pregateste pagina pentru tiparire

































 
 OMUL 

Despre om
pr. Fernand Lelotte, SJ

achizitionare: 14.09.2003; sursa: Editura Universal Pan

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior CAPITOLUL VI
NATURA OMULUI

Dumnezeu ne-a creat; dar din ce este făurită natura noastră? Să examinăm lucrul acesta cu deamănuntul; dacă vrem să orientăm viața noastră în sensul arătat mai înainte, trebuie să căutăm puterile principale din noi și să le dăm o rezultantă; trebuie să stabilim harta curenților care ne mână în fiecare zi în diferite sensuri, să explicăm vârtejurile în care suntem adesea prinși, să surprindem încurcăturile în care se rătăcește uneori activitatea noastră.

Marea nefericire a omului este că își dă seama de bogăția ființei sale și nu poate deveni pe de-a întregul stăpân pe puterile sale de acțiune. "Mă numesc legiune, pentru că nu sunt singur; eu nu sunt unul; în mine sunt mai mulți, este o mulțime confuză și agitată, o stranie anarhie de tendințe contradictorii, o gloată nesăbuită de personaje care se îmbrâncesc și se sabotează, căutând fiecare să pună stăpânire pe mine!" (P. Charles, Prieres de toutes Ies heures, 13e medit.) "Cine sunt eu? ... Din punct de vedere psihologic, sunt o lavă vulcanică; din punct de vedere moral, o rețea de influențe contrare. Cu toate acestea, eu mă simt unul și neîmpărțit. Ce taină este aceasta?" (Sertillanges, Recueillement, p. 52)

Trebuie să recunoaștem, într-adevăr, că omul rămâne, după secole de cercetări - cum am mai spus-o - un mister: nu numai că nu este pe deplin stăpân peste multiplele capacități ale firii sale proprii, dar abia și le cunoaște. Dacă medici de talia lui Carrel sunt descurajați în fața enigmei vieții fizice și sunt nevoiți să-și constate ignoranța vorbind de "Omul, ființă necunoscută", ce să mai spunem despre psihologii și filozofii care scrutează prodigiosul domeniu în care trăiește și activează spiritul?

Să încercăm totuși să precizăm misterioasa noastră natură.

 

1. Originalitatea noastră

Observăm, înainte de toate, că suntem în fond niște ființe compuse din carne și din spirit, rezultând un trup și un suflet. Că avem un trup este mult prea evident. Acest trup este sinteza și apogeul universului ce ne înconjoară. [În cele ce urmează, nu considerăm trupul numai sub aspectul său fizico-chimic, ci cu toate reacțiile sale vegetative și animale, pentru a nu atribui sufletului decât activitatea strict spirituală. Cuvântul "trup" include deci și sensibilitatea.]

"Trup și suflet, omul rămâne într-adevăr o singură ființă și însăși condiția sa trupească, este o sinteză a universului creat, care-și găsește astfel în el apogeul și poate să-L laude în mod liber pe Creatorul său".(Vatican II, G.S. nr. 14, §1).

Că avem un suflet, element imaterial, este suficientă puțină reflexie pentru a ne convinge: suntem, într-adevăr, limitați în timp (trăim în secolul XX și nu în evul mediu) și în spațiu (locul nostru pe planetă este măsurat prin câțiva decimetri cubi pe care-i ocupă trupul nostru); și totuși avem uimitoarea putere de a evada din limitele trupului nostru și de a trece dincolo de barierele timpului: izbutim să străbatem mari depărtări, să scrutăm veacurile și spațiul Universului, fără ca trupul să ne poată opri în elanul nostru și fără ca el să ne însoțească.

Oare această putere de evadare, care contrazice atât de straniu modestele posibilități ale trupului nostru, nu trebuie s-o atribuim cu necesitate unui alt element al ființei noastre? Pe acesta îl numim suflet. Pe de altă parte, simțim în noi o nevoie de infinit, care ne chinuiește și care nu se poate împăca nici ea cu mărginirea care înlănțuie viața noastră la un anumit loc și la o anumită epocă. Nimic din cele materiale nu ne satisface pe deplin; ceea ce am căutat să avem, odată obținut, nu ne mai satură. Căutăm ceva mai departe și mai sus decât tot ceea ce ne oferă lumea materială. Animalul sătul este mulțumit; noi însă, nu. Leul își sfâșie prada și doarme: omul veghează. Ne întrebăm deci din nou: toate acestea nu dovedesc limpede prezența în noi a unui element nematerial, care caută un bun imaterial?

"Omul nu se înșală când se recunoaște superior elementelor materiale și consideră că nu poate fi redus nici la o simplă părticică din natură, nici la un element anonim al societăți. Prin lăuntrul său, omul depășește toate lucrurile din univers: când intră în interiorul său, el se reîntoarce în sine, unde îl așteaptă acel Dumnezeu care cercetează adâncul inimilor și unde omul își hotărăște personal propria soartă, suh privirea lui Dumnezeu. Așadar, când își dă seama că posedă în el un suflet spiritual și nemuritor, că nu este jocul unei creații imaginare, produs exclusiv al condițiilor fizice și sociale, ci dimpotrivă - el atinge atunci adâncurile realității însăși". (Vatican II, G.S. nr. 14, §2).

Ceea ce constituie deci originalitatea ființei noastre, ceea ce îi dă, între toate ființele create, un caracter unic, este faptul că este compusă din două elemente aparent contradictorii. Noi nu suntem nici îngeri, nici dobitoace; nici animale și nici rațiune, ci suntem "animale raționale"; putem să-l definim pe om indiferent: fie un trup însuflețit, fie un suflet întrupat. Aceste două elemente nu sunt în noi statice, imobile: așa cum trupul acționează și sufletul acționează și fiecare se dezvoltă conform propriilor tendințe, unul încătușându-ne în lumea materiei, altul ridicându-ne în sferele cele mai înalte.

De aici se nasc probleme, dezacorduri și conflicte declanșate la frontiera unde se întâlnesc cele două lumi. "Știți pentru ce omul este cea mai suferindă dintre făpturi? Pentru că el este cu un picior în lumea mărginită și cu altul în infinit și pentru că este astfel împărțit între două lumi". (Lammenais) "Toate problemele umane își au izvorul în unirea misterioasă dintre trup și suflet. Unul (sufletul), este prea vast și celălalt (trupul), prea strâmt. Viața comună le impune să trăiască în armonie ". (Zundel, Recherche de la Personne, Preface)

 

2. Împrumuturile noastre

Problema devine încă și rnai complexă, prin faptul că avem totul de căpătat. Trebuie să pornim de la un fapt foarte umilitor pentru noi: omul nu este, prin el însuși, decât un biet sărman, poate cel mai sărac dintre toate ființele create. Părăsit, în voia propriilor sale mijloace, el nu posedă, așa zicând, nimic. Pentru a ne convinge de acest fapt, este de ajuns să privim un nou născut: este trupul săracului desăvârșit! Instrumentele sale de lucru: simțurile, inteligența, voința sunt abia conturate. Un fluture care iese din crisalidă, un puișor când iese din găoace sunt mult mai pregătiți pentru viață!

Omul nu poate ieși din mizeria în care se naște, decât cerșind în jurul său cele necesare vieții, din sfera celor două lumi în care locuiește simultan, ca un arbore care, înrădăcinat în sol și înălțat deasupra lui în văzduh, primește totul și de la pământ și din cer. Noi trăim, așadar, din împrumuturi încă din prima clipă a existenței noastre și iată că astfel se pune o problemă gravă: aceste împrumuturi neîntrerupte nu ne vor face oare să devenim sclavii creditorilor noștrii? Să analizăm mai amănunțit cum stau lucrurile.

Vom considera mai întâi achizițiile noastre din lumea materială.

a) Lumea materială oferă trupului nostru hrana, veșmintele, locuința, uneltele, confortul modern în care trăim, etc. Însă, ne dăm seama îndată că, dacă omul nu este atent, îl paște primejdia ca prin aceste împrumuturi să-și strângă tot mai mult lațul care-l ține legat de pământ; să-și piardă superioritatea proprie în fața lucrurilor neînsuflețite, sacrificând acestora trupul său, gândirea sa, sufletul și în orice caz, libertatea sa de acțiune. Și de fapt, după cum putem constata zilnic, suntem încătușați de niște nimicuri și aceste nimicuri fac din noi niște nefericiți: suntem disperați când mașina este defectă, când ne lipsește tutunul, când friptura nu este bine prăjită, când se golește stiloul tocmai în momentul critic, când un copil din curtea vecinului suflă din toate puterile într-o trompetă spartă.

Din acest punct de vedere, precum spuneam mai sus, progresul material nu este totdeauna un progres real; prea adesea el antrenează, din păcate, o diminuare sensibilă a mijloacelor noastre de acțiune. El slăbește finețea simțurilor (oare radioul a dezvoltat mai mult gustul și simțul muzical al oamenilor prin faptul că i-a dispensat să învețe arta de a mânui un instrument?), moleșește caracterul (imaginați-vă un adolescent tolănit într-un fotoliu, dezbrăcat, cu țigarea în gură și cu papucii în picioare), amorțește memoria (cărțile tipărite, hârtia pe care ne însemnăm cu grijă gândurile și socotelile, ne scutesc de a mai depune efortul necesar pentru a le fixa în memorie sau pentru a le calcula mintal), adoarme spiritual (alții reflectează în locul nostru), ne face imprudenți (asigurări pentru toate riscurile), etc. "Cu certitudine, civilizația materială 'asigurând' omenirea împotriva multor riscuri cronice (intemperii, lipsuri etc) a contribuit la decadența ei psihică". (G. Thibon, Etudes carmelitaines, I, p. 56, în notă).

Avem deci, nevoie de lumea materială pentru trupul nostru dar să fim bine înțeleși: moderația se impune ca regulă, dacă vrem să rămânem stăpâni pe noi înșine și pe puținul ce-l posedăm. Trebuie să împrumutăm cu măsură, să calculăm doza, să combatem anumite obișnuințe ce se nasc în noi și să băgăm de seamă ca materia să nu ne desființeze.

b) Lumea materială nu este necesară numai pentru întreținerea trupului ci și pentru a alimenta viața spiritului. Într-adevăr, inteligența noastră nu se trezește și nu reacționează decât în condiția de a intra mai întâi, prin intermediul simțurilor, în posesia viziunii lumii. Numai privind lucrurile, numai interceptând sunetele, atingând obiectele și respirând mirosurile, putem pune în mișcare spiritul din noi. Spiritul culege fără încetare datele de pe banda simțurilor. El împrumută din lumea materială materia, modelând-o apoi în felul său propriu.

Să ne gândim la multele experiențe senzoriale de care a avut nevoie un copil pentru a putea aprecia, de exemplu, distanțele, perspectiva, varietatea culorilor, înălțimea sunetelor. Să ne gândim la nenumăratele bâjbâieli prin care a trebuit să treacă înainte de a ajunge să citească, să scrie, să calculeze. Înainte de a ajunge la subtilele sale speculații, matematicianul a fost nevoit și el - ca toată lumea - să adune laolaltă câteva bețișoare, să se servească de degete pentru a număra; filozoful și-a stabilit și el la început cu greutate abecedarul; inginerul a avut gesturile copilașului care, necunoscând încă perspectiva și distanța, încerca din leagănul său să apuce cu mâinile lampa electrică a cărei lumină îl fascina! ... Spiritul depinde deci de simțuri. Vom vedea ceva mai târziu, ce control cer simțurile, dacă vrem să rămânem stăpâni pe noi.

Achizițiile din lumea spirituală

Luându-și drept punct de plecare lumea sensibilă, mintea omului o poate depăși și poate ajunge - cum am văzut în altă parte - la cunoașterea existenței unei Ființe supreme, de care depinde totul; omul poate intra în contact cu Ea, prin gândire și prin rugăciune și poate chiar ajunge să năzuiască, din toate fibrele ființei sale, ca această Ființă supremă să-i descopere limpede rostul vieții de pe pământ și să i se dăruiască tot mai mult.

Notăm însă, din nou, că această concepție pe care și-o face omul despre Dumnezeu este neapărat amestecată cu elemente materiale, dat fiind faptul că nu este spiritul singur care cugetă, ci omul compus din materie și spirit. Spiritul nostru este atât de dependent de materie, încât întreaga activitatea sa, chiar și aceea care se desfășoară în afară de lumea pur materială, poartă pecetea acestei dependențe.

Așa se explică - precum am mai spus - aspectul antropomorfe pe care-l are concepția noastră despre Dumnezeu. În ciuda protestului minții noastre, noi facem din Dumnezeu o Ființă trupească, cu față omenească, cu mâini care plăsmuiesc lumea; El va fi bun și drept, ca și cel mai bun dintre oameni; va avea și El memorie, dorințe, regrete; timpul va fi împărțit și pentru El ca și pentru noi, în trecut, prezent și viitor; va locui undeva, într-un anumit loc, în ceruri. Și așa mai departe.

Sunt tot atâtea ficțiuni de care ne este greu să nedebarasăm. Pe de altă parte, dacă trebuie să ne împăcăm cu gândul de a nu putea avea o cunoaștere pur spirituală, trebuie să admitem și faptul că această cunoaștere nu este nici pur materială; reacțiile noastre sensibile, când devin câtuși de puțin conștiente, sunt, ipso facto, impregnate de gândire; noi nu vedem și nu simțim ca animalele, ci ca oamenii. Nu suntem înzestrați cu o cunoaștere îngerească, dar nici limitați la o cunoaștere animalică, ci suntem dotați cu o cunoaștere omenească, izvorâtă dintr-un element spiritual și unul senzorial.

Astfel deci, se conturează specificul ființei noastre: suntem niște făpturi complexe, compuse din materie și din spirit, chemate să ne făurim o personalitate, împrumutând materiale din două lumi diferite. Toate ușile ne sunt deschise: spre lumea materială, simțurile; spre lumea spirituală, spiritul. Rămâne să le deschidem cu bună știință, să alegem materialele și să le știm pune în ordine în scopul urmărit.

"Omul este o enigmă. La hotarul care desparte două lumi, el are nevoie de amândouă pentru a fi el însuși. Pământ și Cer, timp și eternitate se contopesc în el. El se află situat în acel punct al realității pământești în care ființa creată își dă seama de slăbiciunea proprie, își cunoaște Creatorul, trezindu-se înaintea lui Dumnezeu, și fiind gata să asculte chemarea dragostei divine ". (K. Adam, Jesus le Christ, p. 332).

Astfel vom putea înălța, încetul cu încetul, edificiul propriei noastre personalități pe care Dumnezeu ne cere să-l construim. Fi-va el o catedrală sau o dărăpănătură? Aici se ascunde taina destinului nostru!

 

3. Câteva particularități naturale ale ființei noastre

Din faptul că natura noastră este compusă din materie și din spirit, putem deduce că omul, prin natură, este supus ignoranței, suferinței, morții și senzualității. Desigur, Dumnezeu ar putea să înlăture, printr-o intervenție specială, aceste slăbiciuni; însă această intervenție ar trebui să se justifice în numele altui lucru decât al naturii noastre umane.

a) În primul rând, ne naștem în ignorarea chiar și a celor mai elementare lucruri. Am văzut că rațiunea umană își începe activitatea cu cunoștințele câștigate prin simțuri: ori cunoștințele sensibile nu sunt înnăscute, ci ele se dobândesc prin experiență. Începutul oricărei cunoașteri umane este deci o "tabula rasa"; numai printr-un mers lent și un efort progresiv, mai întâi simțurile și apoi spiritul, se trezesc, se adaptează și se îmbogățesc.

Suntem ignoranți prin natură. Pentru ca omul să poată avea idei de-a gata, fără să recurgă la activitatea simțurilor, fără a se împrumuta de la lumea exterioară, ar trebui ca Dumnezeu să intervină în mod special, făcându-le să se nască direct în spiritul omului. O asemenea calitate, după cum am mai spus, nu este nicidecum intrinsecă firii noastre omenești; dacă s-ar produce, ar fi un dar suplimentar.

b) În al doilea rând, omul este în mod natural supus suferinței; este o consecință inevitabilă naturii umane, construită parțial din materie. Notăm mai întâi, că într-un oarecare sens, orice ființă creată este supusă '''suferinței". Dumnezeu nu se poate împărtăși, în plenitudinea Sa, decât în sânul divinității Sale (vom reveni asupra acestui punct, când vom vorbi despre Sfânta Treime). O creatură este fatalmente limitată în natură și activitatea sa, și se poate afirma că această mărginire în ființa proprie include o lipsă de ceva, deci în sens larg provoacă o suferință.

Omul însă, ca orice ființă încadrată în lumea materială, suferă și din faptul că trebuie să ocupe un spațiu determinat, într-o lume cu trei dimensiuni, în mijlocul altor ființe care au aceleași nevoi ca și el. Prin urmare, dacă un corp material îl alungă din spațiul pe care-l ocupă, omul va trebui, cu orice preț, să-și găsească îndată un alt loc unde să se așeze; altfel ar avea loc neapărat contacte neplăcute, lovituri violente care l-ar face să sufere. Așa se întâmplă când o piatră se desprinde dintr-un zid și îmi provoacă o rană; sau când un metal care fierbe, se împrăștie și mă arde; fiecare lucru își menține natura proprie și cere în mod natural să-și ocupe locul sub soare, în universul creat.

Acest contact poate fi însă mai puțin brutal, fără să fie neapărat mai puțin dureros; de exemplu: un microb care se infiltrează în organismul meu și trăiește pe seama mea, o schimbare de temperatură, un miros prea tare, etc. Lumea întreagă acționează asupra mea. Izolat în camera mea, fără nici un contact vizibil cu exteriorul, este suficient să deschid radioul pentru a prinde undele care se propagă prin lume și năvălesc în camera mea; ele pot să-mi aducă o veste proastă, făcându-mă să sufăr. Chiar și vorbele oamenilor care servesc drept vehicule materiale ale gândirii și sentimentelor altora, pot să mă obosească, să mă rănească cu cruzime; ba mai mult, însuși absența cuvântului, când este un semn de indiferență sau de dispreț, ar putea să-mi facă foarte rău.

Fiind deci constituiți din materie, trebuie să fim hotărâți a trăi în mijlocul altor ființe materiale, să le suportăm prezența, contactul, acțiunile și cerințele și, prin urmare, să ne decidem a suferi. Din nou observăm că ar fi nevoie de o intervenție deosebită a lui Dumnezeu, în afară de legile naturii, pentru ca omul să fie pus la adăpost de acțiunea altor ființe materiale; pentru a face așa însă, Dumnezeu ar trebui să aibă un motiv care să nu-și aibă temeiul exclusiv în constituția naturii omenești.

c) Moartea, este și ea de asemenea, naturală omului. Ea constă în separarea celor două principii constitutive ale naturii noastre, în momentul când elementul natural, material, nu mai este apt să-și

împlinească misiunea sa de instrument, fie că este grav rănit, fie că este uzat. Atunci trupul se destramă și redevine materie organică. Moartea este inevitabilă pentru o ființă astfel constituită. Notăm din nou că Dumnezeu este atotputernic pentru a împiedica să se producă această separație. Nu în virtutea naturii noastre s-ar putea motiva această intervenție, ci pentru ca Dumnezeu să realizeze un scop mai presus de noi.

d) Așa cum am repetat mereu, omul este supus diverselor tendințe și s-ar părea chiar contradictorii. Sufletul are cerințele sale, dar și trupul pe ale lui. Care parte se va supune celeilalte? În care zonă

se va produce sinteza? Evident că ea nu se va putea stabili decât în regiunea sufletului. Într-adevăr, omul nu visează decât fericirea absolută, adevărul absolut, frumosul absolut; ori sufletul este cel care introduce în viața umană această capacitate și această sete de infinit. Prin urmare, singur sufletul ar putea afla deplin, în domeniul său propriu, ceea ce caută omul.

Iată însă că partea senzorială din om se teme în fața aspirațiilor și exigențelor sufletului, se teme că-și pierde drepturile sale și de aceea se străduiește, mobilizându-și instinctele, să determine sufletul ca să realizeze unitatea acestui complex uman, în lumea sa materială. Sufletul reacționează dacă este sănătos, însă îl paște primejdia de a depăși drepturile sale și de a nu le respecta pe cele ale trupului. Această hărțuială care-și face loc în ființa noastră este ceea ce numim pofta trapului, concupiscența și este la fel de naturală omului ca și ignoranța și suferința.

Ca și moartea, pofta sau concupiscența din noi nu este, în primul rând consecința unei greșeli, a unui păcat și mai ales nu este un insucces în opera creației, ci ea este rezultanta normală a compoziției umane, reacția cu totul naturală a unui element asupra celuilalt, cu toate că, în cele din urmă, în planurile lui Dumnezeu aceste două elemente constitutive sunt destinate să se dezvolte, să trăiască în armonie și să formeze împreună personalitatea umană.

Mai întâi concupiscența trupului

În acest conflict, trupul atrage sufletul, îl seduce, îl ațâță, îl farmecă, îi promite satisfacerea aspirațiilor sale legitime, îl convinge că poate găsi imediat, în lumea materială, la îndemână, tot ceea ce caută. Astfel sufletul se lasă foarte adesea antrenat, până într-o bună zi când, dându-și seama că s-a înșelat, își vine în fire - dacă nu este prea târziu - și obligă trupul să i se supună și să-l urmeze în ascensiunea sa către bunuri mai înalte și mai statornice.

Așa se întâmplă, de pildă cu un mâncăcios: ademenit de o masă încărcată cu bunătăți, el crede că-și satisface nu numai foamea ci toate dorințele, mâncând mai mult decât are nevoie. Sufletul cedează, apoi se căiește și îndată apar remușcările; acest fapt însă nu-l va împiedica pe mâncăcios să reînceapă aceiași comedie când i se va prezenta ocazia. Acestei înșelăciuni îi cade victimă și cel voluptos, care își închipuie că găsește tericirea în satisfacerea dezordonată și nepotrivită a unor instincte naturale bune în fond; el va face din sufletul său un sclav al cărnii, până când într-o zi își dă seama că promisiunile viciului sunt înșelătoare, că fructul frumos în aparență este amar în realitate și că niciodată trupul nu va fi în măsură să poată oferi omului desfătarea pe care o caută. În aceeași situație se află cel care face din bani, din persoana iubită, ba chiar din pipa sa o necesitate vitală, concentrându-și asupra lor toate gândurile, toate dorințele, toată activitatea sa și închipuindu-și că-și poate umple capacitatea sa de infinit cu niște lucruri sensibile.

"Dacă vrei să cuprinzi o dorință nemărginită în niște bunuri limitate, dacă dorești să iubești un obiect sau un chip de om ca și cum ți s-ar da pe Dumnezeu, sărmana comoară ce ți-ai ales se va destrăma într-o bună zi sub privirile tale și te va lăsa doar cu o mână de țărână ". (J. Mouroux, Sens chretien de l'homme, p. 20)

Omul este creat pentru a-și găsi fericirea în Dumnezeu. Dezamăgirile și dezgusturile îi arată limpede că merge pe o cale greșită, căutând să stabilească o armonie a ființei sale în domeniul material. Este victima unui miraj: caută o oază, care există în realitate, dar care nu este acolo unde el vede numai niște sclipiri trecătoare și înșelătoare.

Omul caută adesea cerul într-o urmă a lui. "Omul este evident făcut pentru a gândi; în această gândire stă toată demnitatea și tot meritul său. Datoria lui însă este de a gândi așa cum trebuie; ordinea gândirii îi impune să înceapă cu sine însuși, cu autorul vieții sale și cu scopul vieții. Dar de fapt, la ce cugetă omul în lume? Nu se gândește decât cum trebuie să se distreze, cum să se îmbogățească, cum să-și creeze o reputație, cum să ajungă Rege, fără a se gândi ce înseamnă a fi Rege și a fi om ". (Pascal)

Apoi concupiscența sufletului

Alături de pofta trupului, care tinde să sacrifice cerințele sufletului în folosul cărnii, este posibilă și o anumită poftă neorânduită a sufletului, atunci când sufletul trăiește fără să țină cont de drepturile legitime ale trupului, sacrificându-și tovarășul de drum cu scopul ca el să fie mai liber. Dacă sufletul se încăpățânează în vederile sale strâmte, el va declanșa o adâncă sfâșiere în viața omului, desigur mai puțin violentă decât aceea care însoțește extravaganțele trupului, însă nu mai puțin reală și poate chiar mai profundă. Efectul acestei rupturi va fi un dezechilibru de care, de data aceasta, rămân vinovate exigențele nemăsurate ale sufletului.

Menționăm din nou, că pentru a fi eliberați de această luptă supărătoare dintre trup și suflet, pentru a ajunge ca subordonarea să fie desăvârșită, este necesară o intervenție speciala a lui Dumnezeu, intervenție care ar putea avea loc numai în cazul când omul ar fi chemat de Dumnezeu la o viață superioară.

 

Concluzie

În rezumat, omul este așadar, în stare naturală, o ființă compusă din materie și din spirit, supusă ignoranței, suferinței și morții, atrasă în direcții diferite de tendințele esențialmente bune ale sufletului și ale trupului - tendințe care trebuie însă armonizate. Sarcina pe care a încredințat-o Dumnezeu omului constă în parte, în a face ordine și a dezvolta tendințele proprii, în a deveni o persoană și nu un cumul anarhic de pofte, în a înfăptui progresiv, în ființa proprie, opera Creatorului, fără a sacrifica spiritul trupului și nici trupul spiritului.

"Această ciocnire necurmată din noi, dintre trup și suflet, ne cheamă la o sinteză măreață; deși această chemare ajunge în noi adeseori în freamătul unui conflict... Acest conflict este mai de grabă aparent decât real. Noi suntem cei care îl dorim, pentru că nu examinăm, cu importanța cuvenită, realitatea condiției noastre umane". (D. Perrot, Style d'homme, p. 88)
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire