pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre om
pr. Fernand Lelotte, SJ

achizitionare: 14.09.2003; sursa: Editura Universal Pan

Cuprinscapitolul anterior CAPITOLUL VII
LEGILE NATURALE

Pentru că Dumnezeu, creând lumea și în mod cu totul deosebit omul, a voit înadins să realizeze o operă neterminată (noi trăim în octava creației, cum spune Claudel), El a trebuit să dea tuturor lucrurilor nu numai o tendință spre desăvârșire, o înclinație și o dorință spre progres și dezvoltare, ci și legi după care ele să se perfecționeze în armonia ansamblului. Aceste legi nu sunt impuse creaturii din exterior, într-un mod mai mult sau mai puțin arbitrar, ci sunt inerente naturii sale, fiind întipărite în adâncul ființei sale.

A. LEGILE FIZICO - CHIMICE

Descoperirile științei

Inteligența umană, după cum am mai arătat, caută să descopere aceste legi, să le clarifice, să le grupeze (chimie, fizică, geologie, etc) și să le clasifice cu ajutorul unor ipoteze a căror valoare se străduiește ulterior să o verifice. Astfel, sprijinindu-se când pe descoperiri, când pe presupuneri, ea progresează încet în câmpul foarte vast și încâlcit al legilor fizico-chimice, prin care Dumnezeu reglează activitatea prodigioasă a Universului.

Ca urmare a noilor descoperiri, știința modernă a fost nevoită, de exemplu, să schimbe legile fizicii clasice, totuși este de notat că nu legile naturii au trebuit să fie schimbate, ci concepția aproximativă pe care și-au făurit-o savanții în secolele trecute despre aceste legi. Știința nu inventează deci aceste legi; ea nu face decât să le descopere, în fond ea scrie, în felul său, un imn de glorie lui Dumnezeu, punând în lumină înțelepciunea și puterea care guvernează viața Uni versului. "În știință, omul nu face decât să cerșească lucrurilor câteva taine privitoare la ascultarea lor de Dumnezeu". (Mons. Vl. Ghika)

 

Minunea

Legea fizico-chimică este oarbă; lăsată în voia ei, ea își va produce efectul. Orice legiuitor poate însă suspenda aplicarea unei legi pe care el însuși a făcut-o. Prin urmare, trebuie să admitem posibilitatea pentru Dumnezeu de a interveni contrar legilor naturii și de a introduce o excepție la aceste legi; atotputernicia sa nu este limitată de ceea ce El însuși a creat. Pentru care motiv Dumnezeu ar schimba cursul evenimentelor?

Desigur, nu pentru a corecta opera Sa - fapt care ar fi în contrazicere cu înțelepciunea Sa - ci numai pentru un motiv care depășește ordinea naturală a lucrurilor, deci pentru un motiv extranatural, supranatural, de exemplu, în sprijinul unei revelații pe care ar voi să ne-o facă. Minunea, în sens larg, adică intervenția lui Dumnezeu împotriva legilor naturii, nu este în mod necesar constatabilă; s-ar putea ca Dumnezeu să suspende, fără știrea noastră, efectul uneia din aceste legi, fără ca aceasta să ne apară.

De exemplu: trecem foarte aproape de o casă în momentul în care coșul se prăbușește; legea gravitației ar trebui să-l facă să cadă peste noi... acestea ar fi efectele sale! Dumnezeu însă suspendă urmările neplăcute ale acestei legi; ne urmăm drumul fără ca măcar să bănuim pericolul prin care am trecut și faptul că am fost obiectul unei intervenții speciale a lui Dumnezeu, obiectul unui miracol. Cine dintre noi poate să afirme că n-a fost niciodată, fără știrea sa, obiectul unei atenții speciale a lui Dumnezeu sau cu alte cuvinte, că n-a fost obiectul unei minuni? ...

Fără îndoială, Dumnezeu poate să intervină cu scopul de a ne face să ne dăm seama atât de acțiunea sa, cât și motivele pe care le are de a tulbura ordinea naturală a lucrurilor. Biserica creștină nu va reține, de fapt, decât acest gen de minune, adică ea va numi miracol sau minune, în sens strict, numai o intervenție divină în contradicție cu legile naturale, făcută cu scopul de a ne face atenți la ceea ce Dumnezeu vrea să ne descopere.

Pentru că Revelația nu poate fi destinată decât să ne dezvăluie tot mai mult dragostea lui Dumnezeu față de noi, minunea pe care El o va face în sprijinul unei revelații, va fi înainte de toate, un semn, nu al puterii, ci al iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu poate interveni uneori, fără a ne da seama, în viața noastră, suspendând efectul unei legi naturale, riscăm pe de altă parte să atribuim uneori intervenției divine, un efect de ordine pur natural.

De exemplu: un incendiu izbucnește într-o capelă; arde totul, însă se oprește la zidul pe care este fixată o statuie a Preacuratei Fecioare Maria. Se vorbește de o minune; este posibil desigur, dar oare nu este posibil ca incendiul să se fi stins din lipsă de combustibil și în felul acesta statuia să fi fost cruțată? ... Înainte de a ajunge la concluzia unui miracol, se impune prudența când este vorba de un anumit caz determinat. În această problemă își găsesc teren prielnic atât necredința încăpățânată a unora, cât și naivitatea altora. Cei dintâi, vor respinge totdeauna intervenția divină, ceilalți o vor găsi pretutindeni. Bunul simț va deosebi, în general, fără greutăți, neghina de grâul cel bun.

Deocamdată să ne mulțumim a constata că Dumnezeu poate face minuni și că intervenția sa nu poate avea rost decât pentru a-și realiza un plan care depășește ordinea naturală.

 

B. LEGEA NATURALĂ A OMULUI

Omul are o misiune de împlinit; are deci și o regulă de urmat și legi de observat. Precizăm că aceste legi nu sunt impuse din afară; ele dirijează din interior dezvoltarea noastră normală; este cu neputință să ne aflăm fericirea pământească și eternă, nesocotind aceste legi.

Spre deosebire însă de făpturile materiale, omul este liber, așa cum am mai spus. El are, prin urmare, puterea de a nesocoti aceste legi. Acestea însă vor rămâne mai departe neschimbate, dar încălcarea lor va aduce în viața omului tulburări, mai mult sau mai puțin grave. Un os fracturat ne va face să suferim; o viață dezechilibrată va da naștere, mai devreme sau mai târziu, unei suferințe, care vor fi o pedeapsă pentru răul comis.

Aceste legi "naturale", impun omului tot ceea ce este necesar pentru ca el să se poată dezvolta în chip armonios: ele îi interzic tot ceea ce îl împiedică să-și atingă această țintă și au drept consecință pentru om o seamă de datorii față de el însuși. Omul este însă structural dependent de Dumnezeu; el trebuie să respecte această dependență, să recunoască drepturile Creatorului său asupra sa și să-I fie recunoscător pentru darurile primite de la El. Din acestea decurge un ansamblu de datorii față de Dumnezeu. În sfârșit, omul nu trăiește singur pe pământ. Ceilalți oameni au aceleași obligații și aceleași drepturi ca și el. De aici rezultă, pentru fiecare om, o mulțime de datorii de dreptate față de aproapele său. De altfel, precum am spus mai sus, darurile pe care le primește fiecare dintre noi, ne sunt date cu scopul ca fiecare să poată continua lucrarea de dragoste față de ceilalți oameni, de unde rezultă că orice om are, în plus, datorii de caritate, adică trebuie să colaboreze cu Dumffezeu la fericirea altora.

Totalitatea acestor datorii constituie legea naturală. Cel care ține această lege, cel care-și împlinește aceste datorii, păzește și îndeplinește religia naturală, adică respectă legăturile care unesc pe Dumnezeu cu oamenii.

Conștiința

Legea morală naturală este cunoscută cu ajutorul conștiinței, lumină a sufletului care ne face să deosebim binele care trebuie făcut, de răul care trebuie evitat sau reparat. "În adâncul conștiinței sale, omul descoperă prezența unei legi pe care nu el a impus-o, dar pe care este obligat să o respecte. Acest glas, care nu încetează niciodată să-l îndemne pe om sa îndrăgească și să împlinească binele sau să evite răul, răsună la momentul potrivit, în străfundul inimii noastre, strigându-ne: fă lucrul acesta, fugi de fapta aceea! Este o lege înscrisă de Dumnezeu în inima omului: ține de demnitatea lui să o asculte, ea este aceea care îl va judeca. Conștiința este centrul cel mai tainic al omului, sanctuarul în care el este singur cu Dumnezeu și în care glasul lui Dumnezeu se face auzit". (Vatican II, G.S. nr. 16)

Orice om poate, prin gândirea sa proprie, să descopere anumite principii clare și evidente, care trebuie să stea la baza activității sale și să-l orienteze spre scopul vieții sale. De exemplu: să-L cinstești pe Dumnezeu, să nu ucizi, să nu furi. La alte principii se va ajunge prin deducție. De exemplu: să eviți mânuirea imprudentă a unei arme, care poate provoca moartea aproapelui; să nu lipsești pe un muncitor de un salariu just, deoarece această faptă echivalează cu un furt deghizat. Sunt, în sfârșit, alte principii de conduită care pot fi deduse mult mai anevoios; pentru a le afla, este nevoie de o conștiință bine formată.

"Prin fidelitate față de conștiință, creștinii uniți cu ceilalți oameni, trebuie să caute împreună adevărul și rezolvarea justă a atâtor probleme morale pe care le ridică atât viața particulară, ca și cea socială. Cu cât învinge mai mult conștiința dreaptă, cu atât persoanele și grupurile (sociale) se află mai la adăpost de anumite decizii oarbe, străduindu-se să-și regleze viața după normele obiective ale moralității." (Vatican H, G. S. nr. 16)

Conștiința aplică în sfârșit, principiile legii naturale în cazurile concrete ale vieții curente. Ea ne spune tuturor: acest lucru este îngăduit sau această faptă este oprită. În această aplicație, conștiința întâmpină reacțiile întregii ființe umane, ale imaginației și mai cu seamă ale sensibilității. Ea își rostește verdictul, dar glasul ei riscă să se piardă în zarva pasiunilor; acestea pot să dea naștere, cu vremea, la o conștiință falsă. Luminată de conștiință, voința va lua o decizie care va pune în joc întreaga ființă a omului.

"Totuși, adesea se poate întâmpla ca lumina conștiinței să se rătăcească, ca urmare a unei ignoranțe invincibile, fără a-și pierde pentru aceasta demnitatea. Faptul acesta nu poate avea loc decât atunci când omul se preocupă prea puțin să caute adevărul și binele și când obișnuința cu păcatul duce, încetul cu încetul, propria conștiință aproape de orbire." (Vatican II, G.S. nr. 16)

Poruncile lui Dumnezeu

Legea naturală, așa cum am spus, poate fi cunoscută chiar și numai de simpla rațiune umană. Dar oare câți dintre oameni ar fi în stare să se dedice acestei introspecțiuni, care să le pună la îndemână acest cod de conduită? Nu s-ar putea oare nădăjdui ca însuși Dumnezeu să descopere omenirii în termeni suficient de clari, regulile generale de conduită și acțiune pe care El însuși le-a înscris în adâncul sufletului nostru?

Religia iudaică și religia creștină (catolică, ortodoxă, protestantă, etc) afirmă că Dumnezeu a comunicat oamenilor o serie de legi, care nu sunt altceva decât codificarea principiilor generale ale legii morale naturale. Aceste legi revelate, noi le numim poruncile lui Dumnezeu. Ele nu sunt niște prescripțiuni stânjenitoare, pe care Dumnezeu le-ar fi inventat gratuit, pentru a împiedica activitatea omului și a-i pune la încercare buna voință. Nu, ci sunt copia legii întipărite în natura omului, copie destinată să ne redea originalul mai dezvoltat și mai lămurit.

Astfel, de la prima poruncă a lui Dumnezeu, până la a zecea, trecând prin cea de a șasea, nu aflăm nimic în ele din care s-ar împotrivi naturii omului, ci reprezintă metoda, în zece lecții, propusă omului pentru a-i oferi fericirea.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire