lui Dumnezeu, și o preoție sacramentală, care corespunde celebrării sacramentale a unicei jertfe a lui Cristos, în care jertfă, cum am spus, trebuie să fie inclusă jertfa personală a fiecărui botezat. Preoția sacramentală legată deci de jertfa lui Cristos e o participare la unica preoție a lui Cristos.

Această preoție sacramentală cunoaște două grade esențial diferite: în primul rând, este preoția comună, baptismală. Prin Botez și Mir fiecare creștin este admis la liturgia Bisericii și este abilitat în special să ofere jertfa euharistică.

În al doilea rând, este preoția ierarhică. Dintre laici, Dumnezeu cheamă pe unii la această preoție, dar și aceștia continuă să facă parte din poporul lui Dumnezeu, întrucât posedă, în continuare, preoția baptismală. Preoții ierarhici se deosebesc de preoții laici prin faptul că ei acționează in persona Christi și îl fac prezent pe Cristos, marele și unicul preot, la celebrarea Liturghiei.

Momentul în care credincioșii se oferă pe ei înșiși ca victime la Liturghie, oferă voința lor, viața lor, ocupațiile, suferințele, neliniștile, mizeriile și trebuințele lor, este ofertoriul, al doilea moment ca importanță după Prefacere la Sfânta Liturghie. Fără această participare interioară, fără unirea jertfei personale a propriei vieți, participarea exterioară, oricât de activă ar fi, nu poate fi o participare adevărată și rodnică la jertfa Sfintei Liturghii.

Ofertoriul în esența sa este purtarea pâinii și vinului la altar fie în procesiune, fie numai de ministranți. Pâinea și vinul, chiar dacă nu mai sunt aduse de fiecare credincios ca la începutul Bisericii, sunt aduse în numele tuturor și astfel își păstrează semnificația simbolică liturgică. Prin pâinea și vinul oferite exprimăm oferirea de noi înșine. Inclusiv preotul se oferă pe sine ca jertfă, ca victimă, împreună cu Victima nepătată care este Cristos. De aceea, spune: "Rugați-vă, fraților, ca jertfa mea și a voastră să fie plăcută lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul". Acesta este momentul în care credincioșii își exercită în cel mai înalt grad preoția lor comună. Aceasta este participarea activă interioară, care trebuie unită cu participarea activă exterioară și fără de care participarea la Sfânta Liturghie nu poate fi deplină. Trebuie să recunoaștem că acest moment al ofertoriului rămâne adesea neconștientizat, la pierderea lui din vedere contribuind uneori elementele de spectacol care însoțesc procesiunea cu darurile la altar, când pâinea și vinul pot fi însoțite doar de ajutoare pentru întreținerea bisericii și pentru săraci.

"Când suntem la altar, scrie Pius al XII-lea în Mediator Dei, trebuie să ne transformăm sufletul; tot ce este în el păcat trebuie sufocat... astfel încât să de-venim împreună cu Victima nepătată o singură victimă bine plăcută Tatălui veșnic".


 
Note

[1]Ioan Gură de Aur, Hom., 18, 9: PG 61, 527.


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire